DE CE OAMENILOR BUNI LI SE ÎNTÂMPLĂ LUCRURI RELE

De Harold Kushner

Fiul de trei ani al lui Harold Kushner a fost diagnosticat cu o boală degenerativă care avea să-i curme viața la începutul adolescenței. În floarea vârstei, rabinul Kushner a fost nevoit să se confrunte cu una dintre cele mai dificile întrebări pe care și le poate pune un om: de ce oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele? De ce Dumnezeu permite ca asupra celor virtuoși sau pur și simplu a oamenilor obișnuiți să se abată nenorociri devastatoare? Cum de-a lăsat să aibă loc, de exemplu, Holocaustul?După câțiva ani, depășindu-și suferința sfâșietoare, Kushner a scris, cu sinceritate și claritate, despre îndoielile și temerile pe care le naște orice tragedie. Cu înțelepciunea acumulată ca rabin, părinte, cititor și pur și simplu ca ființă umană, el refuză să-i învinuiască pe oameni sau pe Dumnezeu de nedreptățile vieții și găsește un singur vinovat: haosul. Într-o lume în care multe tragedii par să nu aibă niciun sens, el ne propune să nu mai fim furioși pe noi, pe ceilalți sau pe Divinitate, ci pe situație, astfel încât să trecem peste suferință în armonie cu propria persoană, cu cei apropiați și cu Dumnezeu.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 8 apr. 2022
• ISBN: 9786063361159

Previzualizare carte

1.png

When Bad Things Happen to Good People

Harold S. Kushner

Copyright © 1981 by Harold S. Kushner

Traducere publicată cu acordul Schocken Books, imprint al The Knopf Doubleday Group, divizie a Penguin Random House, LLC.

Introspectiv este parte a Grupului Editorial Litera

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.litera.ro

Copyright © 2022 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactare: Mariana Petcu, Oana Dușmănescu

Corectură: Oana Sănițariu

Copertă: Anda Runtag

Tehnoredactare și prepress: Gabriela Anghel

ISBN 978-606-33-7192-9

ISBN EPUB 978-606-33-6115-9

În amintirea lui

AARON ZEV KUSHNER

1963–1977

„Câtă vreme copilul era viu, a zis David, am postit şi am plâns, căci socoteam: Cine ştie, poate mă va milui Domnul şi va trăi copilul.

Dar acum el a murit; de ce să mai postesc?

Îl mai pot eu, oare, întoarce? Eu mă voi duce la el, iar el nu se va mai întoarce la mine."

(2 Regi 12, 22–23)*

Toate citatele din Vechiul și Noul Testament au fost preluate din Biblia sinodală. (n.red.)

INTRODUCERE

De ce am scris această carte

Aceasta nu este o carte abstractă despre Dumnezeu și despre teologie. Nu încearcă să folosească vorbe mari ori modalități ingenioase de a reformula întrebări pen­­­­­­­­tru a ne convinge că problemele noastre nu sunt, de fapt, probleme și că doar nouă ni se pare că sunt. Este o carte foarte personală, scrisă de cineva care crede în Dumnezeu și în bunătatea lumii și care și-a petrecut viața încercând să-i ajute și pe alții să creadă, un om care a fost silit de o tragedie personală să-și revizuiască tot ce fusese învățat despre Dumnezeu și căile Sale.

Fiul nostru Aaron abia împlinise trei ani în ziua în care s-a născut Ariel, fiica noastră. Aaron era un copil inteligent și fericit, care, la nici doi ani, era capabil să identifice douăsprezece specii de dinozauri și putea să le explice cu calm adulților că dinozaurii au dispărut de pe pământ.

Eu și soția mea începuserăm să ne îngrijorăm în pri­­­­­­­vința sănătății lui când încetase să mai ia în greutate la vârsta de opt luni și când începuse să-i cadă părul după ce împlinise un an. Fusese consultat de medici renumiți, care îi puseseră diagnostice complicate și ne asiguraseră că fiul nostru avea să fie foarte mic de înălțime, dar în rest se va dezvolta normal. Cu puțin înainte de nașterea fiicei noastre, ne mutaserăm de la New York într-o suburbie a Bostonului, unde eram rabinul congregației locale. Descoperisem că medicul pediatru din cartier studia problemele de dezvoltare ale copiilor, așa că i-l prezentasem pe Aaron.

Două luni mai târziu – în ziua în care s-a născut fiica noastră –, medicul respectiv a vizitat-o pe soția mea la spital și ne-a spus că afecțiu­nea fiului nostru se nu­­­mește „progerie sau „îmbătrânire rapidă. Ne-a mai spus că Aaron nu va depăși un metru înălțime, că nu va avea păr pe corp și pe cap, că va arăta ca un bă­­trâ­­nel, copil fiind, și că va muri în adolescență.

Cum poate cineva să facă față unei asemenea vești? Eram un tânăr rabin și, lipsit de experiență, travaliul suferinței nu-mi era la fel de familiar pe cât avea să-mi devină cândva, iar în acea zi am resimțit acut o sen­­zație profundă și dureroasă de nedreptate. Nu avea logică. Fusesem un om bun toată viața. Încercasem să fac ceea ce era drept în ochii lui Dumnezeu. Mai mult de atât, duceam o viață mai pioasă decât ma­jo­ritatea cunoscuților mei, oameni care aveau fa­milii mari, sănătoase. Credeam că urmez învățăturile lui Dumnezeu. Cum de i se putea întâmpla așa ceva familiei mele? Dacă Dumnezeu exista cu adevărat, dacă era câtuși de puțin corect, cum de putea să-mi facă așa ceva?

Chiar dacă reușeam să mă conving că meritam aceas­­­­­­­tă pedeapsă pentru vreun păcat comis în mod incon­știent din neglijență sau mândrie, de ce trebuia să sufere Aaron? Era un copil de trei ani, inocent, fe­­ricit și sociabil. De ce trebuia să se confrunte cu suferința fizică și emo­­țională zi de zi, pentru tot restul vieții sale? De ce să se uite toată lumea la el și să fie arătat cu degetul oriunde ar fi mers? De ce era condamnat să ajungă la ado­les­cență, să-i vadă pe ceilalți de vârsta lui mergând la în­­tâlniri și să-și dea seama că el nu va deveni niciodată soț sau tată? Pur și simplu nu avea sens.

Ca majoritatea oamenilor, eu și soția mea am crescut cu ideea că Dumnezeu este atotștiutor și atotputernic, o figură paternă care ne tratează asemenea pă­­­­rinților noștri sau chiar mai bine. Dacă suntem ascultători și merităm, Dumnezeu ne recompensează. Dacă întrecem limita, Dumnezeu ne disciplinează, fără răutate, dar cu fermitate. Ne protejează de noi în­­șine și de ceilalți și are grijă să primim în viață exact ceea ce merităm.

Ca majoritatea oamenilor, eram conștient de tragediile umane care întunecau această imagine – tineri morți în accidente de mașină, oameni veseli și iubitori devastați de boli cumplite, vecini și rude despre ai că­­­ror copii debili sau bolnavi mintal oamenii vorbeau în șoaptă. Totuși, asta nu mă făcuse niciodată să-mi pun întrebări cu privire la dreptatea divină sau să mă în­­doiesc de corectitudinea lui Dumnezeu. Presupuneam că el știe mai multe despre lume decât știu eu.

Apoi a venit ziua de la spital în care medicul ne-a vorbit despre Aaron și ne-a explicat ce înseamnă progeria. Contrazicea tot ceea ce fusesem învățat. Puteam doar să-mi spun iar și iar în minte: „Nu se poate. Nu așa ar trebui să funcționeze lumea". Asemenea tragedii trebuiau să li se întâmple doar oamenilor ego­iști, lipsiți de onestitate, oameni pe care eu, ca rabin, aș fi încercat apoi să-i consolez vorbindu-le despre iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. Cum se putea să mi se în­­tâmple așa ceva mie, să i se întâmple fiului meu, dacă ceea ce credeam despre lume era adevărat?

Am citit recent povestea unei mame israeliene care, an de an, la ziua de naștere a fiului ei, părăsea petrecerea, mergea în dormitor și plângea pen­­­tru că fiul ei era din ce în ce mai aproape de mo­­mentul în care avea să se înroleze în serviciul militar, din ce în ce mai aproa­­pe de clipa în care avea să-și riște viața și, posibil, chiar mai aproape de clipa în care avea s-o transforme în­­tr-unul dintre miile de părinți israelieni siliți să stea la mormântul unui copil căzut în luptă. Am citit și am înțeles exact ce simțea. An de an, de ziua lui Aaron, eu și soția mea sărbătoream. Ne bucuram văzându-l cum crește și evoluează. Însă eram cuprinși de groaza acelei zile, tot mai apropiate, în care Aaron avea să fie luat de lângă noi.

Atunci am știut că într-o zi voi scrie această carte. Că o voi scrie din nevoia de a pune pe hârtie cele mai importante lucruri pe care am ajuns să le cred și să le știu. Pentru a-i ajuta pe cei care, într-o bună zi, vor fi într-o situație similară. Cei care își doresc să continue să creadă, dar a căror furie față de Dumnezeu le îngreunează încercarea de a-și păstra credința și de a-și găsi alinare în religie. Că o voi scrie și pentru aceia ale că­­ror iubire și devotament față de Dumnezeu îi fac să se învinuiască pentru propria suferință, convingân­du-se că merită ce li se întâmplă.

Nu erau prea multe cărți, cum nu erau nici prea mulți oameni care să ne ajute în timpul vieții lui Aaron și când a murit. Prietenii au încercat și ne-au fost de mare ajutor, dar câte puteau face? Iar cărțile la care am apelat se concentrau mai degrabă să apere onoarea lui Dumnezeu, cu dovezi logice că răul este bun și necesar pentru ca lumea aceasta să fie și ea bună, și mai puțin să vindece nedumerirea și suferința părintelui unui copil muribund. Aveau răspunsuri la toate întrebările lor, dar niciunul pentru mine.

Sper ca această carte să nu fie așa. Nu mi-am propus să scriu un text care să-L explice sau să-L apere pe Dumnezeu. Nu e nevoie să înmulțim numeroasele tratate și studii de pe rafturile bibliotecilor și, chiar dacă ar fi nevoie, eu nu sunt filozof de formație. Sunt, în esență, un om religios pe care viața nu l-a scutit de su­­­ferință, și mi-am dorit să scriu o carte care să poată fi oferită unui om greu încercat – indiferent că e vorba despre boală, despre moartea cuiva drag, despre respingere sau dezamăgire – și care știe în adâncul inimii că, dacă există dreptate pe lume, atunci el merita ceva mai bun. Ce poate însemna Dumnezeu pentru un asemenea om? Spre cine se poate îndrepta el pentru un strop de tărie și speranță? Dacă ești o astfel de persoană, dacă vrei să crezi în bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu, însă îți vine foarte greu din cauza lu­­crurilor care ți s-au întâmplat ție sau celor la care ții, și dacă această carte te va ajuta să crezi, înseamnă că am reușit să transform lacrimile și suferința lui Aaron într-un strop de binecuvântare.

Dacă am să descopăr că mă împotmolesc în expli­cații teologice și uit de suferința umană, care ar trebui să fie subiectul cărții, nutresc speranța că amintirea motivelor pentru care am început să scriu mă va readuce pe calea cea bună. Aaron a murit la două zile după ce a împlinit 14 ani. Aceasta este cartea lui, pentru că orice încercare de a explica suferința și răul din lume va fi considerată un succes sau un eșec în funcție de capacitatea ei de a oferi o explicație ac­­cep­­­tabilă a motivului pentru care el și noi a trebuit să trecem prin ce-am trecut. Este cartea lui și în sensul că viața lui a făcut-o posibilă, iar moartea lui a făcut-o necesară.

Capitolul 1. De ce suferă cei drepți?

Există o singură întrebare care contează cu adevărat: de ce li se întâmplă lucruri rele oamenilor buni? Toate celelalte conversații teologice nu fac altceva decât să ne distragă intelectual – cam ca atunci când faci rebusul din ziarul de duminică și te simți foarte îm­­plinit dacă găsești cuvintele potrivite –, dar fără să poată ajunge la grijile adevărate ale oamenilor. Practic toate dis­cuțiile semnificative pe care le-am avut vreodată despre Dumnezeu și religie fie au început cu această întrebare, fie au ajuns la ea în scurt timp. Nu numai bărbatul sau femeia care tocmai a primit un diagnostic necruțător de la medic, ci și studentul care îmi spune că a decis că nu există Dumnezeu sau necunoscutul care mă abordează la o petrecere chiar înainte să plec și îmi spune: „Am înțeles că ești rabin; cum poți să crezi că..." – toți au un lucru în comun. Sunt preocupați de distribuirea nedreaptă a suferinței în lume.

Nenorocirile abătute asupra oamenilor buni nu reprezintă o problemă doar pentru cei care suferă și pentru familiile lor. Ele sunt o problemă și pentru cei care vor să creadă într-o lume dreaptă și suportabilă, pentru că pun inevitabil întrebări despre bunătatea, justețea și chiar despre existența lui Dumnezeu.

Sunt rabinul unei congregații alcătuite din 600 de familii, circa 2 500 de oameni. Îi vizitez la spital, le ofi­­­ciez slujbele de înmormântare, încerc să-i ajut să depă­șească suferința teribilă a unui divorț, eșecul în afaceri, nefericirea pe care o întâmpină în relația cu copiii lor. Stau și-i ascult cum își deschid sufletul despre soții sau soțiile lor bolnave în stadiu terminal, despre părinții senili pentru care o viață lungă e mai degrabă un blestem decât o binecuvântare, despre persoane iubite care sunt chinuite de durere sau frustrare. Și îmi vine foarte greu să le spun că viața e dreaptă, că Dumnezeu le dă oamenilor ceea ce merită și ceea ce le trebuie. De nenumărate ori am văzut familii și comunități întregi unite în ru­gă­­­­­­ciune pentru cineva bolnav, ca, mai apoi, rugă­ciunile și spe­­ranțele lor să eșueze. Am văzut îmbolnăvindu-se, suferind sau murind de tineri oameni care nu meritau asta.

Ca orice cititor al acestei cărți, răsfoiesc ziarul și sunt asaltat de noi provocări la adresa ideii de bunătate: crime absurde, farse letale, tineri care mor în accidente de mașină în drum spre propria nuntă sau când se întorc acasă de la banchetul de absolvire. Adaug aceste povești la tragediile personale pe care le-am cunoscut și mă întreb: pot oare, cu bună-cre­din­­ță, să continui să-i învăț pe oameni că lumea e bună și că responsabil de tot ce se întâmplă este un Dumnezeu blajin și iubitor?

Nu e nevoie ca oamenii să fie ființe umane neobiș­nu­­­­­­­ite, sfinte, pentru a ne face să ne punem această întrebare. Poate că nu ne întrebăm des: