Lumini De Vis

De Virginia Buzdrug

‘‘De dimineata, soarele se-aprinde

Si-mi bate-n geam cu straluciri de vis,

Nimic la soare nu ma mai surprinde,

Caci totul pare-acum desprins de paradis...”

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 13 mai 2022
• ISBN: 9786060714309

Previzualizare carte

Copyright

Lumini de vis

COPYRIGHT 2021 VIRGINIA BUZDRUG

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-430-9

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii LUMINI DE VIS, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Lumini de vis

Copyright

Abonament de viață nouă

M-am hotărât să-I scriu lui Dumnezeu

O scrisorică; să îi spun că eu

Îmi fac abonament de viață nouă –

Și când e soare, și atunci când plouă...

M-a protejat mereu, de când sunt mică,

Când nu știam ce ‘nseamnă să ai frică,

Când nu știam ce ‘nseamnă să te doară

Și nu știam de foc la inimioară...

Știam doar că mi-e foame sau mi-e sete,

Și-atunci mă înfruptam pe îndelete...

Și mă sculam sătulă de la masă,

Mă bucuram că viața e frumoasă...

Când am crescut, m-a dus pân’ la răscruce,

Mi-a așezat pe umeri, milostiv, o cruce...

Să plec cu ea pe-o singură cărare

Și, ce aleg, nu-mi e cu supărare!

M-am păcălit când am ales frumosul...

E o zicală veche, cum că „roade osul";

Dar, necrezând în vorbe populare,

Simțeam furnicături în capilare...

Și am plecat, și am plecat departe,

Crezând în fericire pân’ la moarte;

Descoperind un adevăr subțire,

Plângeam fără măsură, în neștire...

Mă ‘ntoarce pasul, la răscruce, înapoi...

Un alt drum să descopăr pentru doi.

Chiar Domnul S-a ‘ntristat de ce-am ales

Și ‘nțelegea de ce plângeam atât de des...

Din nou la start, pe dreapta, la răscruce,

Să văd destinul meu unde mă duce...

M-a dus pân’ la Altarul Său, cu milă,

Să-mi fie viața mai frumoasă și utilă...

Și-a fost, și-a fost, și-a fost, nu pot să spun!

Doar amintirea-mi vine s-o sugrum...

Am tras la ham întregi zile și nopți

Și m-am trezit că mă înșală niște hoți...

Dar eu, ca om, n-am valorat nimic

În fața lăcomiei, și cu regret o zic;

Căci dacă ești tăcut și ești și bun,

Coroana fericirii pe-un mormânt ți-o pun...

Mă uit în sus, speranța-i tot la Domnul

Ce mi-a vegheat în fiecare noapte somnul...

Și-i scriu acum, în mica scrisorică,

Că doar de El și Maica Lui mi-e frică

Mă ‘nscriu cu un abonament de viață nouă;

Frumoasă-i viața, și atunci când plouă...

E curcubeu în zarea Ta, în Paradis,

Și mă îndrept să-mi iau culori, de-mi e permis...

Oriunde

Oriunde o să fiu în lumea asta mare,

Oriunde o să plec, sunt sigură că știi;

Eu nu ți-am spus vreodată ce mă doare,

Și nu-i timp de regrete, că’s târzii...

Oriunde-o să privesc în zarea-albastră,

Mă voi opri la capătul de nor;

Refuz să mă gândesc la viața noastră,

Că de o primăvară nouă îmi e dor...

M-am depărtat demult de amintire...

N-am așteptat și nu aștept nimic.

Și îmi venea să plec spre mânăstire,

Dar nu puteam măcar să mă ridic...

Căci m-ai lovit în suflet, dragul meu,

Fără să-ți spun vreodată că mă doare...

Eu te-am iertat, și-l rog pe Dumnezeu

Să îți permită să plutești spre soare...

Și de o fi să ne ‘ntâlnim vreodată

În lumea fără stele, de-o fi scris,

Aș vrea să uiți că noi am fost vreodată

Și am plutit cândva într-un abis...

Și de ne-om întâlni în altă lume,

A veșniciei, străbătând alți nori,

Cu ochi deschiși aș coborî-n genune

Și te-aș lăsa pe tine ca să zbori...

Visul și realitatea

Te plimbă visul nopții pe unde n-ai gândit

Și-ajungi în clarul lunii, sub cerul însorit.

Deși e toiul nopții, în vis este lumină;

Tu stai în pat, iar visul te plimbă în mașină...

Te culci sătul de viață, în vis ești fericit;

Răpus de oboseală, în vis ești odihnit;

Când viața te doboară și îți dorești să mori,

Tot visul te ridică, te face ca să zbori...

Când, în realitate, sufletu’ți se frânge,

În vise fericirea nimic n-o poate stinge...

Când, în realitate, te zbați în sărăcie,

În vise niciodată nu faci economie...

Când simți că norul vieții te’nvăluie cu totul,

În vise ai putere, muncești precum robotul...

Când te doboară totul și simți că nu mai poți,

În vis, de fericire, dai totul și la toți!

Când, în realitate, n-ai bani nici pentru pâine,

În vise ai de toate și grijă n-ai de mâine...

Te culci în întuneric, cu lacrima pe față,

În vise ai putere, te prinde dor de viață...

Întreb, că toate astea le-am întâlnit și eu...

Să fie toate, oare, tot de la Dumnezeu?

Că m-am culcat odată, voiam definitiv,

Iar visul, în ureche, mi-a spus că n-am motiv.

La lucru

M-am așezat să lucrez...

Da’ de unde... Eu visez!

Mintea-mi hoinărește zarea,

Și mă ‘ndeamnă, să văd marea...

Lasă-mă, te rog, în pace!

Am de lucru, n-am ce face!

Șugubeață, mintea-mi spune:

Te rog, plimbă-te cu mine!

Hai să mergem în poiană,

Lâng-un pâlc de gențiană;

E-un covor frumos de maci,

Cu ei vreau să te îmbraci.

Lanul auriu te cheamă...

N-are fir de buruiană!

Spicul grâului pocnește,

Spre avânt te-ademenește...

Ne ‘ndreptăm spre o câmpie,

Mulți copaci cu iasomie...

Floare albă, parfumată,

Simți deodată cum te ‘mbată...

Doamne, ce minune mare!

Pe-un pat verde stau la soare...

Din aer apare-o gâză,

Mică cât o buburuză...

Ia uite, minune mare!

Vrei și tu să stai la soare?

Nu mă înțepa, că, zău!,

Nu-ți voi face niciun rău...

Zboară cât e lanul mare,

Să pot sta și eu la soare...

Să mă ‘mbăt de frumusețe,

Să uit și eu de tristețe...

Și-am plecat; mintea mă cheamă,

Și prin codrii de aramă,

Unde, frunza verde-i toată,

Cu ozon curat mă ‘mbată...

Merg desculță-n iarba verde.

Uit de toate! Mintea-mi fierbe...

Să pătrundem mai departe,

Să vedem ceva aparte...

Uite-un lan de tuberoze...

Parcă’s din apoteoze!

Merg în mijloc să mă-ncarc,

Rochie din flori să-mi fac!

Mă bucur ca un copil...

Printre ele merg tiptil,

Amețită de parfum,

Plec acuma pe alt drum...

Ajung pe autostradă,

Dar nu-i bine! Sunt o pradă...

Fără geantă de voiaj,

Mulți îmi spun că am curaj...

Însă merg nepăsătoare...

Merg, cu mintea, mea la mare;

O acuz că e nebună,

Însă, suntem împreună...

Ne certăm, ne spunem vorbe,

Spunem glume sau proverbe,

Dar ne-am întrecut cu gluma,

Că la lucru’s numai una!

Lasă marea, minte creață!

Ai pătruns acum în ceață...

Ea plutește’n calde unde,

Știe când să te inunde...

Vezi? Calculatorul știe...

Ești cu mintea’n simpatie...

Însă treaba-i serioasă;

Hai, așază-te la masă...

Hai, cu lucrul te îndrumă;

Altă dată-ți fie glumă...

Și-om pleca în alte zări,

Poate și în alte țări...

Vrei s-o iau de la’nceput?

Prutul, în gând, l-am văzut...

Poate-ți dau vreo două palme...

Și mă iartă Doamne-Doamne!

În iubire

În viață, de iubești și nu ai teamă,

Ți-ai și făcut rezerve pentru rană...

Că cei ce-ți spun că te iubesc până la moarte

Te mint și te îndeamnă la păcate...

Și de-i rănită, inima o doare

Chiar dacă ai atins-o cu o floare...

Căci simte când se află în eroare

Ușor se ofilește, apoi „moare"!

Căci ea, iubind, nutrește o speranță

Crezând că îi vă fi o dată’n viață...

Și dac-ai oferit iubirea cu un rost,

Ea speră să-și găsească adăpost...

Dar poți cumva revendica iubirea?

Când ai luat în brațe fericirea?

Îți vindeci rana într-o mănăstire

Și plângi într-o odaie, fără știre...

Și te încui cu lacăte, deodată...

Dar lasă hoața poarta descuiată...

Căci dorul este mare voiajor

Și fuge, este iute de picior...

Iar lacrima ce cade este-amară...

De multe ori, preaplinul dă pe-afară...

Și de iubești, simți c-ai băut otravă

Și-ți pare rău c-ai pus-o pe o tavă...

Pe-o margine de vis

Pierdută