Din Amintiri

De Virginia Buzdrug

Stateam pe-o banca, privind cerul in oglinda –
Se refl ecta in albia de mare;
Ochii fl amanzi voiau ca sa cuprinda
Intinderea albastra de splendoare;

Nu spun nimic, tacerea ma alinta
C-un dor marunt, de a pluti’n neant;
Sa pot patrunde in a norilor aripa
Ce stralucesc precum un diamant.

Atat de linistita sunt privindu-l,
M-as avanta fugara catre el!
Ca sa ma prind de el ca muribundul,
Caci fericirea fost-a lipsa la apel...

Ma prind in zbor pe-a dorului aripa,
Strabat lumina negrelor timpuri,
Sa simt in sufl et cum se infi ripa
Si cum patrund in patru anotimpuri.

Din copacel cu radacini fi rave
In pomul falnic, doritor de freamat,
In ruginiul toamnei cu culori suave
Intr-un omat strivit de-al vietii geamat!

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 11 mai 2022
• ISBN: 9786060713906

Previzualizare carte

Copyright

Din amintiri

COPYRIGHT 2021 VIRGINIA BUZDRUG

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-390-6

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii DIN AMINTIRI, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Din amintiri

Copyright

Valoarea vieții

Azi-noapte mi-a fost sete și am băut din rouă,

A unei dimineți născute spre cinstire

Mi-am luat curaj să’ntâmpin viața nouă,

C-am rătăcit destul spre împlinire...

Aveam în cap sentința acuzării

A unui greu destin, purtat pe cruce,

Căci palmele primite cu tot cu accesorii

Nu mai știam pe care drum m-or duce...

Pe drum am strâns de toate,de rezervă,

Gândirea mi-a fost doar la vremea rea,

Urcasem într-o barcă aflată în derivă,

I-am spus ca să mă ducă unde vrea...

Cârma era la mine, dar nu aveam putere,

Căci valurile mării erau foarte înalte.

Copiii și iubirea mi-s singura avere,

Căci n-am făcut rabat la calitate...

Cu suflet gol și fața către soare,

Priveam spre curcubeul de departe

Și mă rugam continuu Puterii creatoare

Spre fericire pașii să mi-i poarte...

Am acostat cumva, pe-un mal al mării,

C-abia se vede albia-n mișcare

Cu amândoi copiii în zorii primăverii,

Uniți, dăm vieții noastre o valoare.

Las gândul să alerge...

S-a arătat magnolia privirii

Cu floarea ei regală, parfumată,

Ne conturează chipul primăverii

În viața ce s-așteaptă explorată....

Și m-am trezit că râd la orice floare

Care salută tainic dimineața.

La geam, pe întuneric, las gândul ca să zboare

Ce singur își croiește cutezanța...

Mă-nvăluie privirea și vântul mă alintă

Că el îmi știe dorul ce m-apasă;

Țintesc o viață nouă, cu care mă invită

Să simt căldura liniștii, în casă.

Las gândul să alerge și-n suflet să se joace,

Îl las să se transforme în suflet de copil

Îl las s-aleagă singur, prin orișice mijloace,

Să-l văd că-n hotărâre e stabil.

Fără s-aștept vreodată și fără tăinuire,

Am mai primit un „dar" neașteptat:

Iubirea să cunoască o nouă rânduire,

De-atâta umilință am și uitat…

Mă regăsesc acum în tot ce mă-nconjoară

Ce minunată-i viața când iubești!

Căci timpul n-are stare și nici nu ne măsoară,

Rămâne doar s-alegi spre ce privești.

Locul tău

Mă-ntreabă fericirea-n această dimineață:

Ce faci acum?

Mă bucur c-ai venit!

Fereastra am lăsat-o deschisă cu speranța

C-o să-ți recapeți locul cuvenit.

Știi?

Ne-am împrietenit în tinerețe.

De mă gândesc, eram copil pe-atunci...

Ca un boboc mă deschideam în frumusețe,

Când ne jucam, ne cocoțam pe stânci.....

Știi?

M-apucă nostalgia în visare

Cu gândul întorcându-mă’napoi...

De viață n-aveam nici o apăsare

Și ne jucam prin bălți și prin noroi...

Mai știi?

Când mama îți dădea sacul în mână

S-aduci verdeață crudă pentru păsări?

Ne lua în brațe, ne ținea de mână,

Ne ocrotea de ale vieții flăcări...

Apoi?

Am devenit frumoasă domnișoară

Care visa destul de înțelept...

Dar viața m-a luat de-o aripioară,

Mi-a spus atât: să-mi caut drumul drept.

Și ce-ai făcut?

Păi ce să fac? Mi-am strâns la piept speranța,

Și am plecat pe-un drum necunoscut...

Căci neștiind ce-nseamnă violența,

M-am întâlnit cu un statut neprevăzut...

Și-apoi?

Apoi, cu doi copii și-un suflet în derivă,

M-am dus în barca vieții-n depărtare

Și m-am lăsat purtată-n tentativă,

C-o să mă’nnec și-o să devin uitare...

Și-atunci?

O forță neștiută mă trase înapoi.

Copiii lângă mine și Dumnezeu cu noi...

Cu roua dimineții m-a curățat pe față

Din razele de soare mi-a dat o nouă viață.

Și-acum?

O, fericire dragă, ce tainic iscodești!

Tu vrei să afli totul și întrebări rostești.

Hai, vino lângă mine, că-n inimă ți-e casa

Și-ți spun așa, în șoaptă, că locul ți-e la masă!

Și, și?

Și locul tău e’n viață, în tot ce te’nconjoară:

În floare, în mâncare, în somn și în visare...

Ia-ți viața în primire, iubirea ți-o măsoară,

Ia-ți cele necesare și fugi cu ea spre...Soare!

Un biet sărman

Pe-aleea ce mă’ndreaptă către casă

Stătea un om sărman cu un copil

Avea o voce blândă și o față trasă,

Și implora Divinul, cu sufletul umil...

Nu-i mare diferența între cel ce așteaptă

Și cel ce-n graba mare privește-n altă parte...

Dar știu că-ntotdeauna săracu-a fost unealtă,

Că a lipsit la împărțirea de dreptate.

Copilu-i prinde mâna și îi zâmbește tandru,

Dar omul trist așteaptă-un colț de pâine.

Curată-i este haina, murdar este doar cadrul…

Căci ochii cu tristețe, ascund grele taine...

Curată-i este haina, curat îi este chipul,

Mă-ntreb ce oare-n viața lui a îndurat

Căci zâmbetul din față i-l ștersese vântul

Și a rămas cu chipu’nnourat...

Să nu-i rănesc orgoliul, să nu-i rănesc ființa,

Vreau să-l ajut pe chipul omenesc,

Să-i dau un ban de pâine, și-mi dau toată silința

Orgoliul sufletesc să nu-l rănesc...

Pe-aleea ce mă-ndreaptă către casă

Stătea un biet flămând cu un copil...

Ce taine-ascunde oare, căci nimănui nu-i pasă?

El stă pe loc și-așteaptă, cu sufletul umil...

Tu ai plecat...

Tu ai plecat, dar cheia n-ai lăsat-o

Și fără cheie nu pot să încui.

Privind spre cer, lumina ai luat-o

Necazul nu-l poți spune nimănui...

Tu ai plecat, lăsându-mi doar tristețea

Și lacrimile-n ochii mei adânci

Nu te-ai gândit că-n viață-i frumusețea,

Iar fericirea nu poți să o strângi...

Ascult și mi se pare c-aud în depărtare

Un dor care privește înapoi...

Dar este doar un cor, a cerului cântare,

Ce fredonează-un cântec pentru noi.

Încerc s-alung tristețea și să ascund suspinul,

Pe față-mi pun o masc’a fericirii...

Dar în realitate, am înghițit veninul

Că mi-ai lăsat doar cheia mânăstirii...

Doresc să nu te superi, ține la tine cheia,

De-ajuns a stat la mine, primește-o înapoi!

Nu ți-a păsat de mine, că eu eram femeia

Care trăgea la ham pentru-amândoi...

Dacă regreți acum, tardiv e totul;

Cu cheie, fără cheie, nu mai poți încuia...

Tu ai luat copacul, eu am rămas cu fructul

Ceva pe amândoi ne chinuia...

Și amândoi trecutul l-am îngropat, în taină

S-a așternut și liniștea’ntre noi...

Pe drumuri separate, purtăm o altă haină

Ți-am dat și fericirea înapoi...

Avem o altă viață, avem o altă soartă

Nimic din tot ce-a fost nu-mi mai doresc;

Azi soarele-mi zâmbește, eu urc o nouă treaptă,

Pornesc din nou spre viață, s-o’mplinesc!

Ziua fericirii

De-aș fi știut că azi e ziua fericirii,

M-aș fi grăbit s-o caut printre amintiri

Să o dedic iubirii și, cu mulțumire,

Să o transcriu la rubrica’mpliniri!

Ce aș putea să spun de fericire

Decât că o trăiesc în tot ce am?

Cu ea mă’ndrept pășind spre împlinire...

C-am simulat-o, tot privind pe geam!

Citind prin cărți din șoapte de iubire

Mi le’nsușeam și le puneam la suflet;

Apoi le adunam la rubrica trăire,

Căci țipătul din el nu are sunet...

Puțin de prin cuvinte, puțin din amintire,

Îi scriem cântecele și-o înălțăm către abis!

Și cât de colorată este azi iubirea

Că piedestalu’i sus, pe-aripi de vis!

Dăm mâna cu prezentul ce ține fericirea

Împodobită’n strai de primăvară,

La loc de cinste-n dreapta e iubirea,

Că’n strălucire parc’apare’ntâia oară.

Zâmbesc și radiez de fericire,

Dar nu din amintiri culeg motivul,

Un vis mai vechi se’ndreaptă spre’mplinire

Și cred că mi-am atins obiectivul!

Sunt astăzi cea mai fericită mamă,

Trăiesc în neegal de fericire,

Iar altceva nici nu mai iau în seamă...

Căci sunt înconjurată de iubire!

Fericire, fericire, dragă fericire...

Hai, prinde-mă în brațe cu iubire!

Împart cu toată lumea sentimentul

Că i-a sosit și fericirii, azi, momentul...

Ne iartă, Doamne!

Un cor neegalat ascult de la fereastră,

Pe multe voci cântate împreună

Cântau duios, spre împlinirea noastră,

Un cântec nou, desprins dintr-o cunună...

Un ciripit de păsări vestitoare

De primăvară dulce, colorată...

Au poposit în liliacu-n floare

Și cântă despre viața adevărată...

Tăcerea dimineții, lipsită de suflare,

Prinde ecou spre zările înalte...

Căci viața noastră zace-n izolare

De viruși care n-au identitate.

Văd niște fericite păsărele

Ce ne aduc în casă fericirea...

Mă minunez, uitându-mă la ele,

Și-un gând parșiv îmi spune că-i o farsă.

Oare ce l-a îndemnat pe virus să pătrundă

În sângele nevinovat al omenirii?

De ce cu răutate ne inundă,

De ce o mască-i pune fericirii?

Nu pot răspunde și mă