păpădia electrică

De Axinte Șerban

„Ceea ce surprinde și fascinează din capul locului în Păpădia electrică este naturalețea cu care Șerban Axinte își transcrie viziunile. Discursul său nu are nimic contrafăcut, strident, «literar»; din contră, poetul lasă impresia că nu face decât să repertorieze cât mai neutru, cu o precizie de grefier, o lume care i se oferă de-a gata și care, în ultimă instanță, îl cuprinde. E drept că asemenea fotograme, care nu pot fi captate decât în stări liminale, precum visul, hipnoza, beția sau demența, au un aspect halucinant și misterios, de underworld răsărit parcă din aburii alcoolului ori cufundat într-o memorie lichefiată. Numai că acest efect nu provine din anularea, ci tocmai din dilatarea percepției comune, din celulele surescitate ale retinei care descoperă nu atât o irealitate imediată, cât o realitate remixată, în care lucrurile pot fi și așa, și altminteri. N-aș putea băga mâna-n foc că lumea i-a mai ieșit și de această dată lui Șerban Axinte așa cum a vrut. Poezia, însă – cu siguranță.“ – Andrei Terian

„Șerban Axinte este, după cum știe toată lumea, unul dintre cele mai bune produse ale criticii literare din ultimul deceniu. Cronicar la Observator cultural, el este și autorul uneia dintre cele mai ambițioase sinteze recente – Definițiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu, o morfologie istorică a romanului românesc care merită cu prisosință o receptare en fanfare.

Însă, pe de altă parte, taman faptul că toată lumea știe cine e criticul literar Șerban Axinte nu-i face un PR prea grozav poetului Șerban Axinte, cu toate că cel din urmă e egalul absolut în drepturi al celui dintâi. Lucrul s-a văzut și la precedenta sa carte de poezie, Lumea ți-a ieșit cum ai vrut (Vinea, 2006) – recomandat de prefața empatică a lui Doris Mironescu, volumul n-a avut totuși receptarea pe care ar fi meritat-o. Iar acum, după cum se vede, scriu la rândul meu o prefață empatică, sperând din toată inima că Păpădia electrică va fi o carte mai norocoasă.

(...)Păpădia electrică e construită din trei cicluri (ca și Lumea ți-a ieșit așa cum ai vrut, de altfel – ceea ce poate să sugereze un anumit pattern arhitectural urmărit cu schepsis), intitulate decoct, bulb și acele electrice; ei bine, poemele tuturor acestor trei cicluri sunt inervate de imagini remarcabile, deseori de-a dreptul memorabile – citez aproape la întâmplare: «să ni se ridice din inimă o lumină atât de puternică încât cusătura lumilor să nu se mai vadă» (acele electrice), «ceva crește acum din mine, / cineva suflă asupra mea / cu miliarde de fotoni. // aura / înflorește din bulbul creștetului meu / într-o uriașă păpădie electrică» (păpădia electrică), «de ce îți este frică, atâta timp cât stai acolo, / nimic nu te poate atinge. // ce văd în tine, ce văd în tine, // un cimitir în care toți dumnezeii pământului / și-au lăsat morții să înflorească» (de ce îți este frică) ș.a.m.d. Sunt, toate, imagini de o mare frumusețe, cu care empatizezi instantaneu și te fac să stabilești cu textul de sub ochi acel contract de încredere despre care vorbea cândva Borges ca de o condiție sine qua non a lecturii de poezie.

(...) Așadar, dacă ținem să-l etichetăm generaționist pe Șerban Axinte, nu putem decât conchide că e cel mai atipic douămiist. Cu excepția obsesiei pentru hapax-ul existențial, nimic nu-l leagă de generația sa: nici poetica, nici maniera, nici tehnica. O atipie profundă transpare din tot scrisul lui poetic; or, după cum se știe, atipicii sunt întotdeauna câștigători pe termen lung.“ – Radu Vancu

• Limbă: Română
• Editor: Casa de Pariuri Literare
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786068342795

Previzualizare carte

Cel mai atipic douămiist

Şerban Axinte este, după cum ştie toată lumea, unul dintre cele mai bune produse ale criticii literare din ultimul deceniu. Cronicar la „Observator cultural", el este şi autorul uneia dintre cele mai ambiţioase sinteze recente – Definiţiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu, o morfologie istorică a romanului românesc care merită cu prisosinţă o receptare en fanfare.

Însă, pe de altă parte, taman faptul că toată lumea ştie cine e criticul literar Şerban Axinte nu-i face un PR prea grozav poetului Şerban Axinte, cu toate că cel din urmă e egalul absolut în drepturi al celui dintâi. Lucrul s-a văzut şi la precedenta sa carte de poezie, Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut (Vinea, 2006) – recomandat de prefaţa empatică a lui Doris Mironescu, volumul n-a avut totuşi receptarea pe care ar fi meritat-o. Iar acum, după cum se vede, scriu la rândul meu o prefaţă empatică, sperând din toată inima că păpădia electrică va fi o carte mai norocoasă.

Fiindcă şi-ar merita norocul cu prisosinţă. Este, o spun din capul locului, punctul cel mai înalt atins de scrisul lui Şerban Axinte. (De scrisul lui poetic, se înţelege). Am avut dintotdeauna încredere în poeţii cu traseu evolutiv ascendent, tot mai buni cu fiecare carte, infirmând tipologia generală a poetului care are explozia la debut şi apoi intră într-un recul quasi-permanent. Cu cele patru cărţi de poezie publicate până acum (Starea balanţei, 1996, Pragurile Apeiron, 1999, Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, 2006 şi, iată, păpădia electrică, 2012), Şerban Axinte e unul dintre aceşti poeţi-maratonişti despre care vorbesc mai sus, iuţind ritmul pe măsură ce se apropie de finiş. Fiecare carte e superioară celei dinainte, construind astfel o spirală ascendentă a cărei buclă ascendentă e de sperat că poetul o va urma şi mai departe.

În cronica mea la Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, după ce enumeram calităţile dominante ale poeziei lui Şerban Axinte, remarcam că singurul ei cusur ar sta într-o anumită zgârcenie a imaginii poetice, folosită rar şi cumva cu inima strânsă, încât ai senzaţia că poetul se simte diminuat cu fiecare imagine livrată în text. Or, simplificând enorm, dar totuşi în limite plauzibile, se poate spune că mai toţi teoreticienii poeziei, de la Aristotel la Pound, cad de acord că, înainte de toate, condiţia necesară a poeziei e imaginea (necesară, subliniez, nu şi suficientă – de asta „miliardari de imagini" precum Voronca nu sunt implicit mari poeţi, iar brevilocvenţi care-şi construiesc poemul în jurul unei singure imagini trasă în tuş, precum Kavafis, da); din cauza aceasta, găsesc acum acele poeme (altfel remarcabile) ale lui Şerban Axinte din cartea