Maestrul fricii

De George Arion

Jurnalistul Andrei Mladin e în pom! Și la propriu, și la figurat.
La propriu – pentru că s-a mutat într-o căsuță de lemn instalată într-un copac. Astfel protestează împotriva celor care nu-i acordă despăgubiri pentru o proprietate abuziv confiscată.
La figurat – pentru că e amenințat din pricina unor texte publicate în Flacăra. Confesiunile obținute de la un torționar muribund îi sporesc și ele necazurile. Ca și însemnările incendiare despre evenimentele din Piața Tianamen din iunie 1989, descoperite întâmplător într-un caiet.
O casă bântuită de fantome mai adaugă o enigmă la cele cu care deja se confruntă.
Doar o motociclistă cu un ochi căprui și altul negru îi mai înseninează viața.
Și, desigur, umorul la care nu renunță nici în cele mai grele împrejurări…

• Limbă: Română
• Editor: Crime Scene Press
• Data lansării: 5 dec. 2023
• ISBN: 9786306542482

Previzualizare carte

Maestrul-fricii.jpg

Sunt în pom.

Și la propriu, și la figurat.

În curtea blocului în care locuiesc e un stejar planturos. Ar trebui trei voinici ca să-l cuprindă. Gohugea și slabulungpecuta n-au făcut bivuac sub el, dar indiscutabil, are o vârstă venerabilă și e pe ducă – putregaiul a început să-l atace în forță din toate pozițiile. Totuși, am reușit să-mi amenajez în crengile lui, rămase tefere, o modestă căsuță din lemn, fără să accesez fonduri europene.

Înăuntru încap doar o măsuță și două scaune – unul pentru mine, celălalt e pentru vizitatori. Aceștia își anunță sosirea trăgând de un șnur la capătul căruia e un clopoțel cu clinchet zglobiu. Cei care sunt bineveniți pot să urce pe o scară rezemată de trunchi. Escaladarea presupune competență, dar și un dram de noroc. Mulți renunță și preferă să stea de vorbă cu mine de la nivelul solului. Asta-mi oferă avantajul de a-i privi de la înălțime.

Stau cocoțat la vreo patru metri de un strat cu petunii, trandafiri și crizanteme. Nu ești în pericol iminent să ai vreun vertij dacă te uiți în jos.

Fără scară vin în căsuța mea un motan mereu languros și un guguștiuc mereu hămesit. Nu neapărat în ordinea asta și în niciun caz nu-mi calcă pragul deodată.

Pe motanul format XXL îl hrănesc cu mâncare umedă pentru pisici. I-am pus și un nume – Mac Ena – pentru a marca diferența între faimosul, zvăpăiatul, inubliabilul Mecena pe care l-am avut odinioară, și fandositul ăsta pe care îl îngădui în preajma mea, ca pe un curtean de rang inferior și cu minte puțină. E puhav, leneș și toarce zgomotos – parcă aud păcănind un motor în doi timpi.

Desigur, și guguștiucul a primit un nume – Gugu. El adoră hrana uscată. După ce-și înfulecă boabele conștiincios, îmi adoarme pe un umăr, foindu-se agasat dacă îndrăznesc să mă mișc prea vioi.

Pe o placardă am scris cu litere mari, ca să se vadă din stradă:

CER DESPĂGUBIRI PENTRU CASA CARE MI-A FOST DEMOLATĂ!

Sunt un protestatar silențios – nu strig sloganuri contra guvernului, nu îndemn lumea să mi se alăture ca să pornim într-un marș pe străzi, cerând imperios demisii și intervenții drastice de la Bruxelles sau de la Strasbourg.

Protestez, în diverse variante, de mai bine de un deceniu. Nu m-aude nimeni. Așa că am inițiat o formă originală de a fi luat în seamă și a fi mai persuasiv mutându-mă într-un copac. Sunt flotant, la iarnă n-aș rezista aici, m-aș transforma în țurțure, oricâte haine de explorator arctic aș pune pe mine.

La intrarea în bloc s-au montat două bănci față în față. De cele mai multe ori, le ocupă patru doamne în vârstă care ies îmbrăcate cu ce au mai bun, chiar și când se duc la piață. Răspândesc un miros inconfundabil de naftalină care ar putea fi folosită și ca stupefiant. Zizina, Marghioala, Zamfira și Frosa stau la palavre ore în șir. Nu iartă pe nimeni limba lor veninoasă. De când mi-am amenajat adăpostul în stejar, mai au un subiect de cleveteală aprigă în agenda lor zilnică.

– N-am mai auzit de așa ceva, madam Marghioala.

– Dacă ar fi un plod, aș mai închide ochii. Dar e om în toată firea…

– Și s-o fi mirând că nu-l ia nimeni…

– Ăștia sunt ziariștii din ziua de azi, coană Zizina.

– Oare și ăia de la Paris Match fac la fel?

Pentru Zizina, Marghioala, Zamfira și Frosa aceasta e o întrebare de baraj. Rămân o vreme mute, muncindu-și zadarnic neuronii – nu există sinapse care să-i lege, oferindu-le iluminarea unui răspuns corect.

Habar n-am care e Zizina, care Marghioala, care Zamfira, care Frosa. Le-am reținut numele deoarece le-am auzit cum se strigă una pe alta. Pentru mine sunt o singură ființă monstruoasă cu patru guri, scăpată din Infern. Mai curând expulzată de-acolo, pentru a asana locul.

Dar am parte și de momente înălțătoare.

De la o vreme, în colțul străzii noastre vine un artist special. Se așază pe un scăunel, cu spatele la un zid mâzgălit cu graffiti, și îi farmecă pe toți cei care se nimeresc în preajma lui.

Când l-am auzit prima dată am crezut că la mijloc e un număr de magie. Dar nu, nea Mitru chiar cânta la fierăstrău Valurile Dunării de Ivanovici. Se adunase lumea ca la descinderea unui alien cu intenții binevoitoare.

După ce l-am ascultat, am intrat în vorbă cu el și de atunci am rămas în relații amicale; și asta nu numai pentru că eu îi dau mai mulți bani decât primește de la ceilalți. Mărunțel de statură, îmbrăcat cuviincios, cu vorbă domoală, se deosebește de cei care colindă străzile cu viori, acordeoane, clarinete, masacrând fără milă partituri celebre, fiindcă sunt peste puterile lor. Ăștia sunt interesați să câștige niște bănuți cu care să-și ducă existența, nicicum de calitatea actului artistic.

Nea Mitru cântă în primul rând pentru el. Îl bucură să-și plimbe arcușul pe fierul acela cu zimți, să-l îndoaie, să-l supună, să-l facă să vibreze, ca să-i smulgă sunete cât mai melodioase.

Și-a descoperit vocația lucrând ca muncitor forestier. Tăind cu fierăstrăul copaci, auzea sunete care uneori se înlănțuiau armonios. Numai el le deslușea – ceilalți din echipă parcă aveau ceară în urechi, își făceau treaba încrâncenați, ursuzi, din când în când înjurând, așteptând să se termine orele de trudă ca să-și piardă mințile în vreo crâșmă.

A renunțat la meserie și a încercat să afle cum poate crea în continuare armonii, fără să mai doboare păduri. Mulți au râs de el – se câștiga frumos ca tăietor de lemne, cum să dai cu piciorul la bănetul pe care îl primeai la sfârșitul lunii? L-au socotit un ciudat. Poate și de aceea e singur pe lume.

Mie îmi plac ciudații de felul lui.

Și totuși, nici măcar melodiile pe care le execută cu atâta virtuozitate nu mă salvează de năluci.

O vreme, după ce am ieșit din sanatoriu, am scăpat de ele.

De câtva timp, însă, au reapărut.

Înainte erau ca niște umbre vagi care treceau fulgerător pe lângă mine și le zăream cu coada ochiului. Nu știam dacă sunt oameni, sau animale, sau păsări, sau obiecte care se deplasau pe traiectorii imprevizibile.

Acum, vedeniile astea sunt personaje ale istoriei. Chiar dacă le văd doar o clipă, le recunosc și înțeleg ce spun.

Simt miros de pipă și iată într-un ungher un bărbat cu păr grizonat. Poartă o uniformă de generalisim.

– Nu uita: moartea unui om e o tragedie. Moartea unui milion de oameni e statistică.

Când mă uit mai bine, omul în haină albă și pantaloni cu vipușcă a dispărut.

În Al Doilea Război Mondial, la doi americani au murit trei britanici, doisprezece japonezi, douăzeci și doi de germani și – acu să te ții – o sută optzeci și patru de sovietici. La tragedii ți se sfâșie inima, la statistici rămâi impasibil – asta dacă te numești Stalin.

Administratorul blocului în care locuiesc m-a abordat primul.

Arată ca și cum mereu ar fi gata să plângă, aidoma lui Nicholas Cage în cele mai multe dintre rolurile sale. Spre deosebire de marele actor, ar deregla orice cântar pe care s-ar sui.

– Domnule Mladin… vă știu om serios… de ce v-ați cățărat acolo? Doar aveți unde locui… aveți un apartament de două camere… E spațiu suficient pentru un om singur…

– Unui om singur îi trebuie spațiu mai mult dacă are o bibliotecă de mii de volume.

Se scarpină în cap; iată o problemă cu care nu s-a mai confruntat, ar trebui să ceară consilierea unor colegi mai în vârstă, poate vreunul s-a întâlnit cu o astfel de situație delicată.

– Așa ziceți dumneavoastră?

– Așa zic eu.

Am devenit un punct de atracție – pentru vecini, pentru trecătorii ocazionali. Am apărut și la televizor. Nu mai am mult și ajung la fel de faimos ca un fotbalist de Liga a II-a. Cazul meu e cunoscut de o țară întreagă. Când trec pe stradă, întorc capul după mine până și june de douăzeci de ani, adevărate bombe sexy. Ar fi fost minunat dacă le-aș fi stârnit interesul cu mult timp înainte.

Într-o seară, tata ne-a anunțat cu glas triumfător vestea cea mare:

– Am cumpărat terenul! La începutul verii turnăm fundația.

Am chiuit de bucurie. De-abia așteptam să ne mutăm într-o casă nouă. Chichineața în care locuiam îmi provoca repulsie din clipa în care deschideam ochii.

O să am și eu camera mea, o să pot și eu chema copii la mine ca să ne jucăm, o să pot citi până noaptea târziu, fără ca lumina să-i deranjeze pe ceilalți!

Simțeam c-am pășit pe un tărâm fermecat. Ardeam de nerăbdare să înceapă lucrările.

Când, în sfârșit, au pornit, eram tot timpul printre muncitorii care săpau, turnau mortar, ridicau schele. Ajutam și eu după puteri – unuia îi aduceam mistria, canciocul și șpaclul – ce cuvinte magice am învățat atunci! –, altuia, o daltă, sau o găleată… Cu firul cu plumb cercetam perfecțiunea zidurilor. Cel mai mult îmi plăcea să folosesc nivela cu bulă de aer.

Uneori plutea un praf înecăcios de ciment, tot timpul se țipau comenzi, răsunau bătăile ciocanelor.

Dar eu mă credeam în paradis.

Într-o zi, tata mi-a dat o monedă de 25 de bani ca s-o pun la temelie. Cică să ne poarte noroc.

– Așa e datina, nu-i bine să n-o respectăm!

Am așezat moneda cu evlavie în locul în care mi s-a spus și în curând a dispărut sub straturi de ciment.

De câteva ori m-a vizitat și polițistul de proximitate.

– Domnule Mladin… Vă știam om serios…

– Așa zice și domnul Timofte. Dacă o spuneți și dumneavoastră, încep să cred că așa e.

– Cine e domnul Timofte?

– Administratorul blocului.

– A, da…

Se scarpină când la o subsuoară, când la alta, unde bluza de un albastru nedefinit e pătată de transpirație. Are un chip de batracian bătrân și blajin. De ce-o fi intrat în poliție? I s-ar fi potrivit o meserie cu mai puțin stres. În momentele de repaos, ar fi un bun jucător de marocco – e calm, concentrat, agil. Cred că e pasionat de bricolaj. La o petrecere, ar dansa bine lentul sirtaki. Aprigul ceardaș i-ar modifica genomul.

Ce m-a apucat să-i fac profilul psihologic?

Își are ordinele lui și trebuie să le îndeplinească. Adoptă un ton sever care nu-l prinde.

– Dați-vă jos de-acolo și dărâmați șandramaua!

– Nu-i o șandrama, e o căsuță. N-o dărâm. A costat bani.

Nu m-a costat prea mult – mi-a dăruit-o un fost coleg de școală care are o firmă de construit case în copaci. I-am plătit doar pe muncitorii care au montat-o.

– Sunteți pe domeniul public. N-aveți aprobare pentru așa ceva.

– Mai vorbim după ce voi fi despăgubit pentru casa pe care mi-a dărâmat-o statul.

– Vreți să ajungem la o evacuare cu forța?

– De-abia aștept. Scandalul o să fie și mai mare. O să mă leg cu lanțuri de copac și am să intru în greva foamei. Dacă o să mă apuce hachițele rău de tot n-o să beau nici apă.

Polițistul încearcă să fie și mai afurisit, dar tot nu izbutește.

– În definitiv, care vă e povestea? Vă rog să vă dați jos și să mi-o spuneți de-a fir a păr!

– Chiar vreți s-o știți?

– Chiar vreau s-o știu.

Adopt figura smerită a unui copil de altar.

– Am să v-o spun. Dar prefer să rămân cocoțat. Stând pe un podium sunt mai elocvent.

Îmi dreg glasul ca pentru un speech în fața unui auditoriu ostil.

– Când eram mic, părinții mei au construit o casă. Au vândut coșmelia pe care o aveau, au pus la bătaie toate economiile agonisite, s-au mai și împrumutat, și au reușit să-și vadă realizat visul – acela de a sta într-o locuință din cărămidă, nu din paiantă. Dar după trei ani am fost evacuați, iar construcția dărâmată cu buldozerele. Multă vreme pe locul nostru nu s-a ridicat nimic. Atunci de ce-au mai demolat-o? Ca să aibă unde se strânge câinii vagabonzi?

A venit 1989 și terenul nostru de 300 metri pătrați a încăput pe mâinile unui senator. Cică i-ar fi aparținut. A măsluit acte, a amenințat funcționari de la primărie, sau i-a mituit. A pus mâna și pe alte terenuri din stânga și din dreapta proprietății noastre. Acum e stăpânul unui adevărat domeniu.

Pe locul nostru și-a construit o piscină.

Am încercat să ne facem dreptate, dar n-am reușit. Am cheltuit o groază de bani cu actele și cu avocații. N-am dat faliment, dar nici mult nu mai avem.

Asta-i povestea. Vă place?

– Mda, nu e veselă, dacă-i reală. Poate faceți o confuzie, o fi vorba de un alt teren. Nu văd cum un senator român s-ar preta la astfel de jocuri murdare.

Auzindu-l vorbind atât de convins, m-apucă râsul. Sau mai curând plânsul. Astfel de oameni sunt ușor de dus de nas. Cea mai bună dovadă e ceea ce se întâmplă la alegeri.

– Chiar dacă s-ar destabiliza economia mondială, tot n-o să renunț la drepturile bănești ce mi se cuvin.

Se lasă păgubaș. Multă vreme n-o să fiu lăsat în pace. Știe și el, o știu și eu. O știe, mai ales, senatorul care și-a însușit abuziv terenul pe care-l revendic. Marius Cordun. O japiță.

L-am întâlnit o singură dată, când m-am dus pe strada unde se înălța odinioară casa părinților mei.

Un gard înalt de metal îi străjuia cu vigilență proprietatea. Nu puteam vedea nimic dincolo de el. Doar o parte din viloiul de trei etaje. Spre uimirea mea – o construcție cu gust. A avut un arhitect inspirat, căruia i-a plăcut să se joace cu formele și a fost lăsat să-și etaleze talentul. Mai rar să vezi așa ceva la un îmbogățit de tranziție. Din lipsă de resurse, la casa noastră nu se făcuse risipă de fantezie. Asta nu m-a împiedicat, însă, s-o ador.

Am început să mă plimb pe trotuar, fiind convins că mișcările mele leneșe sunt urmărite de camerele de supraveghere – două la capetele proprietății, una în centru.

La un moment dat, s-a deschis poarta și doi indivizi ambalați în pantaloni negri și cu tricouri de aceeași coloratură și-au făcut apariția. Dar privirea nu mi-a fost atrasă nici de îmbrăcămintea lor, nici de părul tuns cu creastă, nici de lanțurile de aur de la gât, care ar fi putut fi folosite la tragerea unei remorci.

Brațele lor m-au impresionat – ca niște odgoane, cu tatuaje complicate, într-un amalgam cu un înțeles imposibil de deslușit: – rămurele de vâsc, inimioare, ancore, sirene cu sâni enormi, indubitabili siliconați. Probabil că se scrijeliseră și pe piept, și pe spate. Nu m-ar fi mirat să aibă tatuaje și pe limbă.

Boxeri sau luptători care, după ce le-a expirat termenul de valabilitate, au fost angajați ca gărzi de corp. Pășeau legănat, ca derbedeii afro-americani din filmele de peste ocean.

– Ce cați aici? m-a apostrofat pe un ton rău prevestitor cel care ținea în mâna dreaptă un baston de cauciuc.

– Cu mine vorbiți? m-am arătat eu vizibil contrariat. Dacă vorbiți cu mine, trebuie să vă adresați cu „dumneavoastră". Pe mine nu mă tutuiesc decât cei care au citit măcar cât am scris eu. Doar