Mâna care închide ochii

De George Arion

În plină pandemie de Covid-19, Andrei Mladin e invitat să scrie o povestire care va fi publicată într-o culegere de proză scurtă din Franța.
În aparență, nimic mai simplu. Condițiile sunt ideale.
Nu pentru mult timp.
Când prietenul lui îl sună din spital rugându-l să aibă grijă de anticariatul pe care-l deține și să onoreze comenzile clienților, Andrei acceptă cu inima strânsă. Și, cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, se pomenește în mijlocul unui complot îndreptat împotriva Președintelui și atras într-o anchetă despre destinul frânt al mai multor tinere.
Cum să mai scrii ceva?
Pe măsură ce presiunea începe să-și spună cuvântul, așternerea cuvintelor pe hârtie devine tot mai anevoioasă iar granița dintre realitate și ficțiune tot mai neclară. Angoasele personajelor se confundă cu angoasele scriitorului, obsedante, ispititoare, tulburătoare. Cum poți evada din propria minte? În cine să ai încredere?
Un adevărat tur de forță literar, conceput de cel mai îndrăgit autor român de mystery & thriller.

• Limbă: Română
• Editor: Crime Scene Press
• Data lansării: 5 dec. 2023
• ISBN: 9786306542376

Previzualizare carte

Mana_care_inchide_ochii-2D.jpg

Acum o s`pt`mân` am scris primele cuvinte.

Le-am șters și am înșiruit altele. Le-am aruncat la coș și pe astea.

De zile întregi, oră după oră, privesc fără rost ecranul laptopului.

Schimb fontul – din Times New Roman trec în Cambria sau Helvetica Ro. Măresc sau micșorez corpul de literă. Modific cadrul paginii.

Mă îmbrac ca și cum m-aș duce la o sindrofie. Zadarnic m-așez la masa de lucru într-o ținută elegantă – inspirația nu vine. Îmi pun un trening – același rezultat.

Îmi aduc aminte de Hemingway care scria stând în picioare. La fel ca Hugo sau Dickens. Imposibil să le copiez metoda. După un sfert de oră genunchii încep să-mi tremure. I-am făcut praf jucând baschet în tinerețe pe suprafețe dure.

Twain, Proust, Orwell transformau patul în birou. Încerc și modalitatea asta, sprijinind laptopul pe o pernă pe care o țin în brațe. Îmi alunecă de pe suportul improvizat, amenințând să se zdrobească de parchet. Mă las păgubaș, mai ales că poziția culcat mă trage invariabil la somn.

Dar dacă apelez la serviciile bătrânului meu Consul? Îl găsesc într-un ungher și-l șterg de praf. Viziunea colii albe introduse în mașina care mi-a fost atât de dragă odinioară e și mai inhibantă.

Să scriu de mână? Mâzgălesc câteva cuvinte care îmi apar străine așternute cu pixul pe hârtie. O mototolesc înainte de a face o criză de nervi. Să folosesc un stilou? Un toc și o călimară? Pană de gâscă n-am.

Să beau patruzeci de cafele pe zi ca Voltaire? Mi-ar pocni inima.

Dau pe gât un pahar de votcă, apoi încă unul. Verlaine și alții care scriau sub influența alcoolului m-ar înțelege. Mă cuprinde amețeala și nu-mi mai arde de nimic.

Încep să cercetez laptopul, ca și cum el ar fi de vină. Descopăr programe de care habar n-aveam. iCloud, Bing, Yelp… La ce naiba or folosi?

Scotocesc prin Inbox – nu mă inspiră niciun mail primit. În schimb în Junk am parte de o surpriză colosală. Un bancher nigerian m-anunță că mi-a făcut o donație de 1,2 milioane de dolari. Ca să intru în posesia banilor trebuie doar să-i trimit datele personale.

Dau cu piciorul unei averi și șterg mesajul din spam.

Deschid o carte la întâmplare, sperând că lectura mă va stimula.

Cărțile nasc cărți.

Aiurea!

Blocajul scriitorului nu-i o vorbă în vânt.

Și macină, al naibii macină neputința asta. Parcă te-ai trezi într-un deșert fără niciun punct de reper.

Ești derutat. Nu mai dai doi bani pe tine.

E ca și cum ai avea la dispoziție un morman de cuvinte și nu știi pe care să le alegi. Toate ți se par fără miez.

Iar lenea abia așteaptă cea mai mică poticnire ca să te prindă în brațele ei voluptuoase și să-ți îngâne drăgăstoasă:

– E și mâine o zi! E și mâine o zi!

Lenea! Ce mândru sună acest cuvânt!

Doar îl rostești și te învăluie o toropeală plăcută.

„Într-o seară, renunță să ieși din casă, nu deschide televizorul, zvârle cât-colo cartea pe care o citeai, nu mai ești pentru nimeni care te caută, fiindcă ai luat o hotărâre fermă: o să scrii un roman polițist și o să-l începi imediat!"

Mda. Pare simplu în viziunea scriitorului Alain Bellet. Dar degeaba stau ca un sihastru în casă, zadarnic am ascuns telecomanda televizorului și în van mă prefac a nu vedea cărțile care m-așteaptă să le citesc. Nu izbutesc să m-apuc de scris.

Îmi vine să-l parafrazez pe Ion Budai Deleanu:

Muză, ce lui Homer odinioară

Cântași Batrahomiomahia,

Cântă și mie, fii bunișoară,

Toate câte făcu pandemia.

Despre pandemie trebuie să scriu. Despre nenorocirea asta care s-a abătut ca un trăsnet asupra lumii și a învolburat-o, a întors-o cu susu-n jos, de nu mai pricepi cine ce face și de ce. E un talmeș-balmeș ciudat, cum n-a mai cunoscut planeta, provocat de un inamic invizibil.

În război e mai simplu, îți știi dușmanul și-ncerci să-l anihilezi cu armamentul din dotare. Însă vrăjmașul cu care ne confruntăm acum poate fi pretutindeni fără să-l vezi cum te atacă. E în aer, pe o suprafață pe care o atingi, sau instalat confortabil pe o persoană de lângă tine, care nici nu bănuiește că e contaminată… Ea poate să scape, iar tu te îmbolnăvești.

Prietenul meu Michel Dugas vrea să publice o culegere de povestiri inspirate de flagelul care ne răvășește viețile, ni le face de nerecunoscut. Texte scrise de autori din mai multe țări.

– Mon vieux, maximum 9 000 de cuvinte. 50 000 de semne cu spații cu tot. Un fleac. De traducerea în franceză ne ocupăm noi. Termen – o lună. O să fii într-o companie selectă. Garantat. Scrie orice-ți trece prin cap.

Nu-mi trece nimic.

Mi-aduc aminte de Limitless. Un serial cu suspans. Personajul principal e un tip insignifiant, nutrind mari ambiții, care încearcă de toate și nu duce nimic la bun sfârșit. E leneș, fără voință și nici nu e înzestrat ca să realizeze proiectele grandioase la care visează. Sunt peste puterile lui.

Într-o zi face rost de un medicament ultrasecret și-și îmbunătățește miraculos capacitățile mentale. Descoperă imensul potențial nefolosit al creierului său. Din clipa aceea se transformă și se impune în orice ocazie. Își depășește limitele. Devine uimitor. E admirat. Niciun obstacol nu-i mai poate sta în cale.

De un astfel de medicament aș avea nevoie și eu. Știe cineva unde pot găsi NTZ? O variantă a lui?

Oftez. Încă nu e disponibil în farmacii. Nici măcar pe rețetă.

9 000 de cuvinte. 50 000 de semne. Ce poate fi atât de greu?

De fapt, am ideea în cap. Cu unele dintre personaje am făcut cunoștință, ca și cum ne-am fi întâlnit la o ședință de casting, ne-am plăcut și îndată am intrat în vorbă, fiecare dorind să-mi capteze atenția cu povestea lui, socotită mai interesantă decât a celorlalți. Se îmbulzesc, își dau coate, se ceartă între ele care să apară în prim-plan, care măcar în fundal, de parcă autorul n-ar mai avea niciun drept de decizie.

Distribuția am creionat-o în linii mari. Am ales costumele, decorurile, am stabilit mișcarea scenică. Rolurile sunt însă mai puține decât oferta de eroi pe care o am la dispoziție.

9 000 de cuvinte. 50 000 de semne. Un fleac.

N-am ce face, pe unii trebuie să-i resping. Ca să le îndulcesc amarul le laud înzestrarea și le promit că-i voi convoca altă dată.

Sunt dezamăgiți. Se aud fluierături și proteste furioase. Amenințări. Firile slabe izbucnesc în plâns.

Nu-i pot împăca pe toți.

Când eram tânăr am lucrat și ca „negru", ca să mă pot menține pe linia de plutire cu banii. De pildă, am fost scriitor din umbră pentru un fotbalist faimos. Ținea morțiș ca autobiografia lui să-i aibă numele pe copertă, ca lumea să creadă că el însuși o scrisese, și să-i recunoască și talentul literar – un tembel îi băgase în cap că natura l-ar fi dotat și pentru o carieră de literat.

O lună întreagă m-am chinuit să-i smulg vorbele cu cleștele. Avea un vocabular care încăpea în spațiul unde se trece codul de bare al unui produs. Se exprima dezlânat, poticnit, bolovănos, în cuvinte cu puține silabe. Pe teren era magnific; în viața de toate zilele – un tolomac.

Am renunțat să-i mai pun întrebări și să-i înregistrez răspunsurile șchioape. Pornind de la puținele date pe care am reușit să i le smulg, mi-am lăsat imaginația să zburde în voie și am scris o carte care i-a delectat nu numai pe fanii sportivului cu pricina. Ce conta că inventasem întâmplări, întâlniri esențiale, dialoguri sprințare? Însuși protagonistul căruia i le atribuisem ajunsese să creadă în ele.

Umflându-se în pene de-atâtea laude, a vrut să continuăm colaborarea. I-am retezat-o spunându-i că așa ceva se va-ntâmpla numai dacă mă învață să dau în minge la fel de bine ca el.

Cum de-am izbutit să mă pun în pielea unui individ care nici nu-mi era simpatic, și nu pot să dau viață unor personaje care deja îmi sunt apropiate?!

Cum să încep?

Nici acelui cetățean mintos din Sumer, care a scris primul cuvânt din istoria lumii, nu cred că i-a fost mai greu.

Ce zicea Hemingway?

„Nu-ți face probleme. Ai mai scris înainte și vei scrie și-acum. Tot ce trebuie să faci este să scrii o singură propoziție adevărată."

Care cum sună, pentru numele lui Dumnezeu?

Aeroportul internațional Milano-Malpensa. Forfotă. Oameni cu chipuri îngrijorate. Toți se uită cu înfrigurare la tabelele electronice care anunță plecările și sosirile curselor. Multe zboruri sunt anulate…

Nu.

Altu-i începutul.

"O clinică în apropiere de Milano. Pacienți cu tulburări psihice. Unii nu ies niciodată din rezervele lor. Alții se plimbă pe coridoare cu priviri rătăcite, sprijiniți de asistente. În zilele însorite câțiva dintre ei ies în parcul în care pomii au înmugurit. Rareori îi vezi schimbând câte o vorbă. Se plimbă aspirând ațâțați aerul proaspăt al primăverii.

E o liniște ca în mormântul nedescoperit al unui faraon…"

Nici acesta nu-i începutul. E de reținut, dar îmi trebuie altceva.

"O încăpere de dimensiuni liliputane într-o clădire cu alte sute de astfel de încăperi. Un birou în fața căruia sunt două scaune. Pe unul dintre ele stă un bărbat arătos. N-are mai mult de patruzeci de ani. Domnul Smith – sau cum l-o fi chemând în realitate – e așezat de cealaltă parte a biroului. Se sprijină de brațele scaunului său ergonomic și își fixează interlocutorul cu o privire tăioasă.

– Domnule Wilson…

Se oprește ca și cum nu e prea hotărât dacă să continue sau nu. După o scurtă ezitare își ia avânt.

– Domnule Wilson, pleci la Milano…"

Aud telefonul mobil. Mă întrerup agasat. Cum de-am uitat să-l închid? Tocmai începuse să se lege ceva.

Pe ecran e afișat numele lui Sorin Pavelcu. Un vechi prieten. Dintr-o familie de anticari din tată în fiu.

N-am încotro și-i răspund.

­– Bună, Sorine!

De obicei glasul lui sună vesel. Nu și de data asta. Percep un tremolo în voce.

– E jale, Andrei! M-au depistat pozitiv.

– Glumești?

– Cu-așa ceva nu se glumește. M-au internat și starea mi se agravează din oră în oră.

– Unde te-au dus?

– La Spitalul de Boli Infecțioase. La „Matei Balș".

– Din păcate nu pot să te vizitez.

– Asta-i sigur! E o pază aici mai dihai ca la Fort Knox. Ai zice că suntem o comoară națională. Dar dacă o mierlim în ritmul ăsta, n-o să mai aibă ce să păzească.

– Pușche pe limbă!

– Serios! Sunt într-un salon în care nu mai e niciun loc. Au pus paturi și pe culoare. Mulți respiră doar cu ajutorul măștilor de oxigen. Nu vrei să știi ce-i aici!

Are dreptate – nu vreau să știu.

– Ai auzit de ventilația mecanică?

Își trage suflarea – abia acum îmi dau seama că respiră cu greutate.

Am auzit, dar mi se face pielea de găină când mă gândesc la bolnavii care au nevoie de un aparat care să preia o parte din sarcina plămânilor incapabili să funcționeze la parametrii normali.

– N-au destule ventilatoare, Andrei! Și nici medici!

Oare unde sunt? Nu cumva instalează ventilatoare mecanice în spitale din străinătate?

– Dar nu ca să mă plâng ți-am dat telefon.

Nici nu-i genul de om care să implore compasiunea cuiva. A trecut prin multe momente de cumpănă și le-a îndurat cu stoicism.

– Te rog să-mi faci un serviciu.

– Dacă pot…

– Mai ai cheia de la prăvălia mea?

– Trebuie să fie pe undeva.

– Bun… Atunci zilele astea du-te până la anticariatul meu. Sunt câteva comenzi pe care n-am avut când să le onorez.

– Dar…

– Fii pe pace, nu-ți cer ceva greu. Pe biroul meu ai să găsești o listă cu numele și adresele clienților și cărțile pe care le solicită. Le împachetezi frumos și le expediezi prin curierat. Plata ramburs. Nu pot să-mi dezamăgesc clienții fideli. Și așa sunt din ce în ce mai puțini.

– Suntem într-o situație specială. Ar înțelege.

– Nu-i cunoști, prietene, nu-i cunoști. I-am obișnuit rău, așteaptă să fie serviți prompt. Dacă n-o fac, apelează la alții. Cum ai proceda în situația mea?

Nu mă las înduplecat.

– Sorine, e stare de urgență! Am peste 65 de ani și nu pot să circul decât între anumite ore și doar pentru a-mi lua de-ale gurii. Dacă-i coadă la casă, rămân nemâncat. Nu mai am timp și de trimis pachete.

Prietenul meu încearcă să adopte un ton încurajator.

– Exact! De anticariatul meu e lipit un Mega Image. Te prefaci că intri să-ți faci cumpărăturile, te uiți jur-împrejur și dacă nu vezi niciun sticlete, te strecori în prăvălia mea. Simplu ca bună ziua! Pe urmă poți să-ți iei și haleala. Sau îți iei mai multă cu o zi înainte.

A obosit. Gâfâie. Vocea îi patinează.

– Ei?

Nu pot să-l refuz. Dar dacă dau chix, îmi voi petrece perioada de izolare în altă parte.

– Se face, Sorine, se face.

– Ești un domn, ca întotdeauna. Dacă dau ortul popii, să știi că ți-am lăsat ție prin testament anticariatul.

– Nu mai vorbi prostii! Ai grijă de tine.

– Au grijă alții.

Convorbirea se întrerupe.

Pas de mai scrie.

Vestea îmbolnăvirii prietenului meu m-a dat peste cap.

Sorin Pavelcu… Un om îndrăgostit de cărți… Mai ales de cele vechi… Deseori am stat de vorbă până noaptea târziu după ce-și închidea magazinul. Despre ce citeam, dar și despre viețile noastre. Așa am aflat despre bunicul și tatăl lui care au ținut afacerea asta, înfloritoare între cele două războaie, când spațiul era mult mai mare, cuprinzându-l și pe cel ocupat acum de Mega Image.

– Îmi povestea tata ce cărturari eminenți ne-au trecut pragul. Le făcea rost de orice doreau. Și stăteau și la taclale. Ehei! Se trăia molcom în perioada aia. Și mult mai frumos. Nu era nebunia de-acum.

După venirea comuniștilor la putere, anticariatul a trecut în patrimoniul statului. Bătrânul Pavelcu a ajuns din patron ­­– salariat. Dar și în postura asta își făcea treaba cu dragoste și nimeni nu pleca nemulțumit. Iar Sorin nu se dezlipea de el și învăța o meserie care-i plăcea.

Pe „Ăl bătrân" îl cunoscusem vag. Murise la puțin timp după ce-și recăpătase anticariatul. Însă nu tot spațiul care îi aparținuse. O chichiță avocățească îi răpise o parte din el.

Îi lăsase afacerea fiului său care îi moștenise patima de a lucra cu tomuri la care unii renunțaseră, în schimb alții le râvneau ca pe niște comori.

Deseori l-am auzit pe Sorin cum perora cu ochi iluminați, ca un profet convins de adevărurile lui.

– Cărțile vechi au o poveste grozavă, spre deosebire de cele noi. Au trecut prin multe mâini și au absorbit o parte din sufletele celor care le-au citit. Când am în față astfel de volume, simt respirația cititorilor care le-au parcurs, le văd chipurile transfigurate și le descifrez emoțiile provocate de lectură, le aud comentariile pe care le fac cu însuflețire la sfârșit.

Cărțile din librării miros a proaspăt, a cerneală tipografică abia uscată și a cleiuri de legătorie. Sunt aspectuoase, nimic de zis, performanțele tipografiilor de azi sunt uluitoare, e o întrecere între ele ca să scoată produse de o calitate ireproșabilă. Dar ceea ce iese din teascurile lor n-are încă un trecut. Cărțile din anticariate au un iz aparte, sunt îmbibate de aromele încăperilor în care au fost ținute, șoptesc tainic despre proprietarii lor, le deconspiră obiceiurile – unul fumează în timp ce citește, altul nu se oprește din citit nici la masă…. Altul își petrece convalescența după o operație… Un detectiv sagace și cu simț olfactiv dezvoltat poate afla cui a aparținut cutare sau cutare tipăritură și poate lua urma unui criminal. Nu-i o idee de intrigă polițistă?

– De ce nu?

Ofta privind rafturile în care volumele erau așezate întotdeauna într-o ordine doar de el știută. Zilnic folosea aspiratorul sau cârpele pentru a alunga orice fir de praf. În prăvălia lui domnea o curățenie exemplară.

– Din păcate, suntem printre ultimii care ne bucurăm de atingerea lor. Peste câteva generații cărțile vor dispărea. Da, da, nu zâmbi neîncrezător, așa va fi. Deja mulți citesc în format electronic – pe tablete, pe laptop și chiar pe telefon. Nimic nu egalează însă răsfoitul unor pagini, atingerea coperților, însuși faptul de-a vedea o carte pe o masă, pe o canapea, într-un raft…

– Nu fi așa de pesimist.

Se îmbățoșa.

– Nici vorbă de așa ceva! Cei care au scris pe tăblițe de lut, pe papirusuri, sau au copiat cu osârdie manuscrise prin chilii de mânăstiri și le-au împodobit cu miniaturi desenate fantastic și colorate cu un simț artistic ieșit din comun, au cunoscut probabil aceeași durere când meșterul Gutenberg a pus la dispoziția omenirii tiparul. Astfel s-a pierdut unicitatea. Toate copiile unei lucrări semănau între ele. Va veni însă o vreme când se va renunța și la el. Cum spunea poetul? „Veacul înaintează."

Dar ce invenție minunată e cartea! Păstrătoare a ceea ce-am fost, ce suntem și ce vom fi.

Și fiecare ascunde un secret.

Să ne-nchipuim că avem o cutie de bijuterii. Oricât de meșteșugit ar fi realizată, nu putem ști care e valoarea și frumusețea inelelor, brățărilor, cerceilor și a altor giuvaiere pe care le adăpostește. De-abia după ce-i ridicăm capacul putem admira – sau nu! – ceea ce ea tăinuiește.

Așa se întâmplă și cu cărțile. Numai după ce le parcurgem paginile, cuvintele pe care le ascund prind viață. Ele ne pot tulbura, dacă au fost așternute de un maestru, sau ne pot lăsa indiferenți, dacă aparțin unui autor fără har.

Dar de cuvintele închise în cărți au nevoie doar acei oameni care le prețuiesc, le cunosc valoarea, indiferent dacă sunt vremuri de tihnă sau de restriște.

De fapt, cuvintele nu mor în cărți, cum zic unii, dimpotrivă, ele sunt eliberate pentru a fi cunoscute de cât mai mulți.

Își trăgea puțin sufletul și continua cu aceeași ardoare.

– Ce păcat că multe s-au pierdut în incendii, cutremure, inundații… Puse pe foc dinadins… Distruse cu bună știință… Alta ar fi fost istoria noastră dacă tezaurul ăsta ar fi ajuns la noi intact.

Rămânea cu ochii ațintiți spre mine, dar nu mă mai vedea; cutreiera cu gândul în alte lumi și timpuri.

– Visez uneori ca niște cărturari cu devoțiune să încerce să reconstituie unele dintre capodoperele din vechime, folosind informațiile despre ele incluse în lucrările altor autori care le-au comentat. Poate așa am cunoaște cele șase cărți care consemnează toată istoria Războiului Troian, fiind o completare la Iliada și Odiseea.; sau Ghidul despre o parte dintre invențiile Greciei antice realizat de Arhimede; sau Evanghelia după Eva, interzisă de Biserica Catolică fiindcă în ea erau presărate multe pasaje licențioase; sau dialogul Hermocrates de Platon, în care erau multe referiri la Atlantida; sau Cartea Războaielor Domnului, o descriere a războaielor duse de israeliți în drumul lor spre Pământul Făgăduinței. Și atâtea și atâtea alte minunății…

Pufnea în râs când declara că-și dorea să fie nemuritor.

– O, nu, nu vreau să fac concurență Divinității. Dar aș vrea să mor doar după ce am citit toate cărțile care s-au scris vreodată. E o solicitare cam impertinentă, nu-i așa?

Altădată, când venea dintr-o incursiune în care achiziționase teancuri de cărți de la vreo familie ai cărei membri nu se omorau cu cititul și vindeau biblioteca bunicului, sau a tatălui, fiindcă ocupa prea mult loc, se uita la mine mâhnit.

– Ce-ți spuneam? Galaxia Gutenberg e pe ducă.

Sorin e înalt, destul de bine legat, deși n-a făcut niciodată vreun sport. Se rade zilnic, iar părul bogat de pe cap îi vine până la umeri. A încărunțit și asta îi conferă și mai multă distincție. Pantalonii lui au o dungă impecabilă, cămașa e întotdeauna bine călcată. La buzunarul de la piept al hainei poartă o batistă. La gât are în fiecare zi alt papion. Chiar și în perioada în care locul pălăriilor îl luaseră băștile și basmalele, arăta întotdeauna ca scos din cutie. La aspectul lui elegant contribuie și faptul că fumează pipă.

O vreme mă convertise și pe mine, dar renunțasem.

– Faci prea multe mișcări – umplutul pipei, aprinsul… Trebuie să fii atent să nu se stingă… Urmează curățatul… E un obicei obositor.

Iar acum bunul meu prieten zace pe un pat de spital. Tocmai el, care oficia ca un sacerdot, cu atâta dăruire, în micul său templu închinat cărților. E nedrept – dar, din păcate, nu eu împart dreptatea în lume. Dacă ar fi așa, aș provoca mari surprize. S-ar întoarce lumea cu susu-n jos.

Dau să revin la masa de lucru.

Sună din nou telefonul. E Ava. Ava Noureanu. Frumoasa jurnalistă cu ochii în culori diferite. Unul căprui și altul negru. Am trecut împreună cu ea prin întâmplări de neuitat, dintre care unele puteau să ne coste viața.

Nu-i răspund. Nu poate fi decât un apel de complezență. Ce mai faci, cum suporți izolarea…

Vreau să m-apuc de scris, dar mobilul sună din nou. Tot Ava. Dacă insistă, înseamnă că e ceva important.

– Da.

– Ce mai faci, Andrei? Cum suporți izolarea?

N-am avut dreptate să nu răspund prima oară?

– Mulțumesc, bine, rezist. Tu?

– Și eu sunt bine.

Mai schimbăm câteva vorbe de curtoazie și ne luăm rămas-bun. Am uitat s-o întreb unde își petrece această vacanță impusă.

Ar trebui să dau telefonul pe silent. Dar dacă mă caută din nou Sorin?

N-apuc să decid. Un alt apel. Haralambie Necșulescu, „marele fotoreporter" de la Flacăra.

– Ce mai faci, Andrei? Cum suporți izolarea?

Răspunsul meu seamănă cu o mârâitură.

– Bine. Tu?

Hara izbucnește.

– Să-i ia dracu’ cu toate restricțiile lor!

– Ce-ai pățit? Te-au lăsat nervii de-atâta stat în casă?

– Ba bine că nu!

– Adu-ți aminte că în '86, când cu Cernobîlul, am stat pitiți în apartamentele noastre, de frica radiațiilor, fără să ni se dea ordin de sus.

– Una-i una, alta-i alta. Ascultă aici istorie.

Mă așez mai bine pe scaun pregătindu-mă să ascult o poveste fără cap și fără coadă, cum numai lui Hara i se poate întâmpla.

– Frigiderul era gol. Așa că m-am gândit să mă duc la Kaufland.

– Așa…

– Am completat tâmpenia aia de Declarație pe proprie răspundere, m-am dus la hypermarket, mi-am făcut cumpărăturile și am vrut s-o roiesc spre casă.

– Și?

– M-a oprit poliția.

– Un control de rutină. Dar dacă aveai declarația la tine erai în legalitate.

– Da’ de unde! S-au legat de mine pentru că n-am scris „Kaufland și retur". De ce naiba trebuia să scriu? Oare aveam de gând să dorm acolo, printre saci de cartofi, printre mormane de țelină și borcane de murături? Eventual să mă pilesc la raionul de băuturi?

Îi fac pe plac și-mi exprim indignarea.

– E strigător la cer!

– Mi-au dat amendă o mie de lei.

– Ai scăpat ieftin!

– Îi dau în judecată!

– Așa să faci!

După ce-și descarcă năduful, închide fără măcar să-și ia la revedere. Mă sună din nou.

Îmi ies din fire.

– Ce mai e?

– Știi cum se numește nevasta lupului?

Presimt o capcană și nu scot o vorbă.

– Ei?

Tac în continuare.

– Lupă, bătrâne, lupă! Nu-i așa că-i tare?

Râde de unul singur și mă lasă, în sfârșit, în pace.

Până și în peșterile oamenilor preistorici în jurul focului se spuneau bancuri mai haioase.

Nu m-am gândit la asta niciodată. Oare ăștia glumeau după ce veneau de la o vânătoare și-și făceau friptane din carne de mamut?

Într-o vreme eu și Hara eram nedespărțiți. Câte deplasări am făcut împreună! Câte fete am curtat cu succes prin București și provincie! Ce anchete trăsnet am făcut! De câte ori n-am intrat amândoi în belele!

Ieșeam la liman pentru că eram tineri și nu ne era frică de nimic. Credeam că lumea a fost creată special pentru noi și o țineam într-o veselie și într-o petrecere.

Așa dădeam cu tifla ursuzilor, înăcriților care ne conduceau și așa ne simțeam liberi.

Cu timpul însă ne-am răcit, nefiind niciunul dintre noi de vină. Pe zburdalnicul Hara, flușturatecul și veșnic aiuritul, a pus mâna o femeie care îl ține din scurt și bine face.

Mi-a convenit – și asta m-a ajutat să mă retrag într-o cochilie unde nu mă deranjează nimeni. Dar câteodată simt o strângere de inimă amintindu-mi pățaniile hazlii sau dramatice prin care am trecut umăr la umăr.

O, cât am mai râs împreună! Dar și ce spaime am tras!

Una dintre întâmplări n-am s-o uit niciodată.

Tărășenia s-a petrecut într-o noapte.

Mai întâi, am crezut că este ceasul deșteptător. Am bâjbâit după el pe noptieră și i-am plasat o lovitură care trebuia să-l amuțească. Dar soneria a continuat să țârâie. De-abia după alte câteva clipe m-am prins că somnul îmi fusese retezat brutal de telefon. Am ridicat receptorul și am mormăit ceva având o vagă legătură cu limbajul articulat. La capătul celălalt al firului era Haralambie Necșulescu.

– Am dat de dracu’! Pot să vin până la tine?

– Știi ce oră e?

– Acuși se crapă de ziuă.

N-a mai așteptat să-i spun nimic. Peste o jumătate de oră stătea în fața mea și sorbea din cafeaua pe care o pregătisem ca să-mi vin în fire.

Hara era de nerecunoscut. Trăsăturile feței lui se alcătuiseră altcumva decât le știam. Hainele care de obicei păreau să-i plesnească pe trup îi atârnau ca și cum ar fi slăbit brusc. Se trântise într-un fotoliu și se uita la mine cu ochi imploratori. Dar nu scotea o vorbă.

– Ei? Ce s-a întâmplat?

Încă mai șovăia dacă să vorbească sau nu.

– De ce m-ai sculat la ora asta?

În sfârșit, și-a luat inima-n dinți și a deschis gura.

– Ai să mă crezi? Dacă nu mă crezi, am venit degeaba.

– Ce naiba să cred?

– Ce-o să-ți spun.

L-am privit cu și mai mare luare-aminte. De când ne știam? De vreo cinci-șase ani. Colegii spuneau deseori că ne completam de minune. Un tip grav și un altul pus mereu pe șotii. Dar în dimineața asta lui Hara nu-i ardea de nicio glumă.

– Ce-ai pățit? Te-a prins vreun bărbat la femeia lui? Ai rămas dator la vreo crâșmă? Vorbește odată că pic din picioare! Poate mai ciupesc o oră de somn.

– Îți arde de bancuri, iar eu nu știu pe unde să scot cămașa. Am dat de belea.

– Ce belea?

– Pot fi acuzat de omor.

Am simțit nevoia să mă așez și eu într-un fotoliu.

– Ai omorât pe cineva?

– Pe dracu’ am omorât!

– Nu mai înțeleg nimic.

– Nici n-ai cum să înțelegi dacă nu mă lași să vorbesc.

– Zi odată!

Hara a sorbit din ceașcă și s-a strâmbat – băuse toată cafeaua și ajunsese la zaț. M-am grăbit să-i mai torn o porție. Eram curios la culme.

– Deci…

– Deci, aseară, după ce mi-am terminat treaba la redacție, m-a pus naiba să mă opresc la o bere. Îmi era grozav de sete și am intrat într-un bar. „La Belle Époque" îi zice.

– Știu localul. E lângă Piața Dorobanți.

– Ăla e! Am băut o halbă și când să plătesc – n-are niciun haz să te machești de unul singur – a apărut o fătucă. Arăta trăsnet! Manechin! Și nici una, nici două, m-a întrebat dacă poate să stea la masa mea.

– Și tu ai zis „da"?

– Ți-am spus: arăta trăsnet. Îmi ieșiseră ochii ca la melci. Și tu ai fi făcut la fel. Oricine ar fi făcut la fel.

Nu l-am contrazis ca să nu-l întrerup.

– Am mai cerut o bere. Și încă una. I-am făcut și ei cinste. Și s-a legat o discuție în toată legea. Parcă ne știam dintotdeauna. Am ieșit ultimii din local. Pe trotuar am dat de-o țigancă de la care am cumpărat flori. Pe cinstea mea, mă ambalasem rău de tot. O fi de la căldura asta.

– Și ai condus-o acasă.

– N-aș mai fi condus-o! M-a costat o avere taxiul. Stă – adică mai bine zis stătea – la mama dracului.

– Cum adică „stătea"? Ce? Între timp s-a mutat?

– Mai rău: a mierlit-o!

– Cum așa?

– Am condus-o până la ușa apartamentului. Dar când să dau să intru mi-a pus un degețel pe buze și mi-a șoptit dulce: „Pentru seara asta e de-ajuns.". Și m-a lăsat ca pe un tăntălău să mă holbez la ușa pe care mi-a trântit-o în nas.

– Ai făcut o investiție proastă.

– Proastă zici? Catastrofală!

– Zi mai departe!

– Am ajuns acasă cătrănit și spumegând de furie. Dar de-abia m-am bălăcit nițel sub duș și m-am vârât în pat că a sunat telefonul.

– Se răzgândise și te chema înapoi.

– Ar fi fost prea frumos… Nu. Un individ mi-a comunicat sec că știe cine a omorât-o pe Cerasela – așa o chema pe fată – și va informa poliția.

– Nasoală treabă!

– Am crezut mai întâi că e o farsă. Am pus totuși mâna pe telefon și am sunat-o – îmi lăsase o carte de vizită. Nu mi-a răspuns nimeni. Mi s-a părut curios, doar nu putea să plece de nebună în toiul nopții. Am aruncat pe mine fleandurile în care sunt acum, am luat un taxi – alt purcoi de bani – și m-am dus la Cerasela. Când am văzut ușa de la apartamentul ei întredeschisă, mi s-a făcut pielea de găină. Am intrat și am zărit-o încă din hol. Zăcea pe parchetul din dormitor, îmbrăcată într-o cămășuță de noapte. Părea că doarme. Dar în jur era o baltă de sânge. N-am mai stat pe gânduri. Am ieșit glonț din casă și ți-am dat telefon.

– Urâtă chestie!

– Ce mai încoace și-ncolo, n-am nicio scăpare. M-au văzut o mulțime de inși cu fata: și barmanul de la local, și taximetristul, și niște vecini de bloc… Sunt tocmai bun de pus la frigare.

Somnul mi-a pierit ca prin farmec. N-aveam nicio îndoială că Hara spusese adevărul. Dar cum puteam să-l ajut? M-am îmbrăcat la repezeală și am ieșit amândoi val-vârtej din casă.

…Într-adevăr, Cerasela era moartă. M-am uitat cu atenție jur-împrejur, cu speranța că ucigașul lăsase vreo urmă care să-l disculpe pe Hara. Acesta era pierit. Își frângea mâinile și bolborosea în neștire:

– M-am nenorocit! Mă duc la pârnaie, lângă tâlharii și criminalii pe care i-am băgat la zdup cu pozele mele. N-am nicio scăpare. Parcă văd titlurile din ziarele alea blestemate: Fotograful ucigaș… Poate scap mai repede pentru bună purtare… Dar nu, n-am nicio șansă…

– Ia-o mai ușor, am încercat eu să-l îmbărbătez. Poate nu e totul pierdut. Nu te mai văicări ca o babă.

Cine i-ar fi putut înscena lui Hara porcăria asta? Cu siguranță, cineva care o cunoștea bine pe Cerasela. Altfel, fata nu i-ar fi deschis ușa la ora aia târzie. Cineva care trebuia să aibă pică pe colegul meu. O pică grozavă, din moment ce n-a pregetat să comită un omor.

Din depărtare s-a auzit sirena unei mașini de poliție.

– Nenorocitule! Tu i-ai chemat?

– Și eu. Doar nu voiai să dea cineva peste noi ca și cum am fi la priveghi.

– Gata! Vin să mă salte, a zis resemnat Hara.

– Ușurel, flăcăule, i-am ripostat eu. Mai bine spune-mi altceva: erai pe urmele cuiva?

– Parcă nu știi! Adică n-ai de unde să știi. N-am apucat să-ți spun: am dat de-o urmă babană în cazul ucigașului în serie care ne-a pus pe jar în ultimele săptămâni. Cel care a ucis trei fete cu dalta. Practic, îl am în mână… L-am pozat când ieșea din apartamentul unei victime. Când m-a văzut a tulit-o ca din pușcă.

Brusc m-am înseninat.

– Tu ai aruncat vreo privire la cadavrul Ceraselei?

– Parcă am mai avut curajul?

– Uită-te măcar acum, plăvan plângăcios ce ești!

Hara s-a apropiat cu precauție de trupul care zăcea pe parchet. L-a studiat câteva clipe. Apoi, potrivit obiceiului său, s-a lovit cu palma peste frunte.

– Extraordinar! A fost omorâtă cu o daltă! Sunt salvat! Știu cine e ucigașul.

Când polițiștii au năvălit în apartament, un Hara radios și sigur pe el le-a ieșit în întâmpinare…

Mai bine aș povesti întâmplarea asta.

Ba nu. N-are nicio legătură cu pandemia.

Mă uit pe fereastră. S-a lăsat noaptea. Ceasul arată ora zece.

Nu deschid televizorul. N-am niciun chef să ascult părerile unor jurnaliști care seamănă cu niște activiști de partid de odinioară.

Dacă la începutul anului 2020 cineva ar fi îndrăznit să spună în gura mare că întreaga planetă va fi bulversată, ar fi fost declarat smintit. Cine își putea închipui că omenirea va trece printr-o pandemie care va îmbolnăvi milioane și va secera sute de mii de vieți? Cine își putea imagina că nu vom mai putea ieși când vrem pe stradă, că nu vom mai bântui prin restaurante și cafenele, nu vom mai asista la spectacole de teatru și întreceri sportive, că nici măcar la frizer nu vom mai putea merge?

Eu de mulți ani trăiesc în izolare, așa că mi-e ușor să traversez, din acest punct de vedere, perioada de carantină impusă. Dar încerc să mă feresc nu numai de Covid 19, ci și de vacarmul stârnit de strania pandemie. Constat cu surpriză că mulți au devenit brusc specialiști în virusologie și știu mai bine decât autoritățile ce măsuri ar trebui să fie luate în situația de criză în care ne aflăm. Mulți cărora în vremuri de liniște puțin le pasă de drepturile omului, se agită mânioși deoarece ni s-a cerut să respectăm anumite reguli care da, ne îngrădesc pentru un timp libertățile, dar salvează vieți omenești. Ce să mai zic de cei care, adăpostiți în case din care nu scot nici nasul, îi îndeamnă pe angajați să ceară angajatorilor să reia activitatea firmelor! Din păcate, nu ne dezmințim nici în această împrejurare tragică și complicată – suntem indisciplinați și iresponsabili.

– Parcă numai noi?,