Fortăreața de pe culoarul stepei

De Remus Moise

Construind „Cetatea din Insulă” în așezarea Giurgiu, cea mai mare realizare a imperiului romano-bizantin s-a concretizat poate nu în clădirea însăși - care, spre deosebire de catedrala Sfânta Sofia, de pildă, ridicată, la Bizanț, în aceeași vreme, prin efortul a 10.000 de muncitori, conduși de 100 de maiștri și îndrumați personal de Anthemius din Tralles și Isidor din Milet, cei mai renumiți arhitecți ai lumii, pentru a sluji ca templu ortodoxiei, nu era nici deosebit de grandioasă, nici desăvârșită din punct de vedere arhitectonic -, ci în faptul că astfel, zămislind fortăreața, supușii săi au înființat, în sfârșit, alături de calea de comunicație care începea la Rusciuc, cu întăritura Sextanta Prista, de pe celălalt țărm al Dunării, și continua pe la Giurgiu, pentru a duce apoi mai departe, la București, la Ploiești și la Drajna, până în Transilvania, un nou „cap de pod”, atât de necesar defensivei.

• Limbă: Română
• Editor: Remus Moise
• Data lansării: 27 ian. 2021
• ISBN: 9786060334415

Remus Moise

Remus Moise este fascinat de trecutul ținutului său natal din lunca Dunării - ținut care, conform unor istorici și arheologi de renume, a reprezentat „leagănul” vechii civilizații a Europei - și, de aceea, se străduiește atât să recompună acel magnific trecut, populându-l cu chipuri și cu întâmplări reale, cât și să le transmită cititorilor propria sa fascinație.Este creștin și, în scrisul său, pretutindeni se regăsește dragostea pentru umanitate.

Previzualizare carte

Fortăreața de pe culoarul stepei

Remus Moise

Publicat de MultiMedia Publishing 

Copyright 2021 Remus Moise

Publicat de MultiMedia Publishing, www.setthings.com/ro/editura

ISBN: 978-606-033-441-5

Autorul deține în exclusivitate drepturile de autor și îşi asumă integral responsabilitatea privind conţinutul cărţii.

Capitolul 1: Sciții

În momentul când istoricii, arheologii și paleontologii - dar și alte categorii de specialiști - au început să cerceteze trecutul în mod organizat, celei dintâi perioade a fierului - cuprinsă, convențional, cam între anii 800 î.Hr. - 450/350 î.Hr. -, i-au dat (luând ca reper numele unei localități din Austria,  unde s-au descoperit pentru prima oară vestigii din acest interval cronologic) denumirea de Hallstatt.

Or, în lunca Dunării, cum această perioadă a coincis cu sosirea negustorilor greci - care, fără să știe, au înființat, acolo unde au acostat, primul port din regiune, și au contribuit la definirea unei așezări ridicând-o, prin aportul lor, la rangul de „târg (în sens de „oraș), sau de „burg -, prefacerile înregistrate au fost imediate și de durată: metalurgia fierului a prosperat copios, toți meșteșugarii, fabricanți de arme, învățând să călească oțelul, pentru a face spade, potcovitul cailor - practicat, îndeosebi, de formațiunile militare ale „razd-ilor din regiune - a luat un avânt enorm - nemaiavând să se oprească decât peste câteva mii de ani -, iar comerțul „interstatal" înființat de eleni la Giurgiu le-a transformat radical geților din lunca Dunării atât viziunea asupra vieții, cât și comportamentul, căci, de atunci, nimeni n-a mai încălecat un cal fără harnașament, nici un bărbat nu a mai purtat o spadă cu mânerul lipsit de incrustații, și nici o soție de nobil nu s-a mai arătat în societate, în zilele considerate deosebite, fără mărgele de sticlă la gât, sau fără brățări la mâini și fără broșe pe piept. 

A fost un timp fabulos, când, în pofida fricii și a nesiguranței - care constituiau permanențe -, păstoritul și agricultura au căpătat o amploare nemaiîntâlnită, pescuitul s-a dezvoltat enorm și toate comunitățile au prosperat. Dar, îndeosebi, s-a extins comerțul, care, pătrunzând în așezările cele mai îndepărtate, a determinat ca, pe de o parte, tot mai multe căruțe cu cereale, cu piei, cu miere și cu brânzeturi, conduse de geți, să se scurgă zilnic spre portul Giurgiu - schimburile desfășurându-se însă și în „târg, sau în „obor, unde negustorii eleni își trimiteau vânzători -, iar pe de alta aproape din nici o gospodărie care se respecta - de aristocrați, cu precădere - să nu lipsească amforele grecești pentru păstrat vinul și untdelemnul, cuțitele subțiri de oțel, vasele de bronz, de argint și chiar de aur, instrumentele chirurgicale sau veterinare, candelabrele cu lumânări, dar nici vasele de pământ, impecabil lucrate, nici podoabele pentru femei, atât de căutate în toată lunca.

Și, pentru că viața era atât de generoasă, așezări mai micuțe - precum Bălănoaia, Daia, Bălanu sau Ghizdaru, încropite încă din „epoca bronzului" - au dobândit contururi ferme și s-au închegat. Iar în altele - ca la Braniștea, la Oinacu, la Gostinu și la Frătești - populația s-a înmulțit atât de mult, dar, mai ales, s-a schimbat într-atât încât s-a extins ori pe locul vechilor vetre, ori în proximitate și, sub influența negustorilor greci, care i-au insuflat ideea de emancipare, a înființat noi culturi.

E foarte posibil ca între pădurile înfricoșătoare de la Bălănoaia și cariera de piatră de la Frătești o mare contribuție la consolidarea micuțelor localități să o fi avut membrii fostei culturi Coslogeni, care, amestecați cu componenții culturilor Tei și Zimnicea - Plovdiv, să fi preferat câmpiile mai întinse din zona aceea pentru a poseda pășuni mai mari și pentru a pune vii.

Oricum s-ar fi întâmplat însă, cert e că - potrivit arheologilor - atunci, între secolele 8 - 7 î.Hr., a apărut o cultură nouă, deosebită, caracterizată prin tehnica înaintată, născută, cel mai probabil, la Dunăre, dar care, cunoscută fiind mai târziu sub denumirea de „cultura Basarabi", s-a întins în toată Muntenia - întrucât, după toate probabilitățile, constituenții ei aveau o slăbiciune pentru zona de șes -, în Oltenia, în sudul Transilvaniei, în sudul Moldovei, în Banat, în nordul Bulgariei, în sudul Republicii Moldova, în nordul Serbiei, în Vojvodina și în Câmpia Panonică. Iar când s-a extins, evident, și-a impus pretutindeni propriile caracteristici, așa încât, deși încă nu se cunoștea roata de olărit, meșteșugarii autohtoni, care începuseră să își deschidă ateliere, au învățat să producă masiv vestitele străchini invazate, cu marginile arcuite spre interior, dar și evazate, precum și vasele mari, cu picior, sau pântecoase, sau ceștile mari cu două toarte, lucrate exclusiv manual, dovedind că înrâurirea civilizației elene întâlnise, pentru a rodi, un teren extraordinar de bun.

O notă aparte însă a făcut la Giurgiu, unde corăbiile grecești sosind mereu în port, încărcate cu mărfuri încă nemaivăzute, iar personalul navigant, militarii și negustorii trebuind să se hrănească, atât confecționarea de bărci și de năvoade, pentru pescuitul fluvial, cât și creșterea animalelor, pe pășunile din jurul așezării, dar și în ostroave, precum și sărarea și afumarea marilor cantități de pește prins au căpătat dimensiuni greu de evaluat. Însă câștigul merita efortul; geții erau mulțumiți că, în felul lor reticent, se modernizau, clădindu-și un trai mai agreabil, iar grecii, pentru care reîntoarcerea definitivă în țara lor echivala cu o sinucidere pe plan social, se bucurau că se îmbogățiseră, și prosperau mereu, nemaifiind siliți să se înapoieze într-o patrie în care abuzurile și nedreptățile nenoroceau tot mai mulți cetățeni.

De altfel, aceleași abuzuri și inechități au stat la baza unei decizii extraordinare, pe care, în cea de-a doua jumătate a secolului al 7-lea î.Hr., au luat-o, încheindu-și perioada de prospectare - sau de tatonare -, comercianții originari din Milet sosiți la Marea Neagră: și anume, aceea de a înființa la Histria, lângă gurile Dunării, în schimbul unui tribut plătit, ca și la Giurgiu, conducătorului din regiune, pentru dreptul de a face negoț și pentru protecție, cea dintâi colonie destinată unei stabiliri permanente în acele ținuturi. 

Nu se știe nici cine a fondat așezarea, nici cum s-a numit oicistul; s-a aflat însă cu siguranță că, începând de atunci, negustorii eleni au introdus în schimburile comerciale cu geții moneda, abia apărută, cu puțin timp în urmă, aproape concomitent, în Milet, în Efes, în Paros, în Argos, în Corint, în Egina, precum și în alte orașe-stat. Iar prin intermediul navelor care urcau pe Dunăre, până la Turnu-Severin sau și mai departe, aceasta, de bună seamă, a ajuns și s-a răspândit rapid și la Giurgiu.

Viața așezată a oamenilor din acel colț de lume însă s-a clătinat într-o zi, când, prin secolul 7 î.Hr., poate către amiază, sau mai târziu, pe dealurile dinspre Bălănoaia, dintre copaci, au început să se înalțe fuioare groase de fum, semnalând o primejdie nevăzută încă, dar care îi pândea pe toți. Văzându-le, oamenii s-au oprit, alarmați, neînțelegând, poate, din prima clipă, ce se întâmpla; pe urmă însă, când s-au lămurit, agricultorii au fugit de pe câmp, păstorii și-au mânat turmele la adăpost, iar o parte dintre geții din așezări și-au îngrămădit avutul în care, au înjugat, și-au luat familiile și au alergat, în trap întins, către Codrii Vlăsiei. Un grup și mai mare însă - și totuși mic în raport cu un corp regulat de oaste -, bărbați în putere, chemați de „razd"-ii lor, înarmați cu furci și cu topoare, unii pe jos, alții călări pe cai, s-au adunat pe câmp, la marginea localității și, împreună cu formațiunile militare regale, comandate de generali - și acelea prezentate în același chip, o parte constituită din trupe de cavalerie, iar alta din cete de pedestrași - (cărora, desigur, li se zăreau de departe lăncile lungi, ascuțite, cu vârfuri de oțel, spadele mari, deja scoase din teci și cucurile cu săgeți de la șold), întâi au trimis iscoade, să observe ce se petrecea, apoi au așteptat.

Erau destul de puțin numeroși, veniți, îndeobște, din așezările expuse mai mult, ca Frătești și Bălănoaia și, pentru că nici nu îi unificase nimeni, nici nu aveau disciplina de a se supune unui singur conducător, păreau și mai puțini. Însă primejdia iminentă, care-i amenința pe toți, a părut a le spori înțelepciunea, așa încât, în cele din urmă, după o sumă de ciorovăieli, s-au ordonat, totuși, pentru bătălie: pedestrașii profesioniști în față, cu lănci și cu scuturi, urmați de geții liberi, înarmați cu furci și cu topoare, aflați tot pe jos, iar cavaleria, împărțită în două, pe flancuri, trebuind să atace, și să învăluie, sau să acorde ajutor, unde era nevoie.

În acel moment, în mare tăcere, s-au întors iscoadele și au raportat: dinspre nord, prin pădure, pe drumul mare, venea un întreg convoi, cu căruțe cu coviltir, trase de cai puternici, dar și cu un puhoi de oameni în jurul lor, unii, cei mai mulți, pe jos, iar alții călări, toți înarmați cu lănci și cu scuturi. Din pricina prafului însă, care, din drumul stricat de roți, se înălța ca un nor cenușiu, și a frunzișului des, nu-și dădeau seama nici cărui neam aparțineau, nici cât erau de numeroși, nici dacă erau urmați de turme sau de cirezi. Dar, atât cât puteau ei socoti cu mintea lor, nu erau nici geți, nici neguțători și, după cum mergeau - încet, ca și cum s-ar fi așternut la drum lung -, nu păreau a intenționa să se așeze aici. Pentru a se lămuri pe deplin însă trebuia să mai aibă răbdare, până ce imensul convoi va ieși dintre arbori, și din valul de praf și atunci, când vor pătrunde pe iarbă, în câmp deschis, se vor lămuri și cine sunt, și ce vor. Și, încordați, cu nervii întinși, pregătiți încă și mai bine de luptă, din nou au așteptat, cu mâinile strânse pe lănci, pe spade și pe topoare.

Și atunci, deodată, în șesul plat de dinainte, cu iarba retezată de vitele din așezări, dintre frunzișurile marilor copaci, s-au ivit, ca la un semn, mai multe rânduri neregulate de oameni călări, voinici, pletoși, bărboși, cu nădragi strânși la glezne, cu niște încălțări din piei foarte tari de animale, numite „meși, în picioare, cu brâie înguste, cu tunici colorate, lungi până la genunchi, cu cușme țuguiate pe cap, cu lănci în mâini, cu spade la șold și cu arcuri în spate, iar geților ascunși în tufișuri parcă nici răsuflările nu li s-au mai auzit: erau „sciții regali, sau trupele permanente de luptători cu plată, renumite pentru cruzimea lor și cunoscute ca niște bande de asasini, care, de regulă, ca și acum, aveau misiunea de a-l proteja pe suveranul scit din mijlocul lor, aflat într-un rădvan.

„Sciții regali înspăimântaseră lumea prin sadismul lor: erau cei mai iscusiți și mai fideli ostași din triburile lor, erau nomazi, erau nemiloși, dar, mai ales, erau canibali, având obiceiul de a bea sângele inamicilor din cupe lugubre, făcute din cranii de om. La bătălii, pentru a-i sprijini, participau uneori și femeile lor, iar ca recompensă, sau ca plată pentru serviciile prestate nu acceptau decât a fi împroprietăriți cu pământ, pe undeva prin ținuturile nou cucerite, pentru a se sedentariza. În urma lor, în zăngănit de arme și în zgomotul făcut de copite, venea apoi un șir lung de căruțe cu șase osii și cu coviltir - cum geții nu mai văzuseră până atunci -, ocupate de niște oameni roșcați, cu bărbile ruginii, la fel de solizi și de cruzi ca și „sciții regali, care erau bogătașii etniei, apoi niște căruțe tot atât de lungi ca ale aristocraților, dar mai sărăcăcioase, încărcate cu femei despletite, acoperite cu largi pelerine, cu copii, cu bătrâni și cu oameni de rând - toți înveșmântați cam la fel, cu aceleași mantii foarte lungi -, apoi, în sfârșit, herghelii de cai, cu foarte multe iepe, mânate de robi aflați pe jos, îmbrăcați ca și stăpânii, care, la popasuri, mulgeau laptele pentru băut.

Dar, la război, precum auziseră geții, nici sciții de rând nu se arătau mai blânzi, obișnuind să ucidă captivii prin înfigerea unui țăruș în cap, sau în trup, după ce-i culcau la pământ și-i legau de niște pari; din scalpurile dușmanilor își făceau prosoape, sau îmbrăcăminte de zile mari, iar frâiele cailor și le ornau, de asemeni, cu smocuri de păr uman agățat de ele în chip de trofee. De regulă însă nu luau decât puțini prizonieri, și încă și acelora, pentru a nu fugi, le scoteau ochii și îi transformau în sclavi, obligându-i apoi să se îngrijească de hergheliile lor. Altminteri, nefiind statornici, trăiau de pe o zi pe alta, din jafuri și din prăzi de război, iar taberele și le întindeau acolo unde găseau pășuni. Și doar rar, când, din împrejurimi, nu-i stingherea nici un trib, se așezau într-un loc, începând să lucreze pământul, deși nici atunci nu duceau un trai tocmai sedentar, preferând să vândă cerealele negustorilor greci, și nu să le prelucreze, iar apoi să se mute în altă parte.

În momentul acela, unul dintre „sciții regali", care, între timp, ajunseseră atât de aproape de geții tupilați pe după tufișuri încât li se vedeau bine coifurile de bronz, cămășile de zale căptușite cu pânză roșie - ca acelea purtate de greci, de la care, probabil, și le procurau - și scuturile rotunde de lemn, sau din piele tare, decorate, cel mai adesea, în mijloc, cu ornamente zoomorfe de aur, a încremenit, părând a sta la pândă și a asculta, și ceilalți s-au oprit și ei; dar, numaidecât, de undeva din apropiere a țâșnit un șacal, speriat probabil de neobișnuitul zgomot, și ei s-au destins, pornind din nou la drum, în scârțâit de căruțe și în tropot de pași. Acum, după ce gărzile regale pătrunseseră tot mai mult pe câmp, prin dreptul tufișurilor treceau sciții de rând, gâfâind pe lângă căruțe, cărora, de asemeni, li se zăreau tatuajele cu modele tribale făcute pe corp (uneori însă și cu imagini ale unor făpturi reale  sau închipuite), arcurile petrecute pe după umeri, curbate de două ori, sulițele lungi, pumnalele tăioase, atârnând pe piciorul stâng, precum și săbiile persane, cu tecile incrustate cu aur.

Alături, în umbra unui desiș de sânger, „razd"-ul de la Frătești, cu o mână strânsă pe lance, și cu inima bătând să-i spargă pieptul, a mișcat scurt brațul liber în sus, pregătindu-se a-l coborî, pentru a-și înștiința supușii să se năpustească spre ei. În secunda aceea însă din stânga tufișurilor, dintre frunzele de păducel, din partea de dinspre Dunăre, s-a auzit deodată un chiot prelung, ca un semnal, urmat de un tropot de cai și de alte urlete, tot atât de ascuțite, crengile s-au despicat și, pe neașteptate, în câmpul deschis, în apropiere de sciți, s-a ivit deodată un grup de geți, toți călări pe cai, toți înarmați cu sulițe și cu topoare, conduși de „razd„-ul de la Gostinu, care însă - din pricină că nimeni nu-i anunțase despre activitatea de apărare -, nefiind corelați cu nici o altă

Recenzii pentru Fortăreața de pe culoarul stepei

[Eduard Eduard · Evaluare: 4 din 5 stele]

Intersanta cartea,dar cred ca mai lipsesc multe informatii,pentru uniii,cred ca.