Prin Anotimpuri

De Virginia Buzdrug

Cer prea mult?
Nu pot spune ca-s perfecta,
Dar nu-s nici de pus la cos...
Doar un om ce se respecta,
Fara a primi repros...

Fata-n fata cu oglinda
Tot respira-n adevar...
Si-mi port singura hlamida,
Fara alte framantari...

Chiar daca din intamplare
Nu-s tocmai pe placul tau
Sufletul nu-i de vanzare
Si-l privesc ca pe-un erou...

Si-am sa spun cu gentilete,
Fara vreo exagerare:
Regret dupa tinerete,
Omule, sa-mi dai crezare...

Nu am fost o frumusete,
Dar c-un suflet ca de crin;
Am respectat cu strictete
Incercand in tot sa-mbin

Si uratul cu utilul,
Si frumosul necesar,
Ca sa-i inteleg profilul
Omului, ca emisar...

Nu pot explica-n cuvinte
De ce sunt orgolioasa
Am pus pret pe simtaminte
Si-am fost prea constiincioasa...

De regret? Da, am regrete:
Ca de mine am uitat;
N-as lasa sa se repete,
Timpul care mi-a plecat...

Uneori, simt ca ma doare.
Timpul insa e prea scurt;
Ridic fata catre soare
Mai vreau viata! Cer prea mult?

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 17 mai 2022
• ISBN: 9786060714057

Previzualizare carte

Copyright

Prin anotimpuri

COPYRIGHT 2021 VIRGINIA BUZDRUG

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-405-7

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii PRIN ANOTIMPURI, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Prin anotimpuri

Copyright

Prin valul vieții

Înotând pe valul vieții

(Că, de fapt, nu știu să-not)

M-am trezit că-mi luase valul

Tot ce-am vrut s-arăt că pot...

M-a lăsat descoperită

De dorințe pân’ la gât;

Atât cât să îmi permită

Să nu spun cât m-a durut.

Parcă goală mi-e ființa…

Pot s-acopăr, nu s-o-mbrac,

Fiindcă buna cuviință

S-a pierdut, și nu e leac.

Greu scriu despre fericire,

Nici cuvinte nu găsesc...

Iar capitolul „iubire"

Să-l deschid nici nu-ndrăznesc.

A trecut ca printr-o gară

Nu a staționat prea mult...

Doar atât cât să mă doară

Și cât am putut s-ascult.

Înotând pe valul vieții

Parcă simt, cam obosit,

Că mi-a luat în treacăt valul

Chiar și timpul irosit.

Trecători prin vremi

Bat clopotele-n dangăt, cu un ecou prelung...

Se-așterne-n jur tăcere mormântală;

Rămân tăcută și încerc s-alung

Ceva din starea asta temporală...

Te pune viața la pământ, îngenuncheat.

Nu-i timp s-asculți trăsniți în divagații...

Pământu-ntreg acum e afectat

Și acoliți, se-ntrec în explicații...

Absurdul depășește detașat

Și orice încercare de normal este sortită

Unui eșec banal, ce-a inflamat

O altă stare decât cea dorită...

Căci băgători de seamă sunt prea mulți

Și mulți se dau profesioniști în toate;

De-ajuns să doară capul, să strănuți,

Că ești bolnav de moarte, peste noapte...

Au fost și-n alte timpuri generații

Ce-au dus „războaie" asemănătoare;

Nu știu dac-au sfârșit în aberații –

Se știe că de viruși se și moare...

Pân’ la final, datori suntem cu-o moarte

Dar noi, ca „masă", nu știm să fim demni;

Ne învrăjbim, ne-amestecăm în toate

Uitând că suntem trecători prin vremi...

Umbra mea

Umbra mea pe-asfaltul neted

Pare-o pasăre căzută

Dintr-un cuib; rămas prea șubred,

Pe o parte nevăzută...

Lacrimi reci, vărsate-n șiruri,

Par mici urme de nisip

Scurse din clepsidră-n timpuri,

Făr’ a contura un chip...

Pasul meu, ușor ca vântul,

Lasă urme pe frunziș

Ce acoperă pământul,

Înfruntând frigul pieptiș.

Chipul meu, senin ca zarea,

Se-amăgește uneori

C-o să i se schimbe starea

Bând din rouă, de cu zori...

Și se-mbată cu iluzii

C-o să-și ia din nou avânt;

Însă toate-s deziluzii...

Un avânt purtat de vânt...

Că în zbor și-a frânt aripa

Și-a rămas căzut pe jos;

Și nu-și stăpânește frica,

Haina inimii-i pe dos...

Se mai zbate câteodată,

Iar să-nceapă a zbura;

Nu mai e ce-a fost odată

Și-a rămas în umbra sa...

Umbra mea, pe-asfaltul neted,

Pare-o pată de culoare

Strânsă în frunzișul veșted,

Când forma de viață moare...

Umbra mea, pe-asfaltul neted,

Este-o urmă și atât

Lăsată de chipul șubred,

De ploi aspre doborât...

Domnu’ doctor, nu-i de glumă!

Doctore, mă doare capul și nu am Covid;

Mi-am privit fața-n oglindă și-am văzut un rid...

Și-am venit în fuga mare pentru o rețetă

Vreau și eu o față fină, chiar de nu-s vedetă...

Doctore, mă dor și ochii, n-aș vrea ochelari...

Deși simt de luni de zile c-ar fi necesari;

Și-am venit în fuga mare să mă programez,

Cu acceptul dumneavoastră, să mă operez.

Doctore, mă dor genunchii, nu știu ce să fac...

Port pantofi cu toc subțire, tare mult îmi plac!

Dacă-mi dați ca să fac raze ultraviolete

Am să stau la iarnă-n casă, fără de regrete...

Și mai jos, mă doare glezna, chiar s-a și umflat;

De privesc puțin piciorul, nu-i lucru curat...

De considerați nevoie, accept și-un consult

Și plătesc cum se cuvine; altfel, nu ascult...

Doctore, de astă vară am altă problemă –

Am o inimă cam slabă și am o dilemă:

Eu nu mă știam bolnavă, dar, mă-nțeapă rău,

Vreau un petic de rețetă, că mi-e frică, zău!

Dacă mă gândesc mai bine, nu știu ce să fac

Că mă chinuie o boală: fluturi în stomac…

Domnu’ doctor, boala-i gravă, cum să o tratez?

Căci somnul nu mă cuprinde, noaptea o scurtez...

Stau la geam pe întuneric și privesc la lună

Ascult greierii cum cântă și le port ranchiună;

Mai spre ziuă, pițigoii, pornesc alt concert…

Inima începe a-mi bate, într-un pas alert.

Domnu’ doctor, nu-i de glumă, mi-a sunat alarma...

Și-am venit la dumneavoastră, că trăiesc cu drama

Că nu am medicamente ca să mă tratez;

Stau la geam, privesc la stele, sufletu-mi pansez...

Intru-n pat, încep a scrie până când adorm;

Mi-am făcut plan pentru mâine, și-am să mă conform;

Peste drum, la coafură, am să m-aranjez

Poate, c-un retuș ca lumea, mă mai relaxez...

Canon pentru vise

M-am sculat de dimineață

Să mă duc la spovedit...

–Părinte, te rog mă iartă,

Fiindcă am păcătuit!

M-am culcat seara cuminte;

Nu știu cum s-a întâmplat,

Și-am trăit vise cumplite –

Un bărbat m-a mângâiat...

Eu eram cam supărată

Nu știu ziua ce-am pățit;

Mă culcasem îmbrăcată

Și cu sufletul rănit...

Și-n vis am primit o floare,

Pe loc m-am înviorat

Și-ncepuseră să-mi zboare

Niște fluturi... vinovat...

M-am lăsat cuprinsă-n patimi;

Zău, părinte, am greșit...

M-am trezit că îmi curg lacrimi

Și-acum am de ispășit

Și păcatul și durerea

Că nu e adevărat...

Și simțeam că-i dulce fierea,

Tot mergând înspre păcat...

—Zi-mi, părinte, de se-ntâmplă

Ca să mai visez vreodată

Că lovește iar în tâmplă

Fapta neadevărată,

Cum să fac, părinte, oare?

Să fug sau să mă opresc?

Fiindcă și acum mă doare

Că n-am ce să povestesc...

Se uită popa la mine:

—Nu știu, nu știu ce să spun...

—Du-te acasă, vino mâine;

Dar acuma îți propun

Să iei Biblia în mână,

Să citești din rugăciuni,

Viselor să le pui frână,

Făr’ a crede în minuni...

Am luat canonu-n brațe...

—Doamne, cum să-l împlinesc?

Noaptea, visele sunt hoațe...

Mă fac să mă-ndrăgostesc...

La casa noastră

Am aflat, vorbește lumea că în sat avem asfalt

Mă grăbesc să aflu iute dacă este adevărat...

Și-mi induc subconștientul, fiindcă timpul e frumos

Fac un drum până acasă, că doar nu mă duc pe jos.

M-aranjez, mă schimb de haine și mă pregătesc și eu,

Cumpăr un buchet mai mare și mă-ndrept spre satul meu.

Merg în vizită la mama, că de mult nu am văzut

Florile din prispa casei în care eu am crescut...

Poarta era descuiată, semn că este cineva...

Ciocănesc, că vreau să intru, să nu creadă altceva;

Ciocănesc și la fereastră, strig pe nume, mă îndrept

Spre o altă ușă care, încuiată, sta de drept...

Strig pe mama, strig pe tata, însă nimeni nu răspunde;

Mă duc fuga la vecina, să văd dacă știe unde...

Surprinsă, văd pe vecina că-și duce mâna la sân

Unde inima îi bate, și mă-ndeamnă să rămân...

—Spune-mi tu, copilă dragă, pe cine cauți acum?

Ai plâns la înmormântare, i-ai condus pe ultim drum...

Ia un păhărel cu apă, liniștește-te... Oricum

Nu poți schimba roata vieții, sunt la Dumnezeu acum.

—Nu pot să mă mint, vecină, să mă mint nu are rost...

Mi-e atât de dor de mama, nu pot spune că a fost,

O caut prin bătătură, poate că m-am înșelat

Când am condus-o la groapă; și speram să fi visat...

—Dor ți-o fi, copilă dragă; haide, nu mai plânge-acum;

Ușile sunt descuiate, îi privești într-un album;

Nu poți schimba roata vieții, toți avem același rost,

Oricât te-ai feri de rele și oricât ai ține post.

Nu-mi vine să intru-n casă, nu mai sunt ai mei părinți…

Acum sunt purtați de îngeri, merg în vizită la sfinți!

Eu mă-ntorc, fac cale-ntoarsă, mă-ndrept spre orașul meu

Știind că pe casa noastră o păzește Dumnezeu...

Resemnare

Un simplu „om, o simplă „creatură,

Așa mă simt lăsată pe pământ...

Nici ‘naltă, dar nici mică de statură,

Care respectă „vocea" din cuvânt...

Un simplu „om" cu vise și dorințe,

Adeseori puțin ținute-n frâu...

Rămase vise, doar din neputințe,

Stropite cu al lacrimilor râu...

Am adunat o mare de dorințe

Le-am cufundat în mare de visări;

Plutind într-un ocean de umilințe,

Mi-au mai rămas și astăzi întrebări...

Caut răspunsuri, nu le am în minte;

Și multe îmi rămân de ne-nțeles;

Căci nu pot exprima în trei cuvinte

De ce de lacrimi am făcut exces...

Mă-mpiedic de cuvântul „fericire"...

Sau poate nu l-am înțeles suficient;

Căci mi-a rămas tristețea în privire,

Sau poate l-am privit prea exigent...

Mă-mpiedic de-alt cuvânt, numit „dreptate",

Sau poate nu l-am înțeles eu pe deplin;

Căci l-am trăit într-o realitate

Care aluneca ușor înspre declin...

Mă-mpiedic de cuvântul numit „ură",

Că nu-l pot înțelege, cât aș vrea;

Căci pentru ea nu am găsit măsură,

Chiar dacă nu pe mine mă privea...

Acum mă-mpiedic doar de resemnare

Nici nu mai caut să-nțeleg „la ce"!

E prea târziu acum de „deșteptare",

E prea târziu să mă întreb „de ce"!

E prea târziu... Plutesc pe malul vieții,

Mă lasă toamna să privesc ‘napoi...

Mult prea târziu să spun că-nveți din lecții,

Când pasu-ți este zilnic mai greoi...

Precum un zbor de fluturi zboară frunza

Mă mai hrănesc cu-o cupă de amintiri...

Găsește toamna vieții mele scuza

Că fericirea îmi stă în... „trandafiri";

Petalele-ncărcate de culoare

Le tot stropesc cu lacrima iubirii...

Las liber fericirii ca să