Spioni în sutană. Au fost, sunt și vor fi

De Fulger Vasile Dumitru

Spionul este perceput, adesea, ca un personaj romantic, învăluit în mister, despre care se fabulează mult, iar probe palpabile cu privire la îndeletnicirea să sunt greu de descoperit. În volumul de față, Vasile Dumitru Fulger oferă o privire de ansamblu asupra acelor personaje despre care nu ne-am fi închipuit niciodată c-ar face parte din servicii informative: oamenii lui Dumnezeu.

Că fețe bisericești, totuși, purtătorii sutanelor (fie ei preoți, călugări, lideri spirituali etc.) se ascund, de fapt, mai ușor și nu sunt suspectați mai deloc (un exemplu grăitor este cel al lui Rasputin, călugărul scelerat, și el prezentat în acest volum). Ba mai mult, acțiunile lor sunt considerate a fi expresia cuvântului divin al lui Dumnezeu.

Suntem înconjurați, cel puțin în România, de știri monstruoase despre anumiți preoți: angrenați în activități ca prostituția sau luarea de mită, oamenii lui Dumnezeu sunt priviți cu furie sau scârba de către mireni. Această carte vine parcă pentru a întări această imagine negativă. Pe deasupra, acțiunile care le sunt reproșate preoților sunt parcă și mai grave. Spionajul a fost întotdeauna legat de politică. Ei bine, oamenii bisericii se amestecă, se pare prea mult în politic, uitând sau lăsând pe planul al doilea spiritualitatea.

Fața dublă a clerului de pretutindeni este un motor care declanșează în autor dorința de a se aventura și spre alte subiecte: femeile (mistice și credule) folosite în cadrul spionajului, ca aghiotanți de nădejde sau lecții de istorie, autorul scoțând în evidență deciziile de circumstanță ale liderilor diferitelor tării, angrenați în lupte de culise.

Volumul de față se bazează pe zeci de documente, autorul prezentând unele articole din ziarele vremii care stau ca mărturii finale și nestrămutate ale rătăcirilor oamenilor Bisericii.

• Limbă: Română
• Editor: Aldo Press
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9789737011367

Previzualizare carte

MULŢUMIRI

Înainte de orice, mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat sănătate şi tot ce mi-a trebuit ca să pot încheia această carte – a treia – la care ţin foarte mult, convins fiind că va fi de ajutor unora să înţeleagă că, de multe ori, viaţa oferă surprize chiar atunci cand te aştepţi mai puţin.

Aduc mulţumiri editorului care a apreciat că tema aleasă prezintă interes, precum şi celor care m-au ajutat în procurarea datelor şi informaţiilor de care am avut nevoie. M-am bucurat de sprijinul nepoţilor mei – Dennis şi Monica – care, spre bucuria şi satisfacţia mea, am văzut cum folosesc calculatorul şi „navighează" pe Internet cu o rapiditate şi precizie uluitoare. Mulţumesc soţiei mele Alexandra pentru răbdarea şi înţelegerea de care a dat dovadă faţă de mine în perioada cât am lucrat la această carte, eu devenind un soţ ursuz şi prea puţin atent la cei din jur.

Mulţumiri deosebite drei. Ioana Ristea care, spre ruşinea mea, mi-a găsit şi corectat o mulţime de greşeli în textul prezentat editorului. Nu de alta, dar trecând peste ele, m-aş fi făcut de râs în faţa copiilor şi nepoţilor.

În fine, nu pot încheia fără să subliniez ajutorul pe care l-am primit din partea prietenilor şi cunoscuţilor mei basarabeni. De la aceştia am primit materiale de presă unde am găsit date ce mi-au fost de un real folos. Sper că, într-un viitor apropiat, presa de la Chişinău va putea fi găsită la oricare chioşc de ziare din România.

Nu pot uita, desigur, nici ajutorul primit de la profesorul Gherghe Popa care, din proprie iniţiativă, mi-a pus la dispoziţie o serie de date interesante de a căror autenticitate nu m-am îndoit nici o clipă.

În loc de prefaţă, o întrebare:

CUI FOLOSEŞTE ACEASTĂ CARTE?

Lucrând la această carte, de multe ori mi-a venit în minte dictonul latin Quid Prodest! În câteva rânduri, chiar mi-am zis în sinea mea: Da, aşa este, cui şi la ce foloseşte o astfel de carte? Mărturisesc că, uneori, am trecut şi prin momente de cumpănă, gândindu-mă că poate ar fi mai bine să renunţ la ideea definitivării şi publicării ei. Pe măsură ce mă documentam însă , adunând datele şi materialele de care aveam nevoie, momentele de îndoială se risipeau. Dar nu a fost numai atât, cele aflate îndemnându-mă să merg până la capăt pentru a oferi celor interesaţi posibilitatea de a afla că şi în lumea preoţilor – oameni fiind şi ei – se păcătuieşte. Şi nu-i vorba numai de păcate ce ţin de slăbiciunile lumeşti curente, cum ar fi bârfa, minciuna, lăcomia, preacurvia, ci şi de lucruri mult mai grave: spionajul, traficul de droguri, contrabanda cu armament şi carne vie. Când autorii unor asemenea fapte sunt prelaţi, motivele care i-au determinat să „cadă în păcat" nu mai au nici o importanţă.

De remarcat, printre altele, este şi faptul că toate feţele bisericeşti angajate în munca de informaţii pe care le prezentăm ştiau că, de fapt, deserveau interesele altora şi că ceea ce făceau nu avea nici o legătură cu biserica pe care o reprezentau. Mulţi oameni în sutană au avut în viaţa lor momente sau perioade de timp când n-au mai ţinut seama de Dumnezeu şi învăţăturile sale, dovedind, încă o dată, că şi tagma preoţească este vulnerabilă, mai ales în faţa serviciilor speciale.

Toate acestea sunt atestate nu numai de documentele din arhive, ci şi de evenimentele consemnate de istorie, pe care unii le-au trăit sau la care asistăm în prezent. În ultimul timp, auzim vorbindu-se de „Războiul religiilor şi de faptul că „Religia a (re)devenit un motor al acţiunii politice şi militare. Or, dacă aşa stau lucrurile înseamnă că în lume vor apărea şi mai multe probleme, la rezolvarea cărora, fără îndoială, vor fi chemate şi serviciile de informaţii. Iar acestea, pentru a-şi putea duce la îndeplinire cu succes misiunile încredinţate, vor trebui, uneori, să facă apel şi la sprijinul prelaţilor. Ca de obicei, unii vor răspunde pozitiv solicitărilor, iar alţii nu.

Din datele şi informaţiile cu privire la cazurile pe care le prezentăm, nu rezultă, deocamdată, în mod vizibil, că „Religia a (re)devenit un motor al acţiunii politice şi militare", cum s-a arătat mai sus, dar evenimentele cele mai recente sau de actualitate oferă suficiente date care să ducă la concluzia că aceasta, prin prelaţii săi, ajută şi influenţează politicul. Aşa a făcut-o în decursul istoriei, aşa o va face şi în viitor. Avem toate motivele să credem că aşa va fi şi pe mai departe, spionajul, la rândul său, continuând să-şi joace rolul, uneori predominant şi determinant, poate chiar hotărâtor. Biserica va vrea să aibă un cuvânt tot mai greu de spus. Implicată fiind în problemele care frământă astăzi omenirea (sociale, economice, politice, militare) este imposibil ca reprezentanţii ei să nu intre în atenţia serviciilor secrete…

Mergând pe acest raţionament, consider că am găsit şi răspuns la întrebările de început. Lumea trebuie să ştie că în viaţă se pot întâmpla şi lucruri de genul celor prezentate în volumul de faţă, având ca protagonişti diverse feţe bisericeşti. Am auzit de câteva ori spunându-se că pe preoţi nu-i judecă decât Dumnezeu, El fiind singurul care are acest drept. Este un punct de vedere care trebuie respectat, dar când viaţa ne-a dovedit că o faţă bisericească se află în slujba unei puteri străine care atentează la suveranitatea şi integritatea teritorială a ţării tale, nu trebuie să ştii că aşa ceva se poate repeta? Că în momente grele, un asemenea pericol poate veni chiar din partea unui prelat care a uitat de Dumnezeu? Până îl va chema Domnul la Judecata de Apoi, va trebui ca noi, aici, pe pămănt, să ne păzim de un astfel de om. Viaţa-i plină de surprize neplăcute. Mai ales în materie de spionaj.

Autorul

METAMORFOZARE

IEZUIŢII ŞI CĂLUGĂRII –

SPIONI ŞI AGENŢI

Se presupune că dacă ne place să citim cărţi în care se abordează probleme de spionaj, ştim ce este acela un spion. Acum, la începutul mileniului III, în urma a numeroase evenimente economice, politice şi militare care au avut loc, la baza cărora nu de puţine ori s-au aflat diverse acţiuni axate mai mult sau mai puţin pe obţinerea de date şi informaţii, deci prin spionaj, s-a ajuns în situaţia că până şi copiii de şcoală ştiu ce-i acela un spion. Chiar munca în sine parcă s-a bagatelizat. Fără îndoială, tot aşa de bine ştim şi ce este acela un iezuit.

Dar de unde până unde această asociaţie Iezuit – Spion? Sau invers: Spion – Iezuit. Care este legătura?

Ne lămurim imediat, făcând apel la dicţionar. Termenul de IEZUIT are două înţelesuri. La propriu înseamnă „Membru al ordinului călugăresc catolic – „Compania lui Iisus – întemeiat în anul 1534 de călugărul spaniel Ignaţiu de Loyola pentru combaterea Reformei şi întărirea puterii papale. Vorbind însă la figurat, iezuit înseamnă omul ipocrit, intrigant, perfid, viclean. Cinstit vorbind, aceste „calităţi care caracterizează de regulă pe cei pe care-i gratulăm cu termenul de „iezuit le întâlnim nu numai la cei care ne spionează din curiozitate sau răutate, ci şi la cei care şi-au ales profesiunea de spion. Poate că aceştia din urmă nu etalează în mod vizibil asemenea „calităţi, dar dacă nu manifestă măcar câte ceva din fiecare, plus pe aceea de a şti să joace şi puţin teatru, interpretând cu succes rolul ales la un moment dat, atunci în mod sigur nu va avea success în munca pe care o desfăşoară.

Din literatura de specialitate, aflăm că „de regulă", membrii ordinului mai sus pomenit erau oameni aleşi cu multă grijă, instruiţi în spiritul unei supuneri necondiţionate, oarbe, faţă de şefi. În plus, iezuitul era învăţat să folosească toate mijloacele de influenţare spirituală a credincioşilor, fiind justificate toate procedeele – minciuna, calomnia, otrava sau pumnalul unui asasin plătit. E. Cerneak, în lucrarea sa Cinci secole de război secret, dedică un capitol întreg ordinului „Compania lui Iisus", din care se desprind multe idei ce se axează perfect pe tema abordată în acest volum. Iată câteva dintre ele:

– Statutul şi regulamentul iezuiţilor erau subordinate scopului de a-i transforma în propovăduitori şi agenţi zeloşi ai catolicismului, iar deseori în agenţi secreţi sau organizatori ai unor servicii secrete;

– Adesea, confesorul unui rege sau şeful unei şcoli a iezuiţilor era, în fond, rezidentul căruia îi era subordonată o largă reţea de spionaj sau şeful unei şcoli de spionaj;

– Preoţii audiau cursuri speciale, devenind spioni sau diversionişti bine instruiţi. Deseori, rolurile de predicator şi spion erau cumulate de aceeaşi persoană. Uneori, spionul iezuit renunţa la camuflajul de predicator;

– Agenţi ai ordinului puteau fi atât membrii lui, cât şi persoane laice. De regulă, iezuiţii acţionau doar ca o forţă ce conducea din umbră, căutând să realizeze cele mai tenebroase acţiuni cu mâini străine;

– Nu de puţine ori, iscoadele din „Compania lui Iisus" unelteau chiar pe teritoriul adversarului. În alte cazuri, acţionau pe ascuns prin persoane interpuse, ei înşişi rămânând în ţările catolice, inaccesibile duşmanilor lor;

– Spionii iezuiţilor erau gata să ajute pe cei de la conducerea statului în care se aflau sau, din contră, să acţioneze împotriva acestora, să incite masele populare la tulburări, să predice, pe ascuns sau deschis, uciderea celor pe care-i considerau adversari sau piedici în drumul lor către atingerea unor obiective, totul în funcţie de scopurile pe care le urmăreau la momentul respectiv în ţara vizată;

– Iezuiţii aprobau şi sprijineau încercările unora de a instaura în Europa dominaţia unei singure puteri religioase, desigur cea catolică. „Compania lui Iisus" nu a ţinut niciodată seama de faptul că o asemenea perspectivă este cu totul potrivnică intereselor altor religii şi ţări;

– Ordinul iezuiţilor, pe lângă serviciul propriu de informaţii, a avut şi unul de contraspionaj. Nu a existat o organizaţie aparte, dar toţi membri ordinului aveau şi obligaţia de a depista şi demasca pe duşmanii strecuraţi în rândurile lor. „Contraspionajul acţiona în special împotriva celor care, la un moment dat, se rupeau de trecutul lor şi porneau să demaşte tainele şi scopurile „Companiei lui Iisus.

Cunoscând toate acestea, se poate spune că iezuiţii au avut, la vremea lor, un adevărat serviciu de informaţii şi contrainformaţii, fiecare fiind angrenat într-o direcţie sau alta.

Caracterul obligatoriu şi permanent al unor asemenea activităţi este evident. A existat o disciplină impusă şi autoimpusă. Fanatismul unora s-a manifestat din plin, ducând la iniţierea unor acţiuni care s-au soldat cu vărsare de sânge, cu morţi şi răniţi, cu schimbări social-politice şi religioase de moment sau de lungă durată. Nu puţine din acţiunile violente de atunci se aseamănă cu cele organizate de fanaticii fundamentalişti musulmani la sfârşitul secolului trecut şi începutul actualului mileniu.

Literatura de specialitate consemnează faptul că serviciul de spionaj al iezuiţilor a organizat zeci de comploturi, revolte şi asasinate. Acelaşi serviciu a influenţat încheierea unor acorduri politice şi destrămarea mai multor alianţe între state, a ajutat la instaurarea la putere sau, din contră, la răsturnarea de la putere a diferitelor grupuri şi clici de pe la curţile regale. Iezuiţii au luat parte, direct sau indirect, la unele asasinate politice de la sfârşitul secolului XVI şi în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Wilhelm de Orania, considerat un duşman înverşunat al bisericii, a fost asasinat, la 10 iulie 1584, ca urmare a unui complot pus la cale de „Ordinul lui Iisus. Unealta folosită pentru comiterea crimei a fost un oarecare Baltazar Gerard, pe care un predicator iezuit l-a convins să facă acest lucru. Asasinul şi-a procurat acte false, reuşind să pătrundă apoi în curtea palatului regal. Când Wilhelm şi-a făcut apariţia, Gerard s-a apropiat de el şi a tras trei gloanţe asupra lui, rănindu-l mortal. Agentul iezuit a încercat să fugă, dar a fost prins. După o sumară anchetă, a fost executat. Întrucât moartea lui Wilhelm nu a adus prea mari schimbări, olandezii continuând să lupte cu succes împotriva spaniolilor care nu renunţau la ideea de a-i cuceri şi stăpâni pe vecie, iezuiţii au pus la cale un nou asasinat. De data aceasta asupra prinţului Mauriciu de Orania, fiul lui Wilhelm. În 1595, agentul iezuit Peter Pannet, ajutat de alţi doi iezuiţi deghizaţi, care-i procuraseră un „pumnal sfinţit, a încercat să-şi pună în aplicare intenţia. N-a reuşit pentru că, încercând să afle mai exact unde se află Mauriciu, s-a desconspirat şi a fost executat.

Iezuiţii au fost implicaţi şi în masacrele comise în Noaptea Sfântului Bartolomeu (Franţa – 24 august 1572). S-au aflat, de asemenea, în culisele mai multor curţi regale (Spania, Germania, Italia, Anglia, Franţa) trăgând sfori pentru pregătirea şi desfăşurarea unor conflicte, chiar războaie, religioase. Activitatea pentru obţinerea în prealabil a datelor şi informaţiilor necesare organizării şi desfăşurării acţiunilor preconizate era în toi, se extindea şi se perfecţiona permanent. În toată această perioadă de frământări, când Biserica Catolica căuta să joace un rol diriguitor, nu au lipsit nici fanaticii religioşi. Aceştia, fie că făcuseră sau nu parte din „Compania lui Iisus", nu ezitau, după cum am văzut, să pună mâna pe pumnal sau pe pistol pentru a-şi lichida adversarul, convinşi fiind că au de îndeplinit o misiune divină.

Prezentăm în continuare, foarte pe scurt, cazurile unor prelaţi care, din motive diverse şi în condiţiuni diferite, au fost angrenaţi în munca de spionaj. După cum se va vedea, unii dintre aceştia au dovedit reale calităţi pentru munca de informaţii, obţinând rezultate bune şi fiind recompensaţi corespunzător de cei care-i foloseau. Prezentăm, de asemenea, câteva personalităţi ale istoriei, care, înainte de a deţine funcţii importante în stat şi a deveni celebre, au absolvit seminarii teologice şi au îmbrăcat sutana. După un timp însă, nu le-a fost foarte greu să arunce veşmântul lung până în călcâie şi mereu de culoare închisă, pentru a se angaja cu toată forţa şi priceperea în acţiuni ce nu le făceau deloc cinste. Se pare că asemenea oameni au avut chemare mai degrabă pentru cu totul altceva decât pentru biserică.

Episcopul catolic scoţian Ross John Lesley s-a aflat la fruntea complotului pus la cale pentru a o detrona pe regina Elisabeta a Angliei, în favoarea Mariei Stuart (1571). Lesley avea alături de el pe bancherul italian Ridolfi. Acesta lucra ca agent pentru Papa de la Roma, pentru regele Filip al II-lea şi guvernatorul său din ţările de Jos, ducele de Alba, pe care istoricii îl prezintă ca un om „sângeros". Lesley avea oamenii săi peste tot, o adevărată reţea de agenţi. În corespondenţa cu aceştia folosea nu numai limbajul convenţional, ci şi scrisori cifrate, desigur la nivelul de atunci. Se spune că acest prelat era foarte abil şi inventiv. De multe ori, cu ajutorul agenţilor săi, a interceptat corespondenţa multor diplomaţi, reuşind s-o descifreze atunci când aceasta era codificată. La un moment dat, uneltirile lui Lesley şi ale complicilor săi au fost depistate. Ca urmare, prelatul a fost arestat şi aruncat în cunoscuta închisoare Turnul Londrei. Când a auzit de maşinaţiunile acestui prelat, regina Elisabeta ar fi zis cu mânie: Acest popă este un bandit feroce, un popă groaznic. Aceasta s-a întâmplat în iulie 1572, când complotul a fost dejucat. Ştiind ce îl poate aştepta, Lesley a trimis scrisori de pocăinţă Elisabetei, adulând-o şi promiţându-i că, dacă-l iartă, îi va fi sclav credincios până la moarte. A avut noroc: suverana l-a pus în libertate, el însă şi-a uitat promisiunea. La scurt timp, a părăsit Anglia pentru a se stabili în Franţa. Şi acolo, cât a mai trăit, Rose John Lesley s-a dovedit a fi un oportunist. El a „deservit" pe toţi care-l plăteau mai bine: pe Elisabeta, pe Filip al II-lea, pe Henric al III-lea, pe Papă. Dar nu întotdeauna i-au reuşit jocurile de culise: de mai multe ori a fost demascat pentru duplicitate şi a fost învinuit de spionaj, furt şi falsificarea unor documente oficiale.

Preotul Robert Parsons şi cardinalul Allen s-au numărat printre numeroşii iezuiţi care au pus la cale mai multe comploturi pentru „convertirea Angliei. Agenţii iezuiţi debarcau unul după altul pe ţărmul englez, ţineau în taină predici împotriva reginei pe care o considerau „eretică şi se ocupau cu organizarea forţelor partidului catolic pentru a avea succes pe scena ţării. Un alt obiectiv important al iezuiţilor: pregătirea unor răscoale pentru ca prin acestea să uşureze o preconizată invazie a armatei spaniole. În 1580, Parsons a reuşit să pătrundă clandestin în Anglia, dar s-a retras repede, întrucât un însoţitor de-al său, Campion, a fost prins şi spânzurat. Iezuiţii aveau planuri politice mari cu viitorul Angliei. Intenţionau s-o „reformeze radical. Person a fost cel care elaborase şi planul pentru preconizata reorganizare a statului englez după victoria lui Filip şi a iezuiţilor. Episcopii catolici urmau să obţină dreptul de a-i numi pe membrii Camerei Comunelor a parlamentului englez; se preconiza şi introducerea Inchiziţiei. Iezuiţii erau hotărâţi să acţioneze în continuare pentru asasinarea reginei Elisabeta, aceasta fiind în opinia lor calea cea mai „sigură de a pune stăpânire pe Anglia. Nu le-a reuşit în principal pentru că unii dintre agenţii folosiţi „jucau la două capete". Printre cei depistaţi ca agenţi dubli s-a numărat şi Rodriguez Lopez, un medic pus să-l spioneze pe favoritul Elisabetei, contele Leicester. Bun cunoscător al otrăvurilor şi cu pricepere în a le pregăti şi folosi fără a fi descoperit, medicul avea, de fapt, misiuni criminale, de ucigaş. Conştiinţa însă nu l-a lăsat să comită asasinate, aşa cum îi ceruseră iezuiţii care reuşiseră să-l infiltreze în anturajul suveranei.

Părintele John Gerard, şi el membru al „Companiei lui Iisus, a făcut parte din grupul complotiştilor care au pus la cale aruncarea în aer a Parlamentului de la Londra. Acţiunea teroristă preconizată a fost iniţiată în 1605 şi este cunoscută în istorie sub numele de „Complotul pulberii. Se punea la cale o răscoală catolică. Părintele Gerard este cel ce a primit jurământul de credinţă din partea fiecărui complotist că nu va trăda şi va merge până la capăt, după care le-a dat „sfânta împărtăşanie. Erau, cel puţin la momentul acela, gata pregătiţi să înfrunte chiar şi moartea, dacă va fi necesar. Nici în acest caz complotiştii n-au reuşit să-şi ducă planul până la capăt: a intervenit o trădare. După ce s-a ascuns prin Anglia câteva luni, iezuitul Gerard a reuşit să treacă graniţa. În 1606 s-a apucat să pună pe hârtie o scurtă istorie a „Complotului pulberii. Istoricii care au studiat însă „evenimentul în mod obiectiv, spun că cele scrise de acest prelat nu conţin nici pe departe adevărul. Nu-i de mirare – ştim deja ce oameni făceau parte din „Compania lui Iisus.

Armand Jean du Plessis, cardinal şi duce de Richelieu, fost prim-ministru al Franţei, este o altă faţă bisericească care merită inclusă în rândul celor cărora le-a plăcut să se implice în intrigi politice şi aranjamente de culise, bazându-se în principal pe munca de informaţii. Timp de aproape 20 de ani, din 1624 şi până la moartea sa survenită în 1642, cardinalul Richelieu a fost cârmuitorul de fapt al Franţei. Pe această temă, un istoric în ale spionajului scria: Pentru a nu fi răsturnat de la înălţimea atotputerniciei, Richelieu a trebuit nu numai să înveţe cum să folosească slăbiciunile şi capriciile lui Ludovic al XIII-lea, nestatornic şi supus unor influenţe străine, dar şi să fie tot timpul la curent cu neîncetatele intrigi de la curte (...) Nu era vorba de simple intrigi de palat, fără mare însemnătate politică. Participanţii la ele încercau să submineze politica de întărire a absolutismului regal... Ca să poată face faţă adversarilor, cardinalul îşi crease un serviciu de informaţii personal, căruia îi trasase sarcini ce vizau rezolvarea unor probleme interne şi externe. Acest serviciu, având un caracter privat, era susţinut financiar din propriile buzunare ale înaltului prelat. Nu încape nici o îndoială că Richelieu îşi recupera banii fără întârziere din visteria statului.

ARMAND JEAN DU PLESSIS

Cardinal şi duce de Richelieu (1585 - 1642)

...Spiona pe toatã lumea. I-a plăcut să se implice în sforării politice şi

aranjamente de culise, bazându-se în special pe munca de informaţii.

Richelieu (născut în 1585), îşi propusese la început să îmbrăţişeze cariera militară, dar familia l-a determinat să devină preot. Când abia trecuse de 20 de ani, s-a ivit un loc vacant de episcop. L-a ocupat el, fiind ajutat în acest sens de relaţiile suspuse de care familia sa dispunea la curtea regelui Henric al IV-lea şi la conducerea de atunci a bisericii. Crescut în atmosfera intrigilor de la palat, Richelieu şi-a însuşit de tânăr metodele de a descoperi intenţiile adversarilor şi de a-şi camufla cu grijă propriile planuri. Se spune că şi mai târziu, când a ocupat posturi importante manifesta prudenţă în relaţiile cu oamenii. El nu avea încredere în nimeni, suspecta pe toată lumea. Chiar pe propriii săi secretari. De pildă, când aceştia transcriau documente importante, cardinalul supraveghea personal munca, pentru ca nu cumva să se facă copii de pe acestea. Printre foarte puţinii oameni în care cardinalul avea, totuşi, încredere se număra şi părintele Joseph.

Părintele Joseph, care se bucura de încrederea cardinalului Richelieu era, de fapt, cel care conducea efectiv serviciul secret francez. Numele său – Joseph du Trembley – fusese înlocuit de mulţi cu porecla de „eminenţa cenuşie. Deşi, după unii, pare ironică sau sarcastică, totuşi această poreclă conţinea mult adevăr: părintele Joseph s-a dovedit a fi un „diplomat capabil şi un spion abil. El a condus serviciul secret o lungă perioadă, ajutându-l pe cardinal în aranjamentele şi uneltirile sale de la curte. Era călugăr capucin¹, dar aceasta nu l-a împiedicat nici un moment să se avânte cu toată fiinţa şi priceperea în aranjamente diplomatice, politice şi militare, iniţiate şi organizate de mai marele său, cardinalul Richelieu. Părintele Joseph, acţionând direct şi prin agenţii pe care-i avea în contact direct, a descoperit şi anihilat mai multe comploturi. Se spune că unul dintre cei mai buni agenţi ai părintelui Joseph a fost un anume Rochefort. Despre acesta a scris şi Alexandre Dumas în celebrul să roman „Cei trei muşchetari". De multe ori, această faţă bisericească abilă a fost trimisă de Richelieu în misiuni speciale peste hotare. Una dintre acestea a fost aceea din 1630, când s-a deplasat la curtea împăratului german Ferdinand al II-lea. Ajuns acolo, părintele Joseph a reuşit să-l convingă pe neamţ că Franţa va rămâne neutră în Războiul de 30 de ani (1618-1648) care era în toi. Mai mult chiar, capucinul a reuşit să trezească suspiciunile împăratului asupra comandantului său de oşti Wellenstein, pe care la scurt timp l-a demis. Această demitere a făcut ca aliatul Franţei, regele Gustav Adolf al Suediei, să poată zdrobi