Povesti japoneze din Konjaku: Biblioteca lui Zup, #4

De anonim

Konjaku monogatari shu este o colecție imensă de 1.039 de povești care au fost adunate din India, China și Japonia. Se clasează astfel printre cele mai mari colecții de povești din lume. Este cea mai mare lucrare a japonezilor setsuwa bungaku (literatura de povești), un gen care a înflorit între secolele al IX-lea și al XIII-lea, dar care se regăsește până la cel mai vechi text existent al Japoniei, secolul al VIII-lea. Kojiki (Însemnări despre lucruri străvechi).

174 p.

• Limbă: Română
• Editor: Lucian Zup
• Data lansării: 19 feb. 2024
• ISBN: 9798224361540

Previzualizare carte

Povesti japoneze din Konjaku

––––––––

traducere de Augustin Dan Fernal

img zupia nou

Iași, 2023

img zupia nou

Zup Lucian-Ștefan Întreprindere Individuală

Iași, str. Spinți nr. 1

www.zupia.ro

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al autorului, este strict interzisă și se pedepsește conform legii în vigoare.

− Aceste povestiri din Japonia medievală au fost selectate și traduse din Konjaku monogatari shu (Colecție de povești din vremuri trecute), despre care se crede că a fost compilată în jurul anului 1120, la sfârșitul perioadei Heian a Japoniei (794–1185).

− Konjaku monogatari shu este o colecție imensă de 1.039 de povești care au fost adunate din India, China și Japonia. Se clasează astfel printre cele mai mari colecții de povești din lume. Este cea mai mare lucrare a japonezilor setsuwa bungaku (literatura de povești), un gen care a înflorit între secolele al IX-lea și al XIII-lea, dar care se regăsește până la cel mai vechi text existent al Japoniei, secolul al VIII-lea. Kojiki (Însemnări despre lucruri străvechi).

− În trecut, mulți oameni de știință credeau că a fost compilat de Minamoto no Takakuni (1004–1077). Cu toate acestea, studiile recente argumentează împotriva acestei afirmații, în special pentru că acum se crede că unele dintre poveștile sale au fost compuse după moartea lui Takakuni. Se pare probabil că compilatorul (sau compilatorii) necunoscutul a fost fie un călugăr budist, fie un aristocrat.

− Deși, de câteva sute de ani, cel Konjaku monogatari shu nu a fost considerată o literatură înaltă în Japonia, valoarea ei a fost redescoperită în perioada Meiji (1868–1912) de critici și scriitori, inclusiv Ryunosuke Akutagawa (1892–1927). Astăzi, Konjaku monogatari shu este foarte apreciată în Japonia, alături de lucrări precum Povestea lui Genji și Povestea lui Heike.

− Colecția originală este formată din treizeci și unu de volume, din care lipsesc volumele 8, 18 și 21. Primele cinci volume sunt dedicate poveștilor despre India, următoarele cinci poveștilor despre China, următoarele zece poveștilor budiste din Japonia, iar restul de unsprezece volume poveștilor seculare din Japonia.

1. Kume, Pustnicul cu puteri magice, construiește Templul Kume

În vremuri vechi, a existat un templu numit Ryumonji în județul Yoshino din provincia Yamato. Doi pustnici s-au închis în acest templu, practicând artele de a trăi atemporal și de a zbura pe cer. Unul se numea Azumi, iar celălalt Kume. Acum, așa cum sa întâmplat, Azumi și-a obținut mai întâi puterile magice și a devenit un pustnic supranatural care putea zbura.

Mai târziu, și Kume a devenit un pustnic supranatural cu puteri magice proprii și a devenit, de asemenea, capabil să zboare pe cer. Într-o zi, în timp ce zbura, s-a întâmplat să observe o tânără care spăla haine pe malul râului Yoshino. Făcând acest lucru, ea și-a tras fusta în sus, dezvăluind gambele ei de un alb pur. Văzând acele pulpe albe, inima lui Kume arse de dorință și, ca urmare, și-a pierdut puterile supranaturale și s-a prăbușit din cer, aterizând chiar în fața femeii. Apoi a luat-o pe femeie ca soție și au locuit împreună. Modul în care acest pustnic practicase cândva artele supranaturale era înscris pe ușa lui Ryumonji și încă rămâne acolo. Kume, pustnicul odată supranatural, devenise o ființă umană obișnuită. Cu toate acestea, se spune că atunci când și-a vândut calul, și-a semnat în continuare numele drept Kume, fost pustnic supranatural.

Între timp, în vreme ce Kume, odinioară pustnic supranatural, locuia cu soția sa, împăratul a decis să construiască un palat în județul Take-chi din provincie și a chemat muncitori din toată țara pentru a face munca. Așa că și Kume a fost chemat să lucreze ca muncitor. Ceilalți muncitori l-au numit Sihastru supranatural. Când au auzit de aceasta, oficialii i-au întrebat pe muncitori:

− De ce îi spuneți Sihastru supranatural?

Ca răspuns, ei au explicat:

− În vremurile trecute, Kume obișnuia să se închidă în Ryumonji și să practice artele de a trăi atemporal și de a zbura pe cer ca un pustnic supranatural. Stăpânise deja artele, dar într-o zi, în timp ce zbura, s-a întâmplat să vadă o femeie care își spăla hainele în râu. Când s-a uitat în jos la pulpele ei albi, și-a pierdut puterile magice, a căzut și a aterizat în fața ei. Și așa, a luat-o pe femeie ca soție. De aceea îl numim „Sihastru supranatural".

Pe jumătate glumind, oficialii au sugerat:

− Ei bine, atunci, dacă obișnuia să aibă puteri magice și a învățat artele vieții supranaturale și a trăit ca un pustnic supranatural, ar trebui să aibă totuși niște puteri magice. Deci, în loc să vă punem să cărați voi înșivă toată cheresteaua, de ce nu-i cerem doar lui Kume să o ducă prin aer.

Auzind asta, Kume a zis:

− Dar am uitat toate artele pustnicilor supranaturali. Acum sunt doar o ființă umană obișnuită. Nu ar trebui să încerc să folosesc puteri magice.

Dar, în inima lui, se gândea: „Odată ce am învățat artele pustnicului supranatural, dar pentru că aveam pasiuni ale unui om obișnuit și mi-au pătat inima, mi-am pierdut puterile magice. Totuși, dacă mă rog sincer, Buddha m-ar putea ajuta să-mi recapăt puterile." Și așa le-a spus oficialilor:

− Mă voi ruga și voi încerca.

Auzind asta, oficialii s-au gândit: „Tipul ăsta vorbește prostii", dar i-au spus lui Kume:

− Ei bine, asta este cu siguranță o idee grozavă.

După aceea, Kume s-a retras într-o sală liniștită, și-a purificat trupul și mintea, a postit și s-a închinat lui Buddha timp de șapte zile și șapte nopți, rugându-se din tot sufletul pentru acest singur lucru: să-și recapete puterile magice. Și astfel au trecut șapte zile. Oficialii au râs de Kume, care nu apăruse, dar s-au întrebat și ce s-a întâmplat cu el. Apoi, în dimineața celei de-a opta zile, deodată cerul s-a înnorat și apoi s-a întunecat ca noaptea. Tunetele au bubuit, a început să cadă ploaia și nu se vedea nimic. În timp ce oamenii se întrebau despre aceste circumstanțe ciudate, tunetele au încetat, iar cerul s-a limpezit. Când s-au uitat în jur, un sortiment uriaș de cherestea, atât de dimensiuni mari, cât și de mici, a venit zburând prin cer dinspre munții din sud. Totul s-a instalat pe locul unde fusese proiectat palatul imperial.

De atunci, mulți oficiali care au asistat la asta au câștigat un mare respect pentru Kume. Au raportat-o împăratului, iar el, de asemenea, a fost profund impresionat și i-a adus respect lui Kume. Curând după aceasta, el i-a oferit lui Kume șaptezeci și doi de acri de câmpuri de orez, fără taxe. Kume era nespus de bucuros. A folosit câmpurile, iar în mediul rural a construit un templu, cunoscut acum sub numele de Templul Kume.

După aceea, Marele Maestru Kobo al Templului Koya a avut trei statui de șaisprezece picioare ale Maestrului de Medicină Buddha sculptate în cupru și instalate în templu. Marele Maestru Kobo a descoperit Sutra Mahavairocana în templu și, în consecință, s-a gândit: „Această sutră ne va da cu siguranță puterea de a dobândi Budeitatea". Și astfel, a plecat în China pentru a învăța învățăturile sectei Shingon. Așa a ajuns Koya să devină un templu important. Și așa este povestea așa cum ne-a fost transmisă.

Vol. 11, Povestea 24

2. Unul dintre prinții împăratului Tenchi construiește Templul Kasagi

Pe vremuri, în timpul împăratului Tenchi, trăia un prinț înțelept și învățat, care avea o mare dragoste de literatură. În această perioadă a început să înflorească la noi compunerea poeziei. Prințului îi plăcea și vânătoarea și vâna mistreți și căprioare de dimineața până seara. Era întotdeauna echipat cu arc și săgeți și însoțit de oamenii săi. Împreună, cutreierau munții vânând animale sălbatice.

Într-o zi, prințul a plecat la vânătoare în munții din partea de est a satului Kamo din județul Sagara, provincia Yamashiro. Urmărind o căprioară, în timp ce era călare pe un cal fin, a urcat pe versantul unui munte. Când cerbul a fugit spre est, a continuat să-l urmărească. Stând în carâmbi, și-a tras arcul și l-a îndreptat spre căprioară, dar deodată a pierdut-o din vedere. A crezut că o va lovi, dar căprioara nu era acolo.

„Ei bine, se gândi el, „cerbul trebuie să fi căzut de pe stâncă. Și așa, aruncând arcul deoparte, trase de frâie și încercă să oprească calul care alerga, dar nu l-a putut opri repede. De fapt, căprioara căzuse deja peste stânca înaltă. Datorită vitezei sale, calul, ca și cerbul, ar fi putut să cadă cu ușurință, dar a reușit să-și încordeze picioarele și să se oprească chiar pe marginea prăpastiei. Prințul nu putea nici să-și întoarcă calul și nici să coboare din el, iar defileul de dedesubt se întindea abrupt și adânc, chiar sub șa. Nu era loc de descălecat. Dacă calul s-ar fi mișcat măcar puțin, ar fi căzut de pe stâncă în defileul de dedesubt, la mai bine de o sută de picioare adâncime. Când prințul se uită în jos, a simțit amețeală. Nici măcar nu-i putea vedea fundul și nici nu putea distinge estul de vest. Speriat de mintea lui și cu inima bătând, a crezut că va muri acolo cu calul său. Și așa, punându-și o dorință, prințul a implorat cu tristețe: „Dacă sunt zei în acești munți, te rog, salvează-mi viața și voi sculpta o statuie a lui Buddha Maitreya aici în stâncă". Și atunci, deodată, s-a întâmplat un lucru miraculos: calul a pășit înapoi și a stat pe un spațiu mai larg.

Descălecând în lacrimi calul, prințul a îngenuncheat și s-a închinat zeilor. Ca să marcheze locul pentru o altă vizită, și-a pus acolo pălăria de papură și a plecat. O zi sau două mai târziu, s-a întors și a căutat pălăria pe care o lăsase ca urmă.

De pe creasta muntelui, a coborât panta până a ajuns la baza acestuia. Când a ridicat privirea, nu a putut vedea vârful; părea la fel de înalt ca norii de pe cer. Prințul era îngrijorat. Privind versantul muntelui, s-a gândit să sculpteze o statuie a lui Buddha Maitreya, dar i se părea imposibil. Chiar în acel moment, un înger i-a venit în ajutor. Simpatizând cu el, a modelat prompt o statuie. În acea perioadă, nori întunecați au acoperit zona și s-a întunecat ca noaptea. În întuneric, s-au auzit sunete de la bucăți mici de rocă zburătoare. Un timp mai târziu, norii au dispărut, iar ceața s-a limpezit.

Când prințul a ridicat privirea spre stâncă, a văzut că o statuie a lui Buddha Maitreya fusese proaspăt sculptată. Privindu-l, s-a înclinat adânc, a izbucnit în lacrimi, apoi s-a întors acasă. Din acel moment, templul a fost numit „Templul marcat cu pălărie sau doar „marcat cu pălărie, deoarece locul era marcat de o pălărie.

Cu adevărat, statuia era una rară și prețioasă într-o epocă a decadenței. Oamenii din întreaga lume ar trebui să i se închine din toată inima. Ar trebui să se uite la asta cu convingerea: oricine ar trebui să-i pese să viziteze acest loc și să-și