Varză

De Serediuc Beatris

Romanul este unul din cele două câștigătoare ale Concursului de Debut literar organizat de Editura Adenium în anul 2013, secțiunea Proză. Un roman acid, tragic și ironic în același timp, captivant prin violența imaginilor și a stilului. O scriere despre trei individualități umane captive în nu-ul existențial, pe care și-l asumă ca pe un dat, fără să privească dincolo de zidurile propriei închisori. O carte despre iubire și lipsa ei, despre identitatea pierdută, căutată și regăsită, despre muzică și moarte.

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9789738097667

Previzualizare carte

Vouă.

I. Regina Underground pășește peste frânghii

1. Am tapet cu floricele, și background, și emoție

Luigi,

M-am trezit din nou târziu, cu sentimentul că am uitat ceva. E 5 după-masa, când întunericul începe să-și lase pleoapa de ceață asupra Timișoarei inerte de noiembrie. Îmi alimentez în continuare starea narcoleptică, neridicându-mă dintre așternuturile mototolite și calde, animate cu niște Tom și Jerry zglobii. Ambalaje de McDonald’s zac lângă mine în pat, goale și strident de inutile, chiar și colorate atât de vesel în galben și acel roșu familiar. Mi-e foame și mi-e sete, o sete devorantă, puternică, cu care încerc să mă lupt, pentru că mi-e prea greu să-mi urnesc trupul. Mă dor brațele, le simt grele, ca și cum aș fi sărit coarda sau aș fi cărat cutii pline și grele toată noaptea. Poate asta am și făcut, cine știe? Încerc să derulez filmul mintal, dar confuzia persistă grea și strâmtă, ca o mască de gaze neîncăpătoare. Dudu tre’ să știe. Am să-l sun mai încolo. Îmi amintesc vag că mi-a înmânat o cheie rece și mică și mi-a zis ceva de genul „ai grijă de ea, să n-o pierzi" de așa multe ori, încât cuvintele astea îmi pâlpâiau în minte ca neoanele roșii ale unei reclame cicălitoare. Restul e beznă. Setea de acum îmi confirmă însă faptul că am exagerat rău cu alcoolul. Închid ochii și amețesc puternic: starea de vârtej decadent e pentru o fracțiune de secundă plăcută, trec peste greață pentru scurtul moment de zbor care-mi este îngăduit și vizualizez lacuri-oglindă, fluvii late, valuri curajoase de mare. M-aș contopi cu ele, învolburatele, linele, firicelele și picăturile. Reci ca gheața și active, nemișcate sau placide, șiroaie sau picături. Mă uit în jur după o sursă de apă. Nimic, în afară de sticle de bere goale, care zac peste haine aruncate pe jos. Ar trebui să deschid geamul. N-am mai aerisit camera de ceva vreme, nici nu-mi amintesc de când. Mai târziu. În momentul ăsta, dizgrația în care exist pur și simplu, latentă și molatică, e prea copleșitoare. Zăpăceala devine mai puțin agasantă în spatele ochilor închiși. Afară probabil s-a întunecat.

M-am trezit două ore mai târziu, cu lăbuța unui Viorel flămând pe obraz. Simțeam setea atât de acut, încât eram sigură că voi experimenta o combustie spontană dacă mai întârziam un minut din a bea litri de apă. Am băut minute în șir, cu mâinile căuș la robinet, vizualizând cu ochii închiși cascade, lacuri, oceane, ploi, șuvoaie… până când torenții care mi-au agasat stomacul au venit înapoi și am vomitat o pastă de culoare incertă. După asta, un pahar binemeritat și bine digerat de apă, băut încet, stăpânit. N-am avut timp să mă bucur de trăirea mea hidratantă, căci telefonul a început să vibreze și să fredoneze, mișcându-se încet spre marginea patului: „Spre tine / mă-ndrept / și cred c-ai o mie de chipuri / la fel…" și o voce agitată la celălalt capăt al firului.

— Jeni, suntem on pentru diseară. În trei ore te prezinți în fața comitetului cu banii. O punem de-un party urât, azi se întoarce și Teodorescu din capitala tuturor românilor din țară și de pretutindeni. Cu multe merinde-n traistă, printre care și-un waffle bun. Hai ceau, mișcă, trei ore.

Mintea mea se târâie ca o Dacie stricată pe-o uliță cu gropi. De la recunoașterea vocii familiare a lui Dudu până la a realiza că e sâmbătă, 8 seara, că sunt mahmură rău și că mă arde stomacul, la frânturi desprinse din ce s-a întâmplat și la conștientizarea faptului că se întoarce T. nu apuc să bâigui decât un fel de „aha, OK, când repezitul de Dudu închide telefonul. E stilul lui de a nu-l accepta pe „nu ca răspuns. Pseudoadultul care l-a luat pe „nu în brațe și nu-i mai dă drumul niciodată. Arunc telefonul, grăbindu-mă spre toaletă. Zgomotul pe care-l face la contactul cu sticlele goale de pe jos mă agasează, pulsul îmi crește și simt valul de greață viu cum pune stăpânire pe mine, palpită dureros prin fiecare por. „Totul e trecător, îmi spun, cu voce tare, cred. Mâțul mi se încurcă printre picioare, tentativă mică și vie de obstacol la ora dimineții. Ce oră, mă pufnește râsul, la ora asta a dimineții între ghilimele, poate… ce cuvânt – ghilimele, ăsta ar fi un cuvânt bun pentru niște cântece idioate pentru copii, au înflorit ghilimelele-lele, în loc de stupidele floricele. Floricelele-s overrated. Hai, Jeane, că e amuzant, ce naiba, vorbesc tare cu Dudu, care nu e prezent, stând pe closet în dizgrație. Încerc să mă vizualizez, oare ce imagine aș oferi acum, încercănată, probabil cu urme de rimel șiroinde, cu chiloții în vine, râgâind a toate alcoalele posibile fermentate într-un stomac flămând.

O piesă Bohren und Der Club of Gore mai târziu, tot mi-e prea rău, frigiderul e gol și mi-e frig. Mă uit la sticla de Jägermeister pe care am primit-o de la Adina. Ăsta-i drumul în jos, îmi spun. Un gât sănătos de Jäger, dimineața, la 8 seara, când abia te-ai trezit, ești mahmură și porți în spate vinovăția întregului univers. Nicio problemă, totu’ e sub control. Cheia! Adina și-a mutat aseară lucrurile în alt apartament, unde am continuat petrecerea. Amintirile revin agitate ca fluturii excitați de lumina unui bec aprins în toiul întunericului. Clubul aglomerat. Adina pe pastile. Zbânțuiala cu ochelari de soare pe goa trance. Călătorie cu taxiul până-n zona Bucovina. Dudu cu încă trei pe care nu-i recunoșteam pe suc de mere și Rofedex. Zbierete la telefon. Multe cărți, agende și pixuri în cutii de carton, lucrurile Adinei. Ceartă cu taximetriștii. Dudu strigând după noi în noapte: „Jenicelor! Mai luați o sticlă de citro de la butic!" Gardieni publici. Ceață.

Eram gata să-mi părăsesc apartamentul dezordonat după ce-am fumat un joint asortat cu juma’ de sticlă de Jäger, am înfulecat o pizza dezgustător de uleioasă comandată la repezeală, am hrănit pisicul și am operat un retuș serios asupra lookului. Multă cremă, pielea trebuie bine hidratată. Duș cu o inundație de miros de migdale alb-gălbuie, un anticearcăn bun, fond de ten, rimel, farduri, gloss, și iată-mă. Zâna Zorilor. Frumoasă într-un fel universal, de necombătut, cu trăsături perfect simetrice; cu fața strălucitoare, emanând miros fals de magnolii și o notă discretă de Lolita Lempicka, cu pupilele ochilor frumos mărite de efectul amfetaminelor de azi-noapte. Mă pufnește râsul. Mă simt un fel de Dorian Gray în variantă feminină, 2010.

Sunt în întârziere. Nu-i timp de pacturi cu oglinda.

Cu bine,

S

2. Fetița cu pisicile

Mă regăsesc purtând o rochie de bumbac lila, undeva în deșert. Tot ce pot vedea mi se arată în nuanțe de bej și praf de nisip auriu. Soarele topește pungi de gheață întregi și face congelatoare să explodeze în milioane de confetti de culori țipătoare. Sunt neliniștile mele risipite, împrăștiate aiurea și trimise departe. Oameni mici, de culoarea lemnului de stejar, merg în rând, unul în spatele celuilalt, într-un șir lung, care se confundă la un moment dat cu nisipul. Sunt piticii deșertului, cu ciocane, patente și târnăcoape, mergând la muncă spre nicăieri, desprinși dintr-un peisaj fantasy. Pășesc în urma lor, solitară ca o pumă cafenie de deșert, în rochia mea lila. Urmele pașilor mi se pierd în auriul multifațetat al nisipului. Totul în afară de bumbacul de pe mine are inflexiuni aurii, peisaj pictat în nuanțe sepia de Artiștii Soarelui, care poartă mustață și pălării mari, portocalii pe cap și au nasuri de clovni de la țuică. Cândva, am să scriu o poezie despre copilul gigantic al deșertului care a netezit aici nisipul cu lopățica. Odată, peste o vreme, atunci când am să pot așeza copiii într-o poezie rotundă ca luna.

Se întunecă în jur, am intrat dintr-un afară canicular în living, unde jaluzelele sunt trase. Mă-mpiedic de Viorel, care tolănește pe prag, un ghem rotund și moale, marca Scottish Fold. Dudu face cărțile aplecat peste măsuța de cafea ultraticsită de pahare; e la egalitate cu Cristea și încep din nou jocurile. Răcoarea plăcută de aici mă înviorează și gesticulez amplu, explicându-i lui Șapte despre Gűnther Grass și toată mâncarea din romanele lui. Șapte mă ascultă aparent interesat din fotoliul cel mai vânat de musafirii mei și rulează dibluri care circulă întruna în jurul mesei. Adina a pregătit pahare lungi pentru limonada proaspăt scoasă din frigider. Ușa a rămas larg deschisă spre curte, iar tumbele lui Viorel în bătaia soarelui atrag priviri și zâmbete. Jocul de poker nu-mi trezește niciun interes, simt nevoia să mă mișc, felină grațioasă printre oaspeții mei. Afară, la piscină, ei discută animat, lungiți în șezlonguri și ținând cocktailuri cu umbreluțe în mână. Din nu știu ce motiv, refac mintal și foarte rapid traseul parcurs pentru achiziționarea umbreluțelor. Billa-Kaufland-Auchan. Un drum lung și cu peripeții, scrumiere pline în mașini aerisite și pastile colorate scăpate printre pungi de cumpărături.

Trec printre amicii mei alunecând parcă, le zâmbesc larg și oarecum sincer, mă simt bine. Pot să mă dedublez, să mă fragmentez, să mă multiplic și să mă transform, să fiu oricine, să fiu oricum mi-aș dori. Divă înfumurată sau închipuită, virgină timidă, dar dornică, curvă de lux sau de autobază, țoapă cicălitoare cu buza de sus încrețită, girafă înaltă și afectată, cocostârcă slabă, minionă plinuță și jovială, păroasă întunecoasă sau nordică palidă. Pot fi o Lolită de piersică, rozaliu-blondă, gata să fie vrăjită și sculptată. Uneori, am precizia atingerii și privirea iscusită a femeii mature. Construiesc căsuțe complicate din sutele de perechi de pantofi pe care le colecționez; alteori, am ochii umezi și ocolitori, de căprioară curioasă, ai unei călugărițe. Sunt asistentă medicală cochetă, fardată puternic și rujată prea tare. Rubensiană cu șolduri triunghiulare. Androgină zveltă. Prințesă sfioasă. Regină arogantă. Cerșetoare tupeistă, coafeză repezită, arhitectă bățoasă, dentistă ordonată, pictoriță aiurită, chelneriță obosită, casnică grăsună, studentă beată, actriță zurlie, bibliotecară rigidă, vânzătoare plictisită, educatoare cuminte, secretară mâțâită, politiciană acră, manechină-umeraș tăcută, gospodină fertilă. Furnicuță fragilă sau albină grasă și înțepătoare. Cățel sau pisică. Converse sau Louboutin. Îi țin în cutii, aliniați frumos lângă perete, într-o încăpere care este încă în construcție și a cărei ușă, larg deschisă a semnul întrebării, mă face să mă întreb unde-i Viorel și de când nu l-am mai văzut zbenguindu-se prin preajmă. Mii de baloane roșii-violete și confetti inutile se întorc ca bumerangurile spre mine și încerc să înaintez printre ele. Îmi aud numele, dar nu privesc înapoi, tot ce vreau să văd e trupul micuț al lui Viorel mișcându-se ca un titirez, însă îl vizualizez inert, pe marginea unei șosele aglomerate. Plouă cu lame argintii-oglindă și șurubelnițe lucioase în timp ce răscolesc încăpere după încăpere, fără succes.

Telefonul începe dintr-odată să strige din buzunar – tipul ăsta de la Kumm are o voce precipitată în timp ce cântă 1 000 de chipuri, mi-am dat seama. Clipesc des, fără motiv și realitatea mă umple de săgeți de gânduri care vin vâjâind din toate părțile. E vara lui 2010, când primul președinte american negru este pus în fața unei catastrofe ecologice; luna în care împlinesc 30 de ani și Ravionettes lălăie Heart of Stone din toate radiourile, după știri despre reducerea salariilor și greve generale, iar eu îmi detest viața la fel de mult pe cât o iubesc. Sunt dependentă de amfetamine, la mine acasă e plin de oameni și mâțul a dispărut. Ceasul arată 17:16.

— Alo?

Inima îmi bubuie în piept, încerc să inspir adânc și să-mi concentrez gândurile într-o singură direcție. Recunosc imediat vocea emfatică din receptor.

— Luigi Popârlan. Te-așteaptă un Merțan afară, alb, cu numere de Germania. Și io cu șampania la rece și lăutarii pe sistem.

Mingi de ping-pong portocalii se agită la picioarele mele și Viorel mă privește a mirare de pe marginea ferestrei, de unde le-a răsturnat. Lumina domoală a soarelui de dup-amiază îi face blănița să lucească și ochii de culoarea whisky-ului diluat cu gheață.

Zâmbesc pe fundalul sunetului intermitent-ocupat al telefonului. De aici, petrecerea se pare că va continua fără mine.

Atunci a reînceput totul, Luigi. Am stat de vorbă îndelung în noaptea aia, în timp ce în casa ce-o împărțeam pe atunci cu Adina și cu el, Șapte o cunoștea pe alta, mai blondă, mai zburdalnică, mai tânără și mai artistă… Două zile mai târziu, după lungi insistențe telefonice, am reușit să-mi fac loc în agenda lui plină și a venit înapoi cu un buchet de margarete și-o valiză goală, în care și-a adunat lucrurile. Lunea care urma trebuia să fie prima mea zi de trezie și tratament, dar am dezertat încă o dată, realitatea avea ochii prea migdalați, de chinez dușmănos și apăsarea de camion a cuvintelor lui Șapte au îndepărtat măreața zi de luni, au prefăcut-o într-una mică și vineție, însă înțepătoare ca pioneza. Am plecat spre București cu o singură geantă de voiaj, fără să anunț pe nimeni, pe Oana, Adina sau Dudu. Ai știut numai tu.

Visul repetitiv m-a urmat și-acolo. Lanuri de grâu cu spice care țâșnesc spre soare, mii de ace zvântate, înălțându-se țanțoș din pământul aburind de dimineață. Soldați aurii ascuțiți și foșnitori ai câmpului, încercând degeaba să înfrunte cerul mare de iulie care coboară peste ei, plafon rigid și tulbure, sufocându-le aurul. Îmi auzeam numele strigat de părinții mei și-apoi de multiple alte voci necunoscute. Mă trezeam tot mai confuză și mai târziu în dup-amiază. Luigi, visam dimineți. Și momente din copilăria mea, atât de distorsionate și încâlcite, încât am renunțat să mă mai întreb dacă au fost vreodată reale.

Aveam nevoie de cinci ore ca să ies din casă. Zăpăceala se lățea mare și căscată ca dimineața nepoftită și orbitoare de după perdelele care acopereau atent ferestrele. După cafele lungi și introspecții inutile, vinovate și greoaie, străbăteam Șoseaua Viilor spre metrou. Mai hrăneam câte o pisică urbană singuratică din pungulița mov de Whiskas pe care o purtam întotdeauna la mine. Călătoream cu metroul ore în șir prin subteranul orașului, prin tunele nesfârșite de râmă gigantică, sfredelitoare, pe sub șosele și blocuri. Petreceam ore goale pe terasele unor cafenele ferite și mă plimbam pe lângă teatre solitare și librării înțesate de cărți încă necitite.

Mă copleșea orice părticică pe care orașul mi-o descoperea îndrăzneț; fremătarea Podului Eroilor încărcat de traficul dup-amiezii, murmurul colorat al conversației din pizzeriile cartierelor, goliciunea pură a străzilor la început de ianuarie, după ce cheful s-a terminat și toate oglinzile vorbesc iar. Neliniștea rudimentară a bebelușului flămând din brațele unei mame la întâmplare. Nerăbdarea de la ora 16 a muncitorului de șantier către crâșmă. Secretele ochelaristului cu obrazul acneic, care merge singur cu bicicleta, ascunzând în buzunarul de la pantaloni erecții rușinate sau cărți începute.

Fotografiam triunghiurile roșii din intersecții, mereu cu capul în jos, care țipau „Cedează!" N-ai avut nicio șansă de a conduce liber, oricum. A fost o păcăleală de fiecare zi, un continuu aprilie întâi de care ai tot trecut, așteptând doiul, un tramvai care nu mai vine sau pe care l-ai pierdut, în timp ce te uitai după cârduri de rândunele.

Bucureștiul, îngrămădeală dezordonată de fier, case memoriale, palate și sticlari, ființe și gunoaie, respira parcă greu deasupra betoanelor, gâtuit de cețuri groase în decembrie ori mâzgălit cu verde agurid de aprilie sau vișiniu matur de toamnă. Mă pierdeam în toate culorile lui, întrebând mut și retoric, întotdeauna așteptând în zadar ceva nedeslușit încă, întorcându-mă iar în concentricitatea viciului care mă învârtea violent prin cețuri fără timp și vârtejuri de emoție. Ansambluri de imagini tulburi sau nesuferit de clare, conturate brutal. Mă sufoca o sensibilitate atroce, care mă făcea să pătrund până și-n sufletul mort al obiectelor stâlcite din grămezi de gunoaie abandonate ostentativ pe la colțuri de stradă. O imprimantă fără cablu. Un pantof maro fără pereche. O oală mare ciobită. Casete. Cutii. Sticle.

Stăteam ore în șir pe băncile din parcuri, urmărind cu privirea copii care țineau baloane captive în frânghii. Colindam orașul în neștire, printre rigidități de cartiere vechi, locuite de bătrâni profesori de matematică și cu prospețimi de graffiti strident strigându-și neputința de pe ziduri. Hrăneam mecanic vrăbiuțe teleleu pe mese de McDonald’s, salutam mormăit adunări pestrițe la colț de stradă, priveam de la geamul autobuzului 173 țopăiala fulgului de nea căzut prea devreme, în octombrie. Căutam obsesiv prin magazine zaruri, mari, sau mici, sau colorate, dar întotdeauna cubice și cu același număr de puncte pe ele, le cumpăram și le îndesam în buzunare și genți, atingându-le uneori cu degetele.

Seara, mă întorceam acasă aproape lucidă, iritată de farurile bănuitoare ale mașinilor care luminau curioase amintiri de conversații târzii. Târziu era parcă și cerul înainte să apună peste antene și turnuri și să aducă alte căderi în tăceri, în somnuri grele și pahare înalte de vin. Tărăgănând drumul înapoi spre apartamentul închiriat de pe Miculescu, gustam de afară gălăgia blondă a berii aburind geamuri de birt și porneam spre underground, luând metroul de la Unirea. Ascultam întotdeauna atentă plânsul metroului care pleacă. Acolo stă toată disperarea, toată disiparea de sine. Ai sentimentul că bucățelele de lut din care te-ai clădit, greu și de multe ori, se risipesc prin tunele fâlfâind mut; orice și oricine, însuflețit sau nu, din orașul ăsta a luat câte-un pic de-acolo, lăsându-te mai neputincios, mai obosit și mai confuz, stană de piatră sub pământ, în tunel rece-urban.

Din nou în siguranță, ascunsă de București și de oricine m-ar putea căuta, pregăteam atent un cocktail tehnicolor de ketamină-valium-ketonal și mă pierdeam în ore întregi de visare, urmate de un somn viu și agitat de imagini întâmplătoare, reale sau fabricate, erupând în lave care țin captive supernove, sau închise între ziduri de înaltă tensiune. În nopțile insomniace, priveam lucirea sticlei goale de apă din patul cald, iar tăcerea insurmontabilă a sutelor de zaruri împrăștiate pe masă mă înspăimânta și mă ajungea până și-n așternutul frământat, ca și dimineața inoportună care dădea buzna, ignorând perdelele neputincioase.

Scriam cuvinte aiurea în Word-uri așezate haotic pe desktop, la biroul plin de lumânări stinse și ascultam cântecul repetitiv al greierului disonând cu ticăitul hotărât al ceasului cu pendul. Om și laptop, simțire și mașină. Neliniști prelucrate în modele matematice complexe, geometrii fixe, cu viteză superluminică, neperturbată de întrebări. Ele se transmit și înconjoară din toate părțile, soldăței redundanți de plumb, amplificându-se și înmulțindu-se continuu, fără bariera eficientă a răspunsului. Sau a tăcerii de plumb, enormă și de necontestat. Întrebările se lovesc de ea ca fluturii de becul aprins degeaba în noapte. Buburuza accidentală pe obrazul tău cu gropiță și de ce era miercuri. Strigătul scurt și ireversibil al accidentului de pe șosea și de ce Beatles era acolo. Puloverul cald care lipsește când seara e rece ca lama unui cuțit uitat peste noapte în congelatorul vechi din colț. Care huruie a neliniște. Umezeala de rouă a arătătorului pe mouse în așteptarea clickului; sfârșit de fereastră, exit.

Fetița blondă se joacă cu pisica. E cel mai frumos lucru pe care l-a văzut vreodată. Mai frumos decât toate păpușelele, și mașinuțele, și agrafele colorate la un loc. Mai frumos decât ambalajul de ciocolată pe care l-a găsit la gunoi cu Adi și pentru care s-a bătut cu el. A reușit să i-l smulgă, dar mami l-a aruncat înapoi. A plâns după el mult, o oră lungă. Era argintiu-strălucitor și foșnea în mâinile ei de fiecare dată când îl atingea, spunea povești interzise din containerul de gunoi. Dar pisica e vie, are culoarea portocalei și e moale și pufoasă. Are pernuțe moi și roz, mai roz decât agenda mică de telefoane pe care a furat-o mai demult de la tușa Neli. Când mama a descoperit-o sub perna ei, i-a pus fetiței mâinile pe masă, a luat cuțitul, i l-a pus pe încheieturi și a strigat „ți le tai dacă mai furi. Tușa Neli a zis „ce derbedeu de fetiță ai. Tati a zis „vei fi pedepsită. Dar mami și tati spun „nu pisică, nu pișu pe jos. Fetița plânge cu lacrimi mari cât nasturii și respiră greu printre scâncete. Mama spune iar „nu. Tata spune „mai vedem noi. Vocea lui se aude fermă ca stânca, însă chipul său nu e limpede de văzut. Fetița plânge, seara se lasă iar, e vremea de culcare, draperiile se trag, pisica portocalie e afară, în frig de iarnă, mama a plecat în delegație și paharele nu sunt aranjate. Întunericul e albăstriu pe Tărâmul Lucrurilor Nespuse. Nici șoaptele nu au voie să se audă. Crăiasa Cu Rochia Din Falduri De Liniște cea imprevizibilă domnește aici cu auzul ei fin ca cioburile de sticlă. Fetița plânge și nu trebuie. Apa întunecată a Lacului Nemișcat Cu Armonie începe să tremure și pe tărâm încep să se audă șoapte, sughițuri, lacrimile încep să alunece cu zgomot și vor urma întrebări la care fetița nu știe ce e bine să răspundă. Teama se construiește în jurul ei ca un cub de sticlă tot mai strâmt. Va rămâne singură, și mami nu va mai veni de la Câmpina, și doar pisicile îi vor rămâne alături, viclenele, superficialele, mascatele. Pisica portocalie se va multiplica +++++, se va transforma în multe portocale stricate, aliniate frumos sub bradul de Crăciun. Pisicile îi vor mânca trupul, căci va muri la orfelinat singură, când nefericirea veșnică se va dezlănțui asupra lumii, pentru că șoaptele s-au auzit pe Tărâmul Lucrurilor Nespuse. „N-am să plâng, tati", spune fetița blondă, și tata o ia de mânuță și o duce în camera Lucrurilor Cu Secret. Acum chipul lui se vede limpede și fetiței i-e rău, simte cartofii piure cum se întorc înapoi în gură, dar nu trebuie să iasă, tati are ochii căprui la fel ca trunchiul stejarului din curte și în ei se vede dorință. Unde sunt? Tre’ să beau ceva, am ajuns acasă, cred, unde sunt, vrei pisicuța aia, Sânzinica, atinge-l pe tata cum îi place, Jeane, mai fă una acum, că mor, mi-e rău, și frig, și foame, și capul îmi pocnește, un spărgător de nuci se joacă în tâmplele mele, mii de penisuri pompează vaginuri strâmte, în care n-au cum să încapă, pisici moarte stau întinse pe tapetul turcoaz, țipător, în mijlocul sufrageriei e un morman de scânduri, dă-le foc, Sânzinica. Zâna Apelor și a Ploii e mereu la datorie.

3. Februarie de fier, 8

Dacă-i pronunți numele, o să-ți creasc-o greblă-n gură.

Când iubești, ești stăpânul cerului, fâțâit de un huțuluș invizibil, și dimineața la cafea, și când îți fierbi macaroanele seara sau lâncezești în pijamale până la orele târzii ale dup-amiezii. Miroase-a primăvară și-n mijlocul frigului, când îți amintești că pielea lui dintre nas și obraz e reală, la fel și colțul buzei, care se ridică șugubăț atunci când zâmbește. Degetele lui, cu unghiile atent tăiate, un loc sensibil sub genunchi, te umplu de cer și el de tine, te maimuțărești, te chinui să memorezi bancuri ca să-l auzi râzând, să-i vezi dinții dezveliți a chemare și să-ți auzi numele spus șoptit și gutural, și-atunci

încăperea e jazz, canapeaua nor, vinul ambrozie

Și lasă baiurile, baby, hai să ne iubim. Putem sta lungiți pe podeaua soioasă și tot miroase a iarbă cosită sau ăsta-i parfumul tău, care vine din tine? Mi-ar plăcea să te miros mai adânc, atunci. Din mărul de deasupra noastră cad pene din perne colorate și apretate, împăturite atent pe crengi. Cireșele se aruncă singure-n frișca adunată în jur, iar părul ni se-ncurcă-n raze de soare. Degetele ating fâlfâiri de aripi, obraji roșii saltă de zâmbete, genele gâdilă pufoasele buze.

Și-am rămas fără curent, cu laptopul pe baterie, în mijlocul visului. Cadou de la mama azi: o lampă în formă de lumânare, cu baterii de telecomandă și senzori sensibili la adieri. Cadou tot de la mama, te iubesc, mami, un radio mic pe baterii; România Actualități emite șlagăre din anii ’80, de când purtam chinataș și colecționam abțibilduri cu mașini din pachete de gumă, păstrate cu grijă în cărțile lui Pius Brânzeu. Mi-a trecut prin minte să o strig pe Milou, dar m-am oprit pentru o secundă, convinsă că au scos-o și pe ea din priză și a rămas împietrită pe canapea, ghemuleț captiv în somnul ei de mâță, până cineva va da drumul la curent. Vecinii zeloși pe care-i aud deja viermuind pe scară și vociferând a întrebare sau vreun angajat somnoros și irascibil al Monoporenelului. Dar Milou toarce, își lipește ochii și își împlântă gheruțele în canapea când o mângâi. E-n paradisul MacȘoricei, gri și crocanți, între felii de cașcaval cu găuri mari și plase foșnitoare, soare și pături moi lângă calorifere. Laptopul se stinge, Mecca-fereastra mea către lume, și rămân întinsă pe plapuma galbenă, și asta de la mama, cu radioul mic, care bârâie și lumânări reale din ceară ținute sub supraveghere și ferite de bebemâțul Milou, care întinde lăbuța după tot ce-i nou. Poți să citești la lumina lumânării, tovarășa Sânziana? Despre cât de animal e Viskovitz și împlinirea melcilor.

În timpul somnului, vine curentul, purtând dimineața grea pe amperi de lumină.

După cafea, am dat drumul la muzică; se revarsă din Logitech-uri mari și din subwoofărul căscat ca o pivniță. Am gătit îndelung orez cu ciuperci; am adăugat lenevos boia de ardei iute și-am călit ceapa ținându-mă departe de tigaia din care țâșneau stropi de ulei căutători de piele nearsă. Mi-am cumpărat alt pahar de vin, unul singur, cu picior mai subțire și mai înalt. Afară, soarele dogorește, văd din colțul ferestrei liceeni cu eșarfe gesticulând agitat și tanti obosite cărând plase. Fiecare face altceva la orele 14 ale zilei, eu aștept. Din locul meu ascuns, de după perdelele mov, unde nu mă pot ataca melcii sau tonul răstit al vreunui polițist de circulație. Ar fi trebuit să mă fac inginer, să-mi umplu mintea cu cifre în loc de cuvinte, să-mi înlocuiesc trăirile de pe canapeaua lungă cu scurtmetraje underground poloneze, cu fabricarea de rulmenți sau tastatură de telecomandă. Rulmenții ajută lumea. Dinspre alunecare spre rostogolire, pur și simplu. Cuvintele nu mă fac nici să alunec, nici să mă rostogolesc, ci mă proiectează direct și fără nicio trusă de prim-ajutor în mijlocul poveștii.

Ești Scufița Roșie, dar ești în pielea goală, ieși afară, ai stricat povestea, trebuia să fii îmbrăcată în roșu. Dar… eu n-am vrut să fiu aici. Gura! urlă lupul, și chiar e mare și fioros, așa cum ai auzit. N-ai la-ndemână nici spadă pentru voinic sau roz pentru Barbie. Dar uneori poveștile te-ascultă pe tine, și-atunci

începi să latri la lup și pleacă

ai puterea să străfulgeri și zmeii cu privirea de scanner inventată de Cronenberg

cifrele se-amestecă printre nori, potârnichi bete vânate de puști dibace

Un telefon-oaie de-a lui Cornec se ivește pe măsuța joasă de cafea și formezi numărul, cu Politehnica vreau, să fiu încă o dată studentă, de data asta știu cu exactitate ce vreau să fac. Însă am greșit numerele și-am nimerit iar în altă parte.

Alo, Gara de Nord? Da, vă rog. Am pierdut o păpușă Barbie pe șine și trenul o să-i taie capul, vă sugerez să mâncați orez la cină azi, e parastas. Vin și Ken-ii, tații, fiii și gagiii fără de cusur, all the single ladies, alegeți, problema e că toți Ken-ii arată la fel și au rictusul întins pe fața de gumă. Nu-i nimic, zic femeile, noi vrem numai un bărbat bun, să stea pe lângă casă, să pună jaluzelele, să aibă grijă de robineți și să ducă mașina la mecanic. Poate să libidinoșească după tinere, ce-i frumos ne place tuturor, uite, nouă ne plac Ken-ii. Proastelor, le zic ascuțit, voi ați auzit de Mihaela Miroiu? Nu ne-nteresează, spun ele repede și-și ridică bărbiile și sprâncenele atent pensate. Noi vrem jaluzele la ferestre tot timpul și tobe de eșapament care funcționează. Dacă toate țevile din lume ar fi bune și fără găuri, iar jaluzelele nu s-ar prinde de ferestre atât de greu, am putea să stăm singure, ca tine. Da, le zic, la mine-i lumea poveștilor, unde uneori în sufragerie e gară, stau pe canapea și-aștept trenul. Mai crește și câte-un curcubeu, străpunge tavanul, iar plantele din ghivecele maro se preschimbă-n Regine Iedere rele, care se cațără pe el și-i mănâncă din culori. Cum s-ar descurca el, bărbatul? Le-ar cuceri? Cu un zâmbet tehnic, de iscusit și cu armele lui hotărâte – mâinile mari –, s-ar război cu iedera până la epuizare, când ar trebui să-i fie oblojite rănile cu atenție și duioșie. Daaa, zic femeile-n cor, asta le place, să oblojească. Să se sacrifice, avem o predilecție înspre tot ce-i gingaș: ghiocei, bomboane și baloane, noi dăruim, gata, tăceți, țoapelor, o să comand de la Îngerul Chelner 15 găleți de apă rece din frigider, să le-arunc pe voi, ca să vă țineți gura. Cărați-vă și pregătiți biberonul pentru Kenbebelușii cu mâini mari și păr pe piept din căruciorul stricat de-acasă.

Rotunjesc ora 15 cu niște goa trance.

Tot aici sunt, printre cuvintele mele. Pică din toate părțile, dar nu nimeresc bine locul pe covor și e dezordine; Milou se mai joacă cu ele și le roade. Le pierd; pe unele le-arunc la gunoi și nefolosite.

E vina mea. Că sunt prea sensibilă. Așa mi-a zis Șapte.

Și Oana a zis așa.

Eu am răspuns doar în capul meu – că e greu să trăiești pe planeta Fățărniciei, cu zâmbete largi și reci, construite prea atent în oglindă. Și-atunci

am lăsat orice dojană să-mi umple obrazul cu roșu

și orice cuvânt răstit m-a ajuns din urmă

dar am lustruit mereu cu cremă peste noroi

m-am ridicat și-am pășit și-n urma căruței

dar nicio mână întinsă

n-a fost aievea

ci doar o părere de fâlfâit

închipuirile