Asediu: roman scris cu foarte puţine ghilimele

De Ardian-Christian Kyçyku

Soarta temporară a unui copil născut în Balcani, sau o istorie mistică a manipulării care a devenit aproape genetică. Timp de câteva zile sau ani, micul Helio se trezeşte sechestrat într-un mod atipic. I se spune că astfel va fi nu doar ocrotit, ci şi mântuit. În faţa auzului său trece o întreagă lume răsăriteană textualizată care conţine părerile şi imaginile câtorva generaţii la rând. Se vorbeşte patetic, parodic şi uneori paranoic despre majoritatea încercărilor prin care a trecut zona noastră: războaiele mondiale, comunismul, democraţia, lumea romanului depăşind graniţele geografice şi istorice şi convertindu-se la metafora unei postmodernităţi sterile, clişeizată de demonetizarea cuvântului.

• Limbă: Română
• Editor: Ardian-Christian Kyçyku
• Data lansării: 11 feb. 2015
• ISBN: 9786068093789

Ardian-Christian Kyçyku

Ardian Kycyku – Pen names: Ardian-Christian Kyçyku / Kuciuk, writer in the Albanian and Romanian languages, born on the 23rd of August 1969, Pogradec, Albania. Author of more than 55 original books (novels, short stories, plays, scenarios, scientific studies, essays, anthologies, translations).Bachelor of Arts at the Tirana University (Albania), Faculty of History and Philology (Albanian Language – Albanian and Universal Literature, 1991, Diploma’s work: ‘Stefan Zweig and Sigmund Freud – communions and differences’)Doctor in Comparative and Universal Literature at the Bucharest University – ‘Directions in European Modernism and their Echo in the Interwar Period of Albanian Literature’ (1998)University Professor (Semiotics and stylistics of Theatre / Albanian Literature). Between 2008 and 2020 he was a dean and a rector.Since 1998 he is the co-founder and co-director of European Review “Haemus”, which has an archive of over 9.000 pages.Founding member of the Albanian Cultural Association “Haemus”B o o k s written and published in Albanian:In the empire of stone, novel, Tirana 1993The Death Family, novel, Pristina1998, Tirana 2020The Night After Year Zero, novel, Pristina1999The Muse of the Game, trilogy, Bucharest 1999The Translation or the Life of a Slave that doesn’t Swear He Can See, novel, Bucharest 1999The Rivers of Sahara, novel, Tirana 2000, Bucharest 2010, Pristina2017The Appetite for Heaven Bread, novel, Tirana 2000Diva or Flowers Devourer, novel, Elbasan 2000Useless Angels, novel, Pristina2002The Crystal and the hyenas, novel, Pristina2002, Bucharest 2015Eyes, novel, Bucharest 2004, Pristina2005, Tirana 2008The conquest of Crazystan, short stories, Pristina2004Instead of Eternity, play, Pristina2007Home, novel, Pristina/ Berlin 2014Kiss Me You, Skeleton, Bucharest 2007The viceBook, play, Bucharest 2007The Neutral Blood, play, Bucharest 2008The Father, novel, Bucharest 2008, Tirana 2017Your Excellency, play, Pristina2009One world away, play, Bucharest 2012Pearl/s, selected short stories, Pogradec 2012Unseen stories, short stories, Pristina/ Bucharest 2013Ki$land – a novel with childhood, Tirana 2014Like, play, Bucharest 2016, Pristina2017Trialogue [an interdisciplinary work regarding the links between literature and exile and the languages it chooses in order to protect Memory and Metaphor], 365 pages in academic format, in Albanian, with abstracts in Romanian and English, Bucharest 2016, work-in-progressIncógnito [Fragments from the life of guardians and vice versa], novel, Tirana 2016The Threshold or Death writes with two hands, novel, Bucharest 2019Homo ex machina – three plays, 2019Anonima or Tirana in the shadow of a passenger, 2020Childhood cr(imes)ations, 2021B o o k s written and published in Romanian:The year in which the Swan was Invented, novel, Bucharest 1997The Sweet Secret of Madness, 33 proses + 22 original graphics, Bucharest 1998A Glorious and Dying Tribe – The Saga of an Oblivion, Bucharest 1998Love at Last Sight, stories and a play, Bucharest 2000Epigone God, monograph, Timisoara – Bratislava, 2000Trilogy, three novels, Bucharest 2002An alphabet of Albanian poetry (anthology, 101 Albanian poets in Romanian), Bucharest 2003Time of the Substitutes, interview, Bucharest 2003Siege – a novel with very few inverted commas, Bucharest 2004, 2007Ex – novel with love & conspiracy, Bucharest 2008, 2010Introduction to Semiotics, university lectures, Constanta 2005The Signs and the Citadel, university lectures, Bucharest 2007Empatycon or The Book of Premature Life, novel, Bucharest 2008Space for a only one doll – a film to be narrated / a story to be filmed, Bucharest 2008The sky in an envelope – a film to be narrated / a story to be filmed, Bucharest 2010Casting or the Curtain doesn't separate anything anymore, play, Bucharest 2011My last Million, anthology of Balkan literary texts, 2013Comunicare in-humanum est, interdisciplinary studies, Bucharest 2014Outism and Insomnia, interdisciplinary studies, Bucharest 2014The Epocalypse, novel, Bucharest 2014Instead of Eternity, play, 2015A grammar of Exile [in two "foreign" languages], essay, 2015The genre – a play with an act and a murder, play, 2019Prompters’ exodus – stereodrama, 2022* Books and / or fragments translated in Hungarian, Italian, English, German, Serbian, French, Greek etc.Long, medium and short film scriptsThe Supplement – The Movie of a Return / The Return of a Movie (AL), The Rhyme (AL), A Guide (RO), Relationshop (RO) – film / ballet play, Sticking (RO)Short and very short films (as Scriptwriter, Cinematographer and Editor)A bridge, Lines, The Seat, Barlove, A lesson, the Point, Librorum, Umbra ex machina, Dearection, Tubim (rrëfilm – AL) / Assembly, A Facemap, Lost masterpiece/s, Mirrors in progress – A short semiotic view on the Ingmar Bergman phenomenon – on Youtube: https://www.youtube.com/channel/UCqZvBFEl5VIeO_rg-iM5GBQVideolectures: https://keynema.blogspot.com[Awards and honors: National Literary Prize of Albania ‘Silver Pen’, Tirana 2013; Honorary Citizen of Pogradec 2014; Kult Academy Prize ‘The best book / The best author’, Tirana 2015 and 2018; Prize II ‘Katarina Josip’ for Albanian Original Drama, Pristina2016; Grand Prix at Très Court International Film Festival – Cluj-Napoca 2017; Ambassador of the Nation, Tirana 2019]R e f e r e n c e s:[Ardian-Christian Kyçyku is a writer of Albanian descent, who settled in Romania in 1991. He wrote 20 novels in Albanian, and, during the last 10 years, he published a few novels and stories in a perfectly assimilated Romanian language. In Albania, he is vaguely known; here, in Romania, not even that. But his books are a revelation. I will mention here his recently published novel A Dying, Glorious Tribe (1998). In culturally normal conditions, Kyçyku would be seen as an Eastern-European Marquez. But he is just considered an "artistic brain," transferred from Albania to Romania. And he has the weird status "between a professional cultural renegade and an old cosmopolitan," as he defines himself.I consider him a Romanian writer, in a space that used to be called Thracia a long time ago, from the Carpathians to his Illyria. Kyçyku is the wonder child of a Romania remembering she was once Thracia... and who is today stressed out because she cannot find any collapsing or perhaps redemption allies.Plural Magazine, Romania's Thracian Memory, Bucharest, Vasile Andru][33 episodes from a saga that is foretokening a new Balkan mythology, a violent and sensual structure which perverts the logos by its hyperbole and oxymoron in the guise of imperceptible lows; 33 steps towards the age of salvation and of the redemption of the sins on the cross that is adulated with a fervor which does not excludes the polemic; 33 punching pieces which transforms the history into a poem and the poem into the life of a poet maddened with the world’s madness. What could be sweeter than this mystery which seems that it is writing by itself? Ardian-Christian Kyçyku is one of the great revelations of the contemporary prose.art Panorama, Bucharest, Dan-Silviu Boerescu][This suave rowdy intellectual is doomed to remain the same lucid ultra sensitive person, a modern aéd of the incessantly shaken times from this accursed part of the world. The young prose writer, as some people called him, is actually old and haunted like Balkans. But he is a peaceful haunted man, who is moving among the Sweet secrets of the birth and of the death, of the Beginning and the End, disdainfully as if he were an undying man or as if he were a rational being that has come from another world.Romanian Reality, Bucharest, Corneliu Vlad][Ardian-Christian Kyçyku: there must not lose sight of the event character of his presence now and here, in the Romanian literature, generally speaking. He is not an Albanian who writes in Romanian (...) but an Albanian writer on the all strength of the world, who decided to write into Romanian repeating, in a way, the experience of Panait Istrati. Ardian-Christian Kyçyku is a Panait Istrati of the Albanian literature who has chosen the Romanian instead of the French language.The Day, Bucharest, Mircea Martin][(...) He has been lying in wait for a few years, in the Bucharest town of Romania, and almost each year, he brings out a novel from his literary “factory”. We are speaking about novels of an extraordinary and incontestable value, such as Eyes, Superfluous Angels, Home and actually, all the books this inspired man of the Albanian letters has written (...). Let the jury from Stockholm and the wide public opinion find out that the young Albanian writer, Ardian-Christian Kyçyku, is going to be one day the “rapper”, even younger than Orhan Pamuk maybe, of that high distinction in literature, of that sometimes “rebellious” reward, called Nobel.The Voice, Prishtina; TemA, Tirana, Bajram Sefaj][This is what A.-Ch. Kyçyku does: he feeds us with stories of a kind of enchantment very closed to that one belonging to “One Thousand and One Nights”. It is not only the enchantment the fact that brings them together, but also the tension experienced by the narrator, a tension induced by the realization of the failure which can be fatal (both to the narrator and to the listener). We have to reckon with a writer who forces his limits without any mercy, who does not feel the need to spare anybody and so much the less to spare himself. [...] .A visionary fiction writer, of an amazing force, he practices a real maieutics applied to the universal memory and he can not help drilling into the stone depths of the myth for drawing out the bloody result with his both arms and for throwing it in front of us with a torrent of parables designated to hide rather than to reveal. It always astonishes the natural process (in this case) through which the universal distopia comes into being in an “environment” so much placed in the normality.Sunday’s Newspaper, Bucharest, Bogdan Alexandru Stănescu][Ardian-Christian Kyçyku has even now arrived faraway, and very upwards with his literary work. There, to the faraway and to the very upwards not those with powerful legs for walking and those who know to cut figures can arrive, but those that the destiny has chosen them. And fortunately, the destiny rarely and faultlessly chooses.Athena’s Newspaper, Athens; TemA, Tirana, Hiqmet Meçaj][Beyond the “magic realism” that seems to characterize the epic substance (and the ontological vision) of his prose works (an unusual mixture between a realism, sometimes a violent one, lacking illusions, of a Cioranian kind, and a “fabulous” imagination, a folklore, mythical and raving one, from a “suspended time” which makes an outsized reality and which intensified it in the same way as it happens in the Eliade’s literary world) it surprises also the unprecedented expressivity of the Romanian language used by Ardian-Christian Kyçyku in his writings, as though he tacitly transgressed the entire occult sigh of the Albanian language into the adopted language.Romanian Messenger, Bucharest, Ştefan Ioanid][Ardian-Christian Kyçyku has two literary home countries, glorified by him in everything he writes. For Albany he feels the responsibility one has in front of his birth and first words place. Romania is a spiritual option that he could never change with anything else. As a writer who has come from a realm mirrored into the mythical Ohrid, and from a maiming, wild ideological repression, his prose’s history is actually the triumph of a huge talent.The Day, Bucharest, Iolanda Malamen][...The writer seems to strengthen the fact that small countries and their languages of a limited circulation can offer important authors and extraordinary books as a unique chance for entering into the European circulation of values, for compelling recognition to the European consciousness (...). The Glorious and Dying Tribe is a fundamental book of Albania, written in the Romanian language as though Romanian became suddenly one of the official languages of UNO. The author’s option is a bet made with Romanian language and finally won. In this way the interested Romanian speakers have the possibility to know everything about Albania and especially about the Albanian soul through its mythical-poetic avatars. They have no more to do but to read The Glorious and Dying Tribe. There are fierce and pagan scenes with a great plasticity that alternate with scenarios of a kind of fabulous which is contiguous to transcendentalism, to hyper sense of perception or to bibloskagathia.”Romanian Life, Bucharest, Geo Vasile][Being of only 35 years old and owning a vital, rarely met disquietude, Ardian-Christian Kyçyku has left 21 volumes for the cultures of the two countries:12 in the Albanian language and 9 in Romanian (these last ones were written in only eight years). In spite of a “diplomatic” and hesitating silence of the autochthonous specialized criticism, both facts, of being considered and suited on the same level with a talented writer such as Ismail Kadare, in his origin country, and also of being assimilated with a kind of writer such as Márquez (and thus being called “Márquez of the Balkans”), in Romania, could say a lot and it even does this. After all, we have to reckon with a great prose writer of whom we should be proud he is breathing around. I assert this with all the honesty I am capable of after I have read greedily four volumes (appeared in the Romanian language, of course), each time mumbling the bitter taste of a reading that seems too quickly ended one. I assert this after I have read The Glorious and Dying Tribe (the epopee of an oblivion), an extraordinary book, a real Balkan epopee of a world rate, a book that any literature, no matter how great it is, would be proud with.Agora On-line, Paul Vinicius][Arriving at the Dantesque half of his life, Ardian-Christian Kyçyku has such a bibliography that the Romanian writing seniors would envy him. The literary Tirana, fettered by a schizophrenically dictatorship of the highest level, was giving the national award to Kyçyku as far back as 1988, for the novel The Triumph of Proteus. A symbolic title! This because Proteus is the author himself, with his vacillation between short story and novel, between literature and painting, philology and theology, poetry and journalism. This row of the doublets could continue. It has been said, using a fortunate formula, that this Albanian settled down in Romania, might be called “Márquez of he Balkans”. It is true, but his prose which is sometimes laconic, sometimes voluminous, clear up not only the narrow geography of an accursed space, but also the authentic human-being condition. Kyçyku is a philosopher deep inside his soul. He is a philosopher for whom the world has no longer had secrets, even if it is hiding into the darkness for the time being.Adam Publishing House, Bucharest, Ioan Adam][Therefore, you esteem reader are in front of an exceptional writing. It is a writing of a man descended from the aerie of the eagles. It is a writing which belongs to a man willing to impart us the secrets of gods.Siege, first edition, Bucharest, Val Popa]

Previzualizare carte

Ardian-Christian Kuciuk

ASEDIU

Roman

scris cu foarte puţine ghilimele

Moto: „Fiule,

de câte ori n-ai nimic

important

de văzut,

scoate-ţi ochelarii!"

Din Anecdote circumcise

Ardian-Christian Kuciuk

ASEDIU

Roman scris cu foarte puţine ghilimele

LibrariumHaemus

E-mail: [e-mail]

Ediție nouă

ISBN: 978-606-8093-78-9

Coperta: KÜdesign, după o fotografie a autorului

București 2015

Îi pregăteau cuibul cu o viteză ameţitoare. Poate era viteza cu care putea fi distrusă sau plămădită o viaţă de om. Nu se ştie viaţa cui anume. Helio avea impresia că îi pregătiseră cuibul chiar înainte ca ei să se fi născut, din astral, pe urmă, în loc să-l ocupe, i-l ofereau cu destulă amabilitate şi cu o insistenţă discretă, de mântuitori. Dar poate erau chiar mântuitori. Cine putea băga mâna în foc că nu?!

Nu era un singur cuib. Erau mai multe cuiburi, uneori mai spaţioase, alteori mai înghesuite. Dar Helio îl botezase Cuibul deoarece toate cuiburile nu aveau ferestre, nici cer deasupra, şi erau umplute cu acelaşi întuneric. Mirosurile diferite, nu reuşeau să facă din acelaşi întuneric un alt întuneric.

Cuibul îl aştepta într-un colţ mereu de neghicit al aceluiaşi întuneric aidoma unui pântece de mamă. Helio nu ţinea minte cum fusese în pântecele lui Mami. Uneori îi venea să creadă că, din motive imposibil de tălmăcit, încă nu se născuse. Poate nu venise momentul cel mai potrivit. Era mutat de la o mamă la alta, până în clipa fericită în care avea să vadă lumina soarelui. Deja nu mai ştia prin câte mame trecuse. Pe de altă parte, nu mai era în stare să spună dacă aşteptarea luminii sau surprizele întunericului dinlăuntrul mamelor îl faceau mai fericit.

Întunericul nu era chiar aşa de cumplit cum îl credeau unii sau cum bănuia Helio când era ameninţat de Monstru. Cu ochii deschişi sau închişi, Helio ajunsese să zărească în beznă lucruri şi fiinţe, pe care, în vremuri de lumină, nici nu visase că ar exista. Odată, urmărind cu privirea un cubuleţ de lumină răsărit pe neaşteptate în epicentrul cuibului, nefiind în stare să-l vadă perfect, îi venise chiar să-şi scoată ochii şi să rămână închis, sigur, în propria-i lumină miraculoasă care, în ochii altora ar fi părut întuneric sau orbire. Poate se oprise doar fiindcă era obligat să-şi scoată ochii cu degetele. Furculiţele, cuţitele şi alte unelte de mare ajutor îi erau de mult interzise.

Evadă brusc din amintiri. Îşi dădu din nou seama că gândurile nu apăreau chiar din neant şi nici chiar întâmplător.

Află de o moarte. O moarte destul de importantă pentru el. Nimeni altul, ci tocmai bătrânul care îi dăruia în fiecare iarnă câte un cubuleţ de lumină, murise.

Helio îşi încetini respiraţia, simţind cum transpiră. Se grăbi instinctiv să se consoleze. Toţi bătrânii mureau într-o zi. Câteodată, nici măcar nu izbuteau să îmbătrânească.

Bătrânul se prăpădise în amurg. Helio a aflat de la ştiri. Închis în debaraua special amenajată - pe care, destul de inspirat, Veteranul o denumise Cuibul Veşniciei - îşi termina cina. Avea franzelă cu brânză de vaci, o jumătate de roşie rece ca gheaţa, trei măsline şi o ceaşcă de ceai. De tei. Asta ca să poată dormi liniştit, fără vise de prisos.

Vestea acelei morţi, ca şi alte lucruri mai mărunte, i-a răvăşit lui Helio în cap timpul verbelor şi n-a mai ştiut unde şi când se află. Tot de la ştiri aflase cu nu ştiu cât timp în urmă că el, un copilaş numit Helio, blond, cu ochi căprui, dispăruse. Cei de la ştiri credeau că fusese răpit de cineva şi pregătit să fie vândut la bucată. Spuneau că organele copiilor, în frunte cu inima şi ficăţeii, erau foarte căutate în străinătate. Şi aşa se tot insista asupra faptului suficient de simbolic că, la piaţă, deja găseai inimioare la preţ de ficăţei. Unii îi suspectau pe răpitori că ar face afaceri cu bătrâneii spurcaţi. Nu reuşise să ţină minte numerele de telefon şi adresa secţiei de poliţie unde oamenii puteau da relaţii. Îl ameţiseră probabil aburii gloriei neaşteptate. Devenise dintr-o dată celebru în toată ţara, deşi ca un simplu copilaş răpit. Dar nu conta. Unii mureau în umbră deasă, fără a fi pomeniţi vreodată de vreo ştire. Era bucuros că nu se întâmplase la fel şi cu Bătrânul care îi dăruia cuburi de lumină.

Acum era în stare să deosebească vocile clar. Dacă Bătrânul îşi dădea duhul în mod firesc, unanim acceptat, ca majoritatea muritorilor; dacă se arunca, de pildă, de la un anumit etaj sau se otrăvea cu un pumn de medicamente sau pur şi simplu sărea graniţa dintre cele două lumi cu ajutorul unui atac de cord, curiozitatea ştirilor nu l-ar fi ajutat pe Helio să afle. Dar Bătrânul murise într-un mod mai puţin obişnuit.

Ştirea era ceva mai întortocheată decât moartea Bătrânului. Vocea prezentatoarei, mieroasă şi prefăcută, parcă anunţa o descoperire uriaşă, mult aşteptată, în domeniul ştiinţelor inexacte. Sau parcă descria, cu luxul lingvistic de rigoare, o scenă fierbinte de sex. Nu se ştie ce nebun de legat sau ce fiinţă zeflemitoare redactase acea ştire.

Helio asculta, ca de obicei în ultimele luni sau nopţi, cu urechea lipită de lemnul uşii. Lemnul reducea oarecum procentul de tâmpenie al cuvintelor. Lemnul se străduia să spele cuvintele care-şi căpătau o încărcătură de demenţă trecând de la o masă de carne (om, în cel mai rău caz) la o altă masă de carne (urechile lui Helio). Ocrotitorul lui Helio, Veteranul, chiar spunea că, pentru un om care intenţiona să trăiască fără bătăi de cap, indiferent de regimul politic la putere, era suficient să înţeleagă doar şaptezeci la sută din sensul cuvintelor şi al proverbelor pe care le folosea. Restul de aproximativ treizeci la sută, nu era decât un soi de TVA prăpăstios, impus de Ucigă-l Toacă.

Ştirea suna în felul următor:

"Astăzi, în jurul orelor 19.00, în parcul localităţii Strănuteşti, a fost găsit trupul neînsufleţit al unui bătrân. Nimeni nu poate spune cum a murit acest bătrân, deşi există nenumăraţi martori oculari care l-au văzut pe bătrân parcurgând străzile localităţii, sfâşiindu-şi hainele sale ponosite şi urlând suficient de revoltat: Lăsaţi-mă să mor ca un câine! Lăsaţi-mă să mă sfâşie păsările carnivore şi câinii înfometaţi! Lăsaţi-mă să putrezesc pe străzi, doar daţi-mi banii înapoi, ca să beau, daţi-mi băutura înapoi, înapoi, înapoi!

Nimeni nu poate să spună cu exactitate cum se numeşte acest bătrân care, de altfel, a fost foarte iubit şi apreciat printre conorăşeni. Vecinii mărturisesc debusolaţi şi cu lacrimi involuntare în ochişori că acest bătrân singuratic, pe vremea regimului de tristă amintire, în secret, cu un curaj ieşit din comun, juca rolul lui Moş Crăciun. De subliniat faptul că, în perioada respectivă, Moş Crăciun era strict interzis. Mulţi oameni care au copilărit în acele vremuri la Strănuteşti, cu siguranţă îşi pot aduce aminte de Moşul lor drag şi ciudat. Dar, după căderea Zidului Berlinului, odată cu venirea pluralismului şi a democraţiei, bătrânul n-a mai fost nevoit să se ascundă, iar fiecare alt bătrân, bunic, părinte, vecin ş.a.m.d. a avut voie să se deghizeze în Moş Crăciun. Vecinii spun că fostul Moş Crăciun a fost strivit de sărăcie. Ultima lui pasiune, în afara băuturii, au fost papagalii australieni. Potrivit unor surse de încredere, bătrânul avea în casă peste 50 de peruşi, papagali australieni, nevorbitori, dar foarte cântători, pe care i-a hrănit timp de nu se ştie cât timp, cu seminţe speciale. I-a servit smerit cu apă, cu diferite leacuri păsăreşti, i-a spălat, i-a îngrijit cu un devotament care depăşeşte simţitor grija conorăşenilor săi faţă de câinii vagabonzi. Bătrânul însă, nu s-a aşteptat ca sărăcia ultimului deceniu să-l supună la atât de multe grele încercări. Ancheta întreprinsă de poliţişti, a revelat faptul că, în ultimele cincizeci şi de săptămâni, bătrânul a fost obligat să se hrănească cu câte un papagal pe săptămână, exceptând duminicile, când, iluminat de sfintele învăţături, s-a abţinut şi de la mâncare".

Vocea răguşită a unei băbuţe: Dumnezeu ştie, mamă, de ce i-a mâncat pe sărmanii papagali. Nu făceau nimic rău, Dumnezeu să-i odihnească. Nu ştiu, mamă. Zicea că nu mai poate. Da' cine mai poate azi, mamă?! Cică nu mai poate de singurătate. Da' şi eu, mamă, sunt singură de douăzeci de ani. Am şi eu o mămică grav bolnavă, am cinci pisicuţe drăguţe, da' ferească Dumnezeu, nu m-am gândit niciodată să le mănânc. Ţin post de sărbători, da' şi-n zilele obişnuite, ca să mănânce ele, mamă. Aşa, măiculiţă.

Vocea unui tânăr autodidact: Adevărul, stimate domn, şi cu ocazia asta să afle ţara-ntreagă, adevărul este că, vedeţi voi, noi de aici, cum să vă zic, omul era de treabă, fireşte, ce să mai zic şi eu, în fine, papagalii ăştia nu-s până la urmă nişte animale tradiţionale, nu, desigur, el zicea că papagalii erau de vină. Or fi fost papagalii de vină, dar nu pentru tot cartierul. Or, dacă erau aşa de vinovaţi, de ce îi mai ţinea, nene?! Vorba aia: rău cu ei, dar mai rău fără ei. Mă rog. Zicea că papagalii ăia multiplicau tăcerea. Cică nu mai putea de atâta tăcere. Dar cine-l ţinea legat în casă, domnule, nu? Putea să iasă afară, desigur, în parc, e democraţie, nu, să se aşeze la o cârciumă, la o şedinţă, să participe la un miting, ceva, şi să asculte prostii, orice, până la saturaţie. Asta e părerea mea. Pe urmă, papagalii ăia într-adevăr nu ştiau să vorbească, dar cântau fenomenal, demenţial. Nici nu vă puteţi închipui cum cântau.

Vocea sublimă a prezentatoarei: "Părerile rămân împărţite. Cert este însă, un alt amănunt. Cu penele superbe ale prietenilor înfulecaţi, bătrânul a umplut nişte cutiuţe colorate. Visa, probabil, să le facă drept cadou copiilor acestor vremuri, în cazul în care un alt regim de tristă amintire s-ar abate asupra societăţii noastre. Dar lucrurile nu se opresc aici. Tranziţia ne-a obişnuit deja cu ieşiri asemănătoare. Simpli cetăţeni, cei mult neglijaţi de mass-media şi de auzul puternicilor zilei, au