Instant Karma: Ziua în care totul s-a schimbat

De David Michie

Cum ar fi dacă ne-am trezi cu toții într-o bună dimineață și am descoperi că fiecare acțiune și intenție de-a noastră este urmată la scurt timp de un eveniment nemaipomenit? Orice act de generozitate descoperim că este răsplătit pe măsură. Infracțiunile sunt urmate de calamități cumplite. În câteva minute, efectele karmei ar fi resimțite de către fiecare dintre noi. În decurs de câteva ore, fiecare om obișnuit și-ar da seama că ceva extraordinar se petrece și după haosul de moment, se va instaura rapid o nouă ordine a lucrurilor.

Instant Karma este o poveste a acelei zile. O viziune extraordinară, uneori amuzantă, alteori emoționantă, deseori provocatoare și care ne pune cu adevărat pe gânduri. Cât de mult s-ar transforma comportamentul uman dacă ar fi să trăim cu consecințele imediate ale acțiunilor noastre? Este cumva realitatea mai mult un produs al minților noastre decât al circumstanțelor? Și nu în ultimul rând, preocuparea către binele celorlalți este cu adevărat cheia împlinirii potențialului nostru?

• Limbă: Română
• Editor: ATMAN
• Data lansării: 15 nov. 2023
• ISBN: 9786069644379

Previzualizare carte

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Michie, David

Instant karma : ziua în care totul s-a schimbat / David Michie – Bucureşti : Atman, 2023

ISBN 978-606-9644-33-1

ISBN ePub: 978-606-9644-37-9

Instant Karma © 2022 David Michie.

Original English language edition published by Conch Books 97 Barker Rd., Subaco, WA6008, Australia.

Arranged via Licensor’s Agent: DropCap Inc.

All rights reserved

Copyright © 2023 Editura ATMAN – pentru traducerea în limba română. Reproducerea oricărui fragment din lucrarea de faţă este posibilă numai cu acordul scris al editurii.

Traducere și redactare: Andreea Lucia Bălan

Tehnoredactare: Robert Tărniceru

Editura ATMAN, București, 2024

Tel: [phone]

Web: https://www.editura-atman.ro

E-mail: [e-mail]

Omagiu

Cu sinceră recunoștință față de neprețuiții mei guruși:

Les Sheehy, sursă extraordinară de inspirație și de înțelepciune;

Geshe Acharya Thubten Loden, maestru inegalabil și întruchipare a Dharmei;

Zasep Tulku Rinpoche, prețios Vajra Acharya și yoghin.

Guru este Buddha, Guru este Dharma, Guru este Sangha,

Guru este sursă a întregii fericiri.

În fața tuturor gurușilor mă închin, lor le aduc ofrande și în ei îmi caut refugiul

Fie ca această carte să poarte valuri de inspirație de la proprii mei guruși către inimile și conștiințele a nenumărate ființe vii.

Fie ca toate ființele să aibă parte de fericire și de adevăratele cauze ale fericirii.

Fie ca toate ființele să se elibereze de suferință și de adevăratele cauze ale suferinței;

Fie ca toate ființele să fie pentru eternitate una cu fericirea neatinsă de suferință, cu marea bucurie a eliberării spirituale, nirvana;

Fie ca toate ființele să dăinuie în pace și egalitate, cu conștiința liberă de atașament și de aversiune și eliberate de indiferență.

Orice adevăr trece prin trei etape.

Prima dată este ridiculizat,

mai apoi este respins cu violență,

pentru ca în final să fie acceptat ca fiind de la sine înțeles.

– Arthur Schopenhauer (filozof, 1788-1860)

Prolog

Ziua precedentă

Omni, Colorado

Nimeni nu-și putea aminti când a venit gurul să locuiască pe vârful muntelui. La o oarecare distanță de micul, dar pitorescul oraș Omni, casa lui era cu puțin mai mult decât o baracă de vară, fără telefon, televizor sau radio. Se hrănea simplu, cu legume și te miri ce altceva, din modesta indemnizație pe care o câștiga predând meditația.

Nu bea alcool și nici nu a fost văzut vreodată cumpărând vreun fel de bunătăți – indulgențe pe care majoritatea oamenilor le considerau necesare pentru a dobândi un sentiment de mulțumire.

Era un bărbat de vârstă indefinită, care părea să aibă vreo cincizeci și ceva de ani, dar putea foarte bine să fi fost mai în vârstă, era o ființă cu puține nevoi. Dar dacă vreunul dintre bunii orășeni din Omni, – sau chiar și dintre cei mai puțin buni – era întrebat cine era cea mai fericită persoană pe care o cunoșteau, ar fi răspuns imediat și în unanimitate: „Lama Tashi."

Deși locuința sa era izolată, nu departe de Parcul Național din Rocky Mountains, gurul nu era un singuratic. El ținea cursuri săptămânale la Centrul de meditație Lone Pine. De câteva ori pe lună venea în oraș pentru a-și aduna proviziile frugale. Împingând un cărucior de cumpărături prin magazinul alimentar, când întâlnea o altă persoană, întotdeauna o privea în ochi, aplecându-și binevoitor capul și zâmbea. Și în astfel de momente se petrecea ceva remarcabil. Persoana care îi întâlnea privirea se topea.

Nu conta în ce stare de spirit se afla. Fie că era grăbită sau obosită sau își făcea conștiincioasă cumpărăturile de pe listă, când îl întâlnea pe Lama Tashi, fiecare avea parte de o tresărire bruscă.

O neașteptată și puternică reamintire a cine și ce era fiecare cu adevărat. Această experiență era greu de exprimat în cuvinte. Cum, dintr-o singură privire, fiecare ajungea să recunoască un adevăr important despre sine însuși. Era ca și cum acest om vedea fără efort dincolo de aparențele sub care de obicei ei se ascundeau, și reflecta o realitate mai vastă.

Oricare ar fi fost încercările cu care se confruntau, oricare ar fi fost constrângerile care îi limitau acestea deveneau o simplă spumă la suprafața oceanului – efemere și lipsite de importanță în comparație cu realitatea nemărginită din profunzimea lor. Și atât de binevoitoare era expresia lui Lama Tashi, atât de sinceră era acceptarea sa încât ei simțeau un val de bucurie. În ochii lui căprui și calzi se afla toată încurajarea de care aveau nevoie că, dincolo de suprafață, în adâncime, totul era bine.

Efectul prezenței lui Lama Tashi a fost de așa manieră încât, chiar și în primele zile, el nu a fost niciodată subiectul suspiciunii pe care membrii comunităților mici o simt adesea în legătură cu străinii. Lama Tashi avea trăsături de origine asiatică, purta robe roșii și, deși trăia în lumea lor, era evident că nu făcea parte din ea. Dar nu a fost niciodată evitat pentru că era diferit. Dimpotrivă, a fost căutat în mod activ.

Pauline Taylor, care trăia la periferia orașului împreună cu o menajerie de animale pe care le salvase, era cu ochii în patru după vechiul Volvo de culoare verde-lămâie al lui Lama Tashi, pe drumul spre oraș, plecând de acasă la momentul cel mai potrivit pentru a pune la cale o întâlnire cu el. Cu lacrimi în ochi, ea a povestit oricui voia să asculte că nu a mai simțit vreodată o asemenea dragoste necondiționată ca atunci când l-a întâlnit pentru prima dată pe Lama Tashi la raionul cu detergenți de uz casnic.

Profesorul Hawke, pensionat de la Princeton, care refuzase să se coboare din punct de vedere intelectual la nivelul majorității, obișnuia să se agațe de Lama Tashi de fiecare dată când îl vedea, insistând să i se alăture la o cafea la The Good Roast și cerându-i răspunsuri la întrebări complexe de mecanică cuantică.

Chiar și Margarita Moore, ale cărei păreri ferme și bine cunoscute despre oricine nu era născut din nou, heterosexual și susținător fervent al celui de-al Doilea amendament, a fost văzută odată ținându-se de mână cu Lama Tashi în fața bisericii ei, plină de entuziasm, fiind de acord că există doar o singură realitate unică, iar dacă dorim să o experimentăm, mai întâi trebuie să renunțăm la a ne agăța de imaginea de sine. În acel moment, ceea ce i-a spus gurul părea – chiar și pentru ea – să fie atât de copleșitor de evident, încât nu avea cum să nu fie de acord.

În câteva ore, pe măsură ce impactul prezenței lui a început să se disipeze, ea a alunecat înapoi în convingerile ei obișnuite. Dar în acel moment, ce extraordinară a fost viziunea pe care o avusese!

Lama Tashi era atât de popular în oraș, încât oamenii glumeau despre cum susținerea de care se bucura gurul ar putea fi garantul unui succes electoral. Când cineva l-a întrebat dacă nu cumva el însuși ar putea lua în considerare să candideze pentru o funcție, fața lui s-a încrețit, barba sa de argint s-a clătinat și a râs cu poftă, ca și cum sugestia ar fi fost deliberat și hilar de idioată. Ceea ce, într-un fel, era. Dar într-un alt fel, nu era.

Ideea de a-l avea pe Lama Tashi ca repre­zen­tant al lor în Primărie sau în Congres sau chiar – de ce nu? – în Senat, a fost o idee care odată sugerată a refuzat să dispară. Din când în când, cineva îl întreba „Ai vrea să fii primarul nostru, Lama Tashi?. Sau „Ai vrea să candidezi pentru Congres?. Iar el răspundea întotdeauna în același mod enigmatic. Își privea interlocutorul în ochi cu o expresie caldă și încurajatoare și spunea: „Nu pui întrebarea corectă, prietene. Este important să punem o întrebare pertinentă dacă dorim să primim un răspuns pertinent".

Deși Lama Tashi nu era un pustnic, el nu zăbovea atunci când venea la oraș, și nici nu frecventa cafenelele sau restaurantele decât dacă era practic târât acolo de persoane ca profesorul Hawke. Ca urmare, nimeni nu avea o idee despre practicile care au dat naștere la prezența sa specială, acea aură aparent magică pe care o emana oriunde mergea. De-a lungul anilor, în puținele ocazii în care fusese întrebat în ce crede, a răspuns într-un mod ce era în beneficiul persoanei care îl întreba, folosind cuvinte ce ofereau cel mai prețios dintre toate darurile: speranța.

Lui Kathy Branton, o tânără care ascundea o copilărie traumatizată sub o aparență țepoasă, i-a spus pur și simplu că el crede în bunătatea iubirii. Dacă altcineva ar fi exprimat un astfel de sentiment siropos, Kathy s-ar fi enervat. Dar atât de inocentă era prezența gurului, atât de fără rezerve compasiunea din ochii lui, încât ea a plecat de acolo simțindu-se în mod uimitor înălțată.

Întrebat de Maria Flavio, o catolică decăzută și foarte culpabilă, el a arătat în sus, spre locul unde cerul de primăvară făcea o boltă de un albastru pur de la un capăt la altul al orizontului. „Așa suntem noi, îi spusese el. „Perfect limpezi. Nu contează ce nori trec sau cât de mult timp rămân, ei nu au puterea de a ne păta adevărata noastră natură. Care rămâne întotdeauna imaculată și strălucitoare.

În timp ce Maria se îndepărta de locul întâlnirii lor, simțea o ușurință sublimă, ca și cum o povară pe care, fără să vrea, o purtase pe umeri toată viața ei fusese îndepărtată brusc și neașteptat.

Uneori, Lama Tashi nu folosea deloc cuvinte. Chemat de Darius Styles, fiul adolescent al lui Gwen și al lui Angelo, care suferea de paralizie cerebrală, Lama Tashi s-a apropiat de băiatul care stătea prăbușit în scaunul său cu rotile, în lumina soarelui în fața unui magazin, așteptându-și mama. Din punct de vedere fizic, corpul lui Darius era diform, dar nu era nimic în neregulă cu conștiința lui. Îl mai văzuse pe Lama Tashi prin oraș, în hainele sale aparte.

În timp ce gurul s-a apropiat, Darius a pus o întrebare prin anumite sunete pe care lama nu avea cum să le deslușească – cel puțin, nu prin intermediul auzului. Dar nu a contat. Lama Tashi a întins mâna, luându-l de mâna dreaptă, și l-a privit în ochi.

Pentru început, Darius a devenit într-un mod neîndemânatic conștient de sine, și nu doar din cauza faptului că se afla în prezența unui străin îmbrăcat în haine neobișnuite. Fiind mai sensibil decât majoritatea oamenilor la comunicarea non-verbală, era ceva în simpla bunătate a gurului care i s-a părut, la început, aproape prea mult de suportat.

Dar, după o vreme, Darius și-a ridicat privirea spre a-i întâlni ochii. Și când a făcut-o, nu a trecut mult timp până când a zâmbit și el. Ținându-se în continuare de lama cu propria mână dreaptă, s-a deplasat pe scaun, astfel încât cu mâna stângă a putut să se ridice și, cu vârful degetelor, să-i atingă inima.

Lama Tashi încuviință din cap.

Fusese unul dintre foarte puținele dialoguri fără însoțitor pe care Darius le avusese în viața lui. Și cel mai plin de sens.

În felul acesta, darul constant al lui Lama Tashi pentru oamenii printre care trăia era darul său de speranță. Speranța de a inspira putere de pătrundere și acceptare de sine. Speranța de a crea o transformare benefică.

*

La fel cum el a sfidat convențiile obișnuite ale credinței, a existat mereu o ambiguitate similară în ceea ce privește motivul pentru care a ales să facă parte din comunitatea lor specială. Participanților de la Centrul de meditație Lone Pine le spunea că se afla acolo pentru a-i ajuta să experimenteze adevărata natură a conștiinței lor. Lui Tom și Tina Jackson, vecinii săi de pe Vulture Peak Drive le-a explicat de ce cabana sa era un loc ideal pentru meditație.

Singura ființă căreia i-a dezvăluit mai profund adevărul a fost tovarășa sa de cabană, o pisică siameză pe nume Shanti. La fel ca multe alte ființe și situații din viața lui Lama Tashi, Shanti nu apăruse printr-un act deliberat din partea lui, ci în mod spontan. Într-o zi, ea a intrat pur și simplu pe fereastra deschisă în timp ce el medita și s-a ghemuit lângă el. Apoi ea a ales să nu mai plece.

Din când în când, Lama Tashi întindea mâna spre locul unde Shanti se scălda în soarele verii, pe pervazul ferestrei sale. Sau, seara, spre locul în care ea poate că se bronza în fața focului.

„Ah, da, acesta este cel mai frumos loc în care să aștepți, nu-i așa, draga mea Shanti?, i-a mângâiat burtica luxuriantă. „Cel mai perfect loc pentru a ne aștepta timpul.

Pentru ce anume își așteptau timpul, nu era un subiect pe care să-l dezvolte. Și nici nu-i păsa prea mult, atât timp cât el continua să-și aștepte timpul cu ea. Și să o mângâie pe burtică, desigur.

În după-amiaza dinaintea celei mai extraor­di­nare zile, Lama Tashi a pornit în direcția casei vecinului său. Faptul că locuia în cel mai îndepărtat capăt al lui Vulture Peak Drive, ceva mai sus decât reședința familiei Jackson, însemna că atunci când se mutase pentru prima dată acolo cunoscuse destul de bine familia Jackson, de la distanță, cu câteva săptămâni înainte de a o fi întâlnit cu adevărat. Tom, înalt, cu umerii largi și drept ca o vergea, emana un aer de invincibilitate în jurul său, arătând în toate privințele ca un militar de rang înalt, recent pensionat. Tina, zveltă, vioaie și curajoasă, era mereu în mișcare. Când nu crea aranjamente florale extravagante pentru nunți, botezuri sau alte evenimente importante din comunitate, se ocupa de plantele ei. În special, se bucura foarte mult de florile superbe de salvie care înfloreau în coșurile suspendate care se întindeau pe toată lungimea balconului lor.

Tom și Tina erau genul de oameni pe care prietenii lor din armată veneau în mod constant să îi vadă. Casa lor era centrul petrecerilor. În timpul acelor primi ani, rareori a fost o seară de weekend în care balconul lor, care dădea spre aceeași priveliște panoramică precum și modesta verandă a lui Lama Tashi, să nu fie plin de foști camarazi și de soțiile lor. Bărbații se tratau cu multă cordialitate între ei, bătându-se cu căldură pe spate.

Distracția neîntreruptă de pe munte nu a perturbat rutina lui lama. Din când în când, câteva măsuri de muzică rătăcite sau râsetele care erau purtate de briza nopții nu erau niciodată suficiente pentru a-l împiedica să doarmă – de obicei, la ora 21:00 era în pat. Iar când se trezea pentru prima ședință de meditație a zilei, la ora 3 dimineața, contemplând liniștea imaculată a văii luminate de lună, era ca și cum ar fi fost singura persoană din lume.

De-a lungul deceniilor, socializarea de alături a dispărut, Tom a început să se încovoaie, iar Tina și-a încetinit ritmul. Nu mai era nici o scăpare de procesul de îmbătrânire, nu că îmbătrânirea ar fi explicat singură schimbările care se abătuseră asupra lui Tom – și, ca o consecință, asupra Tinei. Exista un motiv mai tulburător pentru care fostul colonel își petrecea atâtea ore de singurătate pe balcon, privind în noapte, cu un pahar de bourbon lângă el.

Ceva ce reușise să justifice, să reprime sau să ignore în cea mai mare parte a vieții sale profesionale profita de liniștea pensionării pentru a ieși din cufărul din subsol și a aluneca în conștiința trează. Ceva care nu se dezvăluise înainte decât în cele mai urâte coșmaruri ale sale se strecura în momente neașteptate – și, odată întrezărit, îi devora toată atenția. Oribil, dezgustător, mizerabil, era ceva ce îi era destul de greu să recunoască față de el însuși, darămite față de altcineva.

Lama Tashi văzuse clar acest secret încă de la prima lor întâlnire. Acea ocazie fusese la câteva luni după sosirea sa, când își ducea coșul de gunoi la capătul drumului pentru colectarea săptămânală. Tom tocmai transportase pubela familiei Jackson în portbagajul unei camionete cu aspect robust. Întorcându-se pentru a-l vedea pe noul său vecin apropiindu-se, își luase instinctiv postura de militar de neatins.

Când Lama Tashi a întâlnit ochii albaștri și limpezi ai lui Tom, a văzut imediat ce era în inima lui – și expresia lui s-a umplut de compasiune.

Rușinat, Tom nu știa cum să răspundă. Niciodată nu se simțise atât de complet trans­pa­rent, mai ales în ceea ce privea cea mai mare dintre toate ororile. Reușise atât de bine să o ascundă, încât se îndoia că cineva bănuia măcar că era acolo. Acum, fiind prins pe nepregătite de un bărbat de o inteligență evidentă, nu știa cum să reacționeze. Cu siguranță nu era pregătit pentru valul de bunăvoință din inima lui Lama Tashi, care l-a făcut să se simtă atât stânjenit de sine, cât și complet lipsit de valoare. Așa că se retrăsese în spatele unui văl de curtoazie elaborată, insistând să-l ducă pe Lama Tashi înapoi la el acasă, vorbind tot drumul despre politica de colectare a gunoiului din oraș.

Începând cu săptămâna următoare, Tom a trecut mereu pe la vecinul său pentru a colecta coșul de gunoi și pentru a i-l returna, odată golit, mai târziu în cursul zilei. După ce aveau loc cele mai grele căderi de zăpadă din timpul iernii, el curăța zăpada de pe Vulture Peak Drive, nu doar până la ușa din față a casei sale, ci și până la cea a lui Lama.

Dacă i s-ar fi cerut să se explice, Tom s-ar fi ridicat și ar fi vorbit despre importanța de a fi un bun vecin. Dar era mult mai profund decât atât. Odată, când își reparase propriul gard de piatră, Tom petrecuse, fără să i se ceară aceasta, o săptămână pentru a-l repara pe cel al lui Lama Tashi. Iar atunci când lama plecase într-o vizită de două luni în Himalaya, pentru a se reconecta cu bătrânul său guru, cu colegii și cu familia sa, se întorsese și își găsise cabana nou și bine izolată, ceea ce avea să-l protejeze de cele mai grele geruri ale iernii arctice, precum și de căldura verii.

Lama Tashi își exprima întotdeauna aprecierea sinceră pentru bunătatea vecinului său, deși atât el, cât și Tom știau că nu recunoștința lui era ceea ce Tom dorea. Era, în schimb, ceva ce el nu reușise până atunci să exprime.

Lama Tashi încercase să intre în contact cu el de-a lungul lunilor, apoi al anilor. Au fost schimburi de replici în care aproape că l-a smuls fizic pe Tom de lângă spectrul hipnotizant. Lama a perceput ironia faptului că tocmai omul care trăia cel mai aproape de el, care făcea mai mult decât majoritatea oamenilor în mod practic pentru a-l sprijini și care avea cea mai mare nevoie de îndrumarea sa, era cel mai insensibil la eforturile sale.

Destul! Înțelegând schimbarea seismică fără precedent care urma să se producă, Lama Tashi știa că Tom avea să aibă cea mai bună șansă pe care o avea vreodată de a scăpa de monstrul care strivea încet-încet viața din el. Încurajările din trecut eșuaseră. Era timpul să schimbe tactica.

Lama Tashi a bătut de trei ori la ușa din față a familiei Jackson. A trecut ceva timp până când cheia s-a întors în broască și Tom a apărut în pragul ușii. Din nou, a avut loc aceeași întâlnire a privirilor. Aceeași recunoaștere în expresia lui Lama Tashi în timp ce reflecta, cu profundă îngrijorare, cât de pătrunzător devenise întunericul din Tom.

Tom l-a invitat înăuntru, au traversat holul, o încăpere plină de lumină, cu un tavan înalt, cu ferestre, în centrul căreia se afla o masă mare. În alte vremuri, masa ar fi avut în centrul ei unul dintre aranjamente florale ale Tinei, un spectacol de flori strălucitoare și de verdeață. Astăzi era goală, o placă mare, goală, foarte lustruită. Tom l-a condus spre salonul care se deschidea spre balcon, încăperea care fusese cândva epicentrul vortexului social din familia Jackson. Pereții ei erau împodobiți cu fotografii de nave de luptă, avioane de atac și, montate la loc de cinste, o pereche de muschete Enfield din timpul Războiului Civil. Într-un colț îndepărtat se afla un pian vertical, la care nu se cânta niciodată. Balconul de afară era deschis și ciudat de sumbru, lipsit de grădinile suspendate luxuriante de odinioară ale Babilonului, așa cum Tom se referise ironic la creațiile soției sale.

„Am venit să vă rog să-mi faceți o favoare, a început Lama Tashi, după ce s-au așezat. „S-ar putea să fie nevoie de mine în altă parte începând de mâine, pentru câteva zile. Mă întreb dacă ați putea să vizitați cabana și, dacă nu sunt acolo, să o hrăniți pe Shanti?.

Tom a dat din cap. „Bineînțeles."

Timp de câteva minute, au discutat detalii legate de sincronizare, de locul unde era depozitată mâncarea lui Shanti și de preferințele ei pentru hrana diversificată. Apa ei și mijloacele prin care venea și pleca din cabană. Apoi discuția s-a îndreptat spre sporovăieli generale despre căldura timpurie a primăverii din acest an și efectul ei asupra urșilor negri care ieșeau din hibernare mai devreme decât de obicei.

Discuția și-a urmat cursul. A existat o tăcere stânjenitoare. Era acum sau niciodată. Lama Tashi s-a întors, privind spre balconul unde Tom stătea singur, noapte de noapte. „Te văd seara", a spus el.

Tom i-a urmărit privirea ca și cum i s-ar fi alăturat pentru a studia versiunea diminuată a lui însuși, prăbușit pe scaun.

„Îmi place să beau câte un pahar de bourbon", a explicat el, înclinând capul în direcția barului său din colțul încăperii, care expunea un rând de sticle de băuturi spirtoase aliniate cu precizie cazonă pe un perete de oglindă.

Lama Tashi a cercetat numeroasele sticle. „Alcool", a dat din cap, înțelept.

„Uneori, cred că efectul este asemănător cu cel al meditației."

Sprâncenele lui Tom se crispară brusc în sus. „De unde ai luat asta?"

„Nu se modifică nimic, a explicat el. „Dar poate schimba modul în care te simți în legătură cu ceva. Temporar.

Tom știa exact ce urmărea Lama Tashi, încercând din nou să deschidă acea ușă specială. El nu a dat niciun răspuns, privind în schimb la podea cu o prudență care devenise reflexă.

„Te ajută să dormi, da?", a întrebat lama.

Tom nu a spus nimic pentru o lungă perioadă de timp înainte de a mormăi: „Anestezic. Lama Tashi a dat din cap. „Ameliorarea durerii.

„Probabil că o să-mi spui că mai bine meditez, a aruncat Tom o privire de sfidare deschisă. „Dar să stau nemișcat ore întregi nu e pentru mine. Sunt un om de acțiune.

Acum erau pe aceeași lungime de undă. Subiectul durerii lui Tom fusese pus în lumină împreună cu reticența sa. Și doar datorită com­pa­siunii sale sincere, Lama Tashi a făcut ultimul lucru la care Tom se aștepta. În timp ce Tom îl studia prin ochii albaștri atât de luminoși încât erau aproape lipsiți de culoare, Lama Tashi i-a oglindit o realitate cu totul diferită.

Dispăruse acceptarea binevoitoare cu care Tom era familiarizat și în locul ei era puterea concentrată într-o privire cum nu mai simțise până atunci. Mai intimidantă decât cea mai periculoasă pe care o întâlnise vreodată în armată. Mai amenințătoare pentru că îl confrunta cu realitatea pe care decenii întregi urmărise din răsputeri să o evite: chinul propriei minți. O groază insondabilă la care fusese martor cu zeci de ani în urmă și de care nu mai avea cum să scape. O spaimă până în măduva oaselor, care devenise o preocupare care îl acaparase. În ochii vecinului său, toate acestea se reflectau cu o obiectivitate care transmitea un avertisment urgent și puternic. Nu mai putea evita recunoașterea îngrozitoare a faptului că, oricât de profund tulburat se simțea în acest moment, nu era nimic în comparație cu ceea ce îl aștepta dacă nu se va modifica ceva.

Ce s-ar fi făcut atunci când nu ar mai fi avut nici un balcon în care să se așeze, nici un bourbon care să anestezieze? După ce va muri, când mintea lui, atrasă instinctiv de oroare, va fi complet absorbită de ea? Descătușat de corp, fără ancoră într-un loc în care să se poată întoarce pentru o ușurare chiar și temporară, s-ar confrunta nu atât cu vreun coșmar al lui Hieronymus Bosch, cât cu propriul său viitor. Nu era aceasta însăși definiția iadului – experiența neîncetată a unei dureri intense fără încetare? Una pe care poate că o mai întrezărea și pe care se străduise să o înlăture mai înainte, dar care se reflecta în mod inevitabil în virulența copleșitoare a privirii lui Lama Tashi.

„Sunt de acord că este nevoie de acțiune", a spus Lama Tashi după un timp, în ceea ce părea a fi dintr-o altă viață.

Profund deconcertat, Tom a văzut cum expresia vecinului său a revenit la calmul său obișnuit. Niciodată nu ar fi ghicit că blândul guru poseda o asemenea putere transformatoare. Cu un fior, a recunoscut de ce Lama Tashi îi arătase întotdeauna atâta compasiune – nu doar din cauza a ceea ce îl chinuia acum, ci și din cauza a ceea ce înțelegea că îl aștepta. Avea să fie și mai rău.

Lama Tashi știa că are toată atenția lui Tom. „Nimic în viitor nu este hotărât, a spus el, adresându-se direct gândurilor sale. „Depinde de tine să creezi cauzele pentru efectele pe care dorești să le experimentezi. Tu îți creezi propria realitate.

A fost o pauză lungă, în timp ce Tom asimila ceea ce tocmai se petrecuse. Se uită fix la el și îl întrebă: „Ce-mi sugerezi?"

*

Mai târziu, înainte de a merge la culcare, Lama Tashi stătea în fața casei sale și privea în întuneric – spațiul care, pentru vecinul său, era un teatru al groazei. Sursa spectrelor nefaste care veneau să-l chinuie pe Tom, care îl țineau înmărmurit de spaimă, dar cumva obligat să se întoarcă noapte de noapte, cu bourbonul în mână.

Experiența lăuntrică a lui Lama Tashi nu putea fi mai diferită. Pentru el, orele de întuneric erau un moment de minunare, când strălucirea orbitoare și activitatea se reduceau pentru a dezvălui realități mai subtile, care indicau un sens minunat. Pârâul care gâlgâia dincolo de buza muntelui, sursa pășunilor verzi care îi înconjurau, devenea audibil doar atunci când zgomotele zilei se dizolvau și promisiunea constantă a vieții putea fi auzită curgând dulce ca un cântec de leagăn. Sus, luna și stelele ascunse până după căderea nopții, împânzeau cerul cu posibilități croite după modele cosmice miraculoase.

Din această vastă spațialitate interdependentă, toate lucrurile vor apărea, vor trăi și vor trece. În mișcare neîncetată, pentru el, dansul efemer al elementelor era un memento mereu prezent al tranzitoriului. Căci dacă nimic nu era permanent, atunci totul era posibil. Singura certitudine era schimbarea.

Shanti a apărut la fereastra căsuței și a mieunat, frecându-și pasional partea laterală a capului de ramă. Lama Tashi a luat-o în brațe, ținând-o cu blândețe lângă el, astfel încât cei doi își împărtășeau căldura în timp ce priveau în noaptea generoasă.

„Da, draga mea, este necesar ca totul să se schimbe, a spus el. „Singura întrebare este: cum?

Trezește-te și savurează parfumul cafelei!

Vineri

8:00 AM

Conștiința este precursoarea tuturor acțiunilor.

Toate faptele sunt conduse de conștiință,

create de conștiință.

Dacă cineva vorbește sau acționează cu o conștiință pervertită, suferința îl urmează, așa cum roata urmează copita unui bou care trage o căruță.

Conștiința este precursoarea tuturor acțiunilor.

Toate faptele sunt conduse de conștiință,

create de conștiință.

Dacă vorbești sau acționezi cu o conștiință senină, fericirea urmează, la fel de sigur ca umbra cuiva.

– Buddha (secolul al V-lea î.Hr.)

1

Wall Street, New York City

Amy Robbins a aruncat o monedă în șapca unui om al străzii. Așa cum făcea în majoritatea zilelor de vineri. Același individ de la intrarea aceluiași magazin, sălbatic și neîngrijit, cu obrajii învinețiți de frig.

„Dumnezeu să te binecuvânteze!", a spus el astăzi, așa cum făcea întotdeauna când moneda ei se ciocnea cu altele din șapcă.

„Și pe tine", a murmurat ea.

La mică distanță de-a lungul trotuarului se afla cafeneaua. Într-o zi de vineri, venise mai devreme pentru a cumpăra un cappuccino ca recompensă pentru că mai supraviețuise încă o săptămână în oraș. O recompensă modestă, poate, dar cu salariul ei de analist junior trebuia să fie atentă.

Erau trei persoane în fața ei la coadă la Brew Ha. În spatele aparatului de espresso, Jordan i-a atras atenția cu un zâmbet și a ridicat din sprâncene.

Ea a dat din cap, zâmbind.

De-a lungul lunilor, ajunsese să îi cunoască comanda, astfel încât, în momentul în care plătea, cappuccino-ul ei era chiar acolo, pe tejghea, cu numele ei scris cu spumă. Prima dată când se întâmplase așa ceva fusese încântată, și nu numai pentru că Jordan, înalt și zvelt, își amintise în mod evident numele ei. A fost, de asemenea, prima dată când s-a simțit recunoscută ca o clientă obișnuită. Cineva de pe aici. O persoană care avea la fel de mult drept să se numească newyorkeză ca oricine altcineva.

Până atunci, se simțise întotdeauna ca un șoarece de țară. Chipul ei drăguț, ochii strălucitori și silueta îngrijită i-ar fi putut deschide uși acasă, în Aubrey, Texas, dar se simțea ca o impostoare doar că intenționa să-și facă o viață aici. Existau momente în care se întreba de ce a continuat să facă asta – apartamentul mizerabil, naveta zilnică, salariul mic. Numai pentru că era inspirată de un scop mai mare. La fel ca nenumărați alții înaintea ei, spera că, prin simpla sa prezență aici, va descoperi o modalitate de a-și transpune în realitate cele mai profunde dorințe.

Până atunci, Brew Ha era sanctuarul ei, locul ei de bine. În fiecare vineri, atât timp cât era nevoie pentru a-și bea cappuccino-ul, ea reflecta cu nostalgie la aspectele bune de acasă, din Aubrey, cum erau de exemplu domnul Deal și caii pe care ea îi îngrijea la Bluegrass Horse Sanctuary, în special dragul ei Flash, pe care îl călărea încă din copilărie. De asemenea, își amintea de ce se afla aici.

Prietenii de acasă au fost întotdeauna elogioși cu privire la modul în care și-a aranjat dormitorul într-un stil contemporan, de-a dreptul șic, chiar dacă nu aveau limbajul necesar pentru a descrie ceea ce făcuse ea sau ce sentimente le trezise. Avea gust, spuneau ei. Știa cum să aranjeze lucrurile unul lângă altul. Tocmai de aceea își propusese ca într-o bună zi să se apuce de design interior, după ce va fi înțeles cum funcționează toate în New York și va fi găsit încrederea necesară pentru a da viață visurilor sale.

La sfârșit de săptămână, Amy se plimba prin noul ei cartier din Brooklyn, se oprea în fața unor clădiri și se întreba cum ar fi să locuiască acolo. Una în special, spectaculoasa clădire art-deco Woodrow Wilson, era favorita ei dintotdeauna. Era atât de atrasă de ea, încât a intrat chiar și în holul ei somptuos, din marmură, și s-a minunat de grădinile interioare amenajate. Prețul apartamentelor din clădire începea de la jumătate de milion de dolari și urca, iar cele cu două dormitoare costau cel puțin dublu. Ar fi fost necesar să devină agent la Sharma Funds înainte de a-i trece prin gând măcar să câștige suficient încât să-și permită așa ceva.

În acea dimineață, Amy a simțit o vibrație în buzunarul hainei, când