Un Bărbat, O Fată, O Insulă Pustie - Un Roman De Dragoste (Volumul 7)

De Uirebit

În umbra unui sistem judiciar corupt, unde dreptatea este o iluzie, iar legea devine un banc, antieroul nostru decide să-și croiască propriul drum spre răzbunare.

Își va urmări prada ca o fiară setoasă de sânge, hotărît să-și taie cu drujba felia lui de dreptate.

Tiberiu vrea răzbunare cu orice preț, chiar dacă asta va însemna cântecul lui de lebădă.

Va interveni oare justiția divină în acest plan diabolic? Rămâne de văzut.

În acest volum al seriei, absurdul situațiilor se împletește strâns cu dilemele morale!

• Limbă: Română
• Editor: Uirebit
• Data lansării: 8 feb. 2024
• ISBN: 9798223676461

Uirebit

Deși cochetam de multă vreme cu acel „Vaaai, ce mi-ar plăcea să scriu și eu o carte!”, aventura mea scriitoricească a început destul de târziu.Împlinisem deja 44 de ani și tot nu găseam cartea care să mi se potrivească ca o mănușă.Singura soluție era s-o scriu chiar eu :)Mi-am rumegat câteva zile ideea, apoi i-am spus nevesti-mii:- Știi ceva? Dacă tot nu găsesc o carte care să-mi placă, probabil c-a sosit timpul să scriu eu una. Vorbesc serios. Eu sunt Alesul! Eu o să salvez literatura română! Tipele o să doarmă cu poza mea sub pernă și-o să se pișe pe ele de emoție când o să vină la lansările mele de carte.- Doamne, ajută! mi-a răspuns ea.Și m-am așezat la masa de scris. Și-a trecut 2014... și 2015. Apoi 2016.Prin 2017 am început să mă îngrijorez. Afurisita de carte nu mai voia să se termine.Am pus pixul jos și am clipit des. Mi-am analizat rezultatul muncii, apoi am oftat și am tras concluzia:- E clar, omule! Ești grafoman.Și adevărul m-a eliberat instantaneu, mi-a luat o piatra de pe inimă. Am aruncat într-un folder toată munca mea, după care (să nu faceți ca mine) m-am dus repede și mi-am cumpărat șase beri și o sticlă de vodcă.Și, uite-așa, am scăpat de păcatul scrisului și mi-am reluat viața obișnuită.Totuși, la începutul lui 2018 am dat accidental peste afurisitul de manuscris. L-am recitit și, culmea, chiar mi-a plăcut. Jur că m-am bucurat de fiecare pagină.Acum a venit vremea să vă bucurați și voi.Hai, lăsați naibii vodca și berea! Puneți mâna și citiți o carte adevărată!

Previzualizare carte

01. Văd lucruri care nu există

Nas Rece aleargă pe plajă.

Este chiar ea! E imposibil să mă-nșel! Și mare, și neagră din cap până-n picioare… are aceeași pată albă pe piept și aceeași privire mereu veselă.

Acum vânează valurile care vin și pleacă de pe nisip. Latră la ele! Mintea ei de câine nu poate pricepe care-i treaba cu acel munte de apă care tot vine și pleacă mereu.

Apoi renunță să le mai vâneze. Se întoarce spre mine și latră, aleargă ca o nebună spre noi și se oprește exact între mine și Eva.

Îi zâmbesc. Mi-a fost atât de dor de ea!

Vino aici, fato! Mi-ai lipsit! Vino!

Întind mâna, dar se ferește. Șade foarte aproape de piciorul Evei, dând ușurel din coadă. E prietenoasă. Coada ei șterge nisipul cu coada și aruncă fire de nisip în stânga și-n dreapta.

– Ce ai? întreabă Eva deodată. De ce te uiți la mine așa?

Tresar și o privesc, apoi îi răspund un pic stânjenit:

– Dar nu mă uitam la tine!

– Dar la cine?

– La... nimic.

– Aveai o privire de parcă urmăreai o nălucă. Ai ceva pe suflet? Ce te roade?

– Mă gândeam… dacă există sau nu un Rai al câinilor, îi răspund, silindu-mă să zâmbesc. Mi s-a părut chiar acum că o văd pe Nas Rece bântuind plaja.

Eva își așază mâna pe umărul meu și palma ei are zeci de fire de nisip. Îi zâmbesc! Suntem doar noi. Nu e niciun câine aici, doar plaja asta pustie și muntele de apă, care tot vine și pleacă.

– Am impresia că încep să mă prostesc, șoptesc. Văd lucruri care nu există.

– Da, cu siguranță că există un Rai al câinilor! murmură ea, dând înțelegător din cap. Iar dacă nu există, ar trebui inventat!

– Era doar un câine! spun încruntat. Un câine este… un câine, un animal. E un fel de computer făcut din carne și sânge, programat să-și iubească stăpânul. Indiferent pe ce tastă apeși, primești mereu același răspuns: dragoste.

Îl iubești? Te iubește. Nu-l iubești? Tot te iubește. Îl bați, îl înjuri? Te iubește. Îl abandonezi? Te iubește. Îl omori? Te iubește până la ultima suflare.

Carne, oase și… dragoste!

Să știi că… moartea lui Nas Rece m-a învățat o lecție foarte importantă: suferința cuiva nu folosește la nimic… nimănui, nici celui care suferă, nici celui care provoacă suferința.

Suferința nu te înalță, suferința nu te curăță de păcate și nu dă norii la o parte, ca să-L vezi pe Dumnezeu.

Suferința înseamnă doar vaiete, mizerie și lacrimi.

Suferința nu aduce nici bucurie, nici avantaje.

Dacă cineva te-a făcut să suferi, n-ai să-ți speli suferința făcându-l pe el să sufere și mai tare. Asta va aduce doar... și mai multă suferință.

Eva cască și se întinde, apoi spune cu un aer plictisit:

– Și ce-i cu asta? A predicat-o și Iisus acum două mii de ani, înainte de a-L sui pe cruce, iar înaintea Lui au mai spus-o și alții. Mare scofală! Oh, ce descoperire ai făcut, Tiberiu! Ce să-ți spun... felicitări! Ai descoperit pe unde se bagă ața în ac! Chiar a trebuit să trăiești patruzeci de ani și să-ți moară câinele ca să ajungi la concluzia asta? Da, suferința este inutilă. Asta o știe toată lumea.

– Eu unul n-o știam! Îl așteptam pe senatorul David să se întoarcă din Spania și-mi tot făceam planuri când deodată – Bang! – a trebuit să-mi omor câinele. Asta mi-a deschis ochii și… așa am ajuns la concluzia că suferința nu era un lucru bun.

– Și ți-ai zis că, dacă-l vei face pe omul acela să sufere, va fi inutil? întreabă Eva amuzată. Prostii! Eu cred că Tabita ta avea dreptate, iar tu te înșelai. Tipul își merita soarta! Voiai să-i faci dreptate Tabitei, dar și ție, nu?

– Asta era ideea! Ea voia dreptate, însă eu începusem să am îndoieli. Dreptatea ei mirosea a răzbunare, iar Dumnezeu o spusese foarte clar: „Răzbunarea este a Mea!"

Degetele mici ale Evei se strâng ușor peste ale mele.

– Uneori răzbunarea este bună, șoptește ea, privind valurile. Îți poate aduce alinare. Uneori suferința celui care te-a făcut să suferi readuce… un echilibru. Mai ales atunci când te uiți în ochii lui în timp ce-și dă ultima suflare. Oh, da, trebuie să te uiți în ochii lui și să-l ții de mână.

– Poftim? o întreb cu gura căscată.

– O fi răzbunarea a lui Dumnezeu, dar nu uita că și noi, cu toții suntem instrumentele Lui. Prin noi își face El lucrarea. N-ai zis tu că există un echilibru în Univers și că orice monedă are și avers, și revers? Nu ziceai că trebuie să experimentezi Răul, ca să poți recunoaște Binele?

– Ba da, dar… alea erau doar niște teorii!

Îmi retrag ușor degetele dintre ale ei. Degetele mele sunt ude. Ca niciodată, palma Evei este transpirată și degetele ei sunt reci.

Privesc spre cer și abia acum observ că Soarele s-a ascuns după un nor. E un nor pufos, singurul nor de pe cer. Tușesc și mă uit pe furiș la Eva. Stă exact în aceeași poziție, nemișcată. Degetele ei sunt tot acolo. Nisipul s-a lipit de ele.

– Ce-i cu tine, fato? De ce te uiți așa în zare? Ai o privire...

– Ciudată? murmură ea aproape fără să-și miște buzele.

– Da!

– Cred că încep să mă prostesc la fel ca tine, răspunde fata fără să-și întoarcă capul. Acum văd și eu lucruri care nu există.

– Dar ce-i cu tâmpeniile pe care mi le-ai îndrugat despre răzbunare și despre privit în ochii celuilalt? întreb enervat. Îți bați joc de mine?

– Poate că sunt doar teorii, așa cum ai spus! răspunde ea râzând. De fapt, ai ghicit, îmi bat joc de tine. Apropo… crezi că există și un Rai al pisicilor?

Încep să mă relaxez. Deci asta era, povestea mea i-a amintit de pisica ei. Mă întorc spre ea și o cuprind în brațe cu blândețe, apoi o sărut pe tâmplă și-i mângâi părul.

– Nemțoaică afurisită! șoptesc. Habar n-ai cât de tare m-ai speriat. Pentru o secundă, chiar am crezut că ai omorât pe cineva.

– Te-ai speriat tare? întreabă ea, zâmbind cu jumătate de gură.

– M-am îngrozit! Acum însă, înțeleg totul. Cândva ți-ai eutanasiat pisica, iar eu ți-am adus aminte de asta. Asta era, da?

– Da!

– Ce avea pisica ta? Era bătrână? Bolnavă, poate? Cum a murit?

– Nici măcar n-a avut timp să-și dea seama că moare! răspunde Eva, ridicând din umeri. Și nu era vorba de o pisică, ci de un motan. Unul sănătos și tânăr! Foarte gras și cât se putea de viu. Însă eu suferisem, iar suferința cere suferință, așa că l-am luat de picioare și l-am izbit cu capul de perete până când am văzut stropi de sânge. Moartea lui mi-a adus alinare!

Mă îndepărtez de Eva și o privesc uimit.

– De ce? îngaim. De ce ar face cineva așa ceva?

– Aparținea cuiva care mă făcuse să sufăr mult și atunci când cineva te face să suferi, vrei… răzbunare! Tabita ta nu se înșela câtuși de puțin! Tu erai cel care se înșela! Uneori, răul este singurul lucru bun de făcut!

Mă ridic buimac în picioare și o întreb cu o voce răgușită:

– Cine ești? Satana?

Își dă capul pe spate și se uită la mine cu o față de ceară. Niciun mușchi nu se mișcă pe fața ei.

– Dacă suntem instrumentele lui Dumnezeu, șoptește ea, putem fi la fel de bine și instrumentele Satanei. Amintește-ți tot ce mi-ai spus: moneda are două fețe. Și Dumnezeu, și Satana lucrează prin noi. Omul este doar o monedă mică cu avers și revers. Dar ce ai? De ce mă privești așa?

– Este ceva adevărat din tot ce mi-ai povestit adineaori? o întreb cu răceală.

– Nu! Îmi băteam joc de tine.

– Minți!

– Bine! Atunci... tot ce ți-am spus este adevărat.

– E adevărat sau nu? țip, bătând cu piciorul în nisip.

– Alege tu o variantă.

– Nu-i adevărat!

– Atunci, nu-i adevărat! zâmbește ea. De ce stai în picioare? Așază-te!

– Nu mai am chef să mă așez, mârâi. Și… nu-mi plac glumele tale, Eva!

– Poți să-mi spui Satana, șoptește ea rânjind.

– Am zis că nu-mi plac glumele tale! urlu. Încetează odată!

– Dar eu chiar sunt Satana! hohotește Eva, întinzându-se pe spate pe nisip. M-ai descoperit!

* * *

Spre seară îi aud pașii apropiindu-se. Nisipul e fin, dar pașii ei se disting clar.

– Ei, ți-a mai trecut supărarea? mă întreabă, așezându-se lângă mine.

Nu scot niciun cuvânt. Nici măcar nu privesc în direcția ei.

– Îți trece cam greu, așa-i? face ea, dându-mi un ghiont în coaste. De fapt, nu mai contează, mi-am dat seama demult că ești ranchiunos. Ghinionul meu! Deci, până la urmă, l-ai omorât pe senatorul tău sau nu?

Încleștez fălcile și mă uit în altă parte.

– Acum nu mai vrei nici să vorbești cu mine? întreabă Eva, luându-mi mâna. Nu fi copil! Îți jur că nu sunt Satana! De fapt, Satana nici măcar nu există. E doar un mit.

– Deci nu ești! răsuflu ușurat.

– Bineînțeles că nu! Îți dau și în scris, dacă vrei! Ce te-ai speriat așa? Sunt Eva și atât! șuieră ea, întorcând brusc capul spre mine.

Tresar. Proaste glume mai face!

– Ești nebună! mormăi supărat. Și nu mă mai lua de mână. Îți interzic să mă atingi, auzi?!

– Sunt doar Eva, spune ea serioasă. Eva ta! Uită-te la mine! Hai, întoarce capul!

Mă uit. Ochii îi scânteiază. Luna se reflectă în ei.

– Nu te mai recunosc, femeie! murmur trist. Sau... mă rog, ce ești! Poate femeie! Nu știu absolut nimic despre tine. Oricum, eu nu mai am nicio Evă! S-a terminat! Nu-mi plac deloc glumele tale. Mă sperie! În seara asta să nu te mai apropii de mine.

Mă ridic de pe nisip și plec.

– Altfel ce?

Nu-i răspund, dar în sinea mea știu foarte bine că dacă ființa asta se mai atinge o singură dată de mine, o să fie prima femeie pe care am s-o pocnesc. Mi-e frică de ea. Nu-mi mai place deloc prezența ei. Trebuie să mă îndepărtez.

– Sunt Satana, se aude de undeva, din întuneric, vocea ei, iar tu n-ai să mai pleci niciodată de pe insula asta, Tiberiu! Ești condamnat pe vecie pentru că ai omorât un câine. Ha, ha, ha! Ești un păcătos și ai să suferi! Ha, ha! O să rămâi veșnic aici, pe insulă doar cu mine și o să-mi povestești viața ta până la capăt! Aici e iadul tău personal. O să-mi spui totul iar și iar… de acum și până în vecii vecilor! E un coșmar!

– Termin-o! urlu.

– Crezi că scapi de mine atât de ușor? Ha, ha! Dacă tu crezi asta, ești tare prostuț. La noapte o să vin și-o să-ți iau sufletul! Să nu adormi, auzi? Să stai de pază!

Nu mai am puterea s-o ascult. Pășesc! Capul a început să mă doară îngrozitor.

E o noapte cu lună plină și toate stelele sclipesc pe cer. Valurile par luminate pe dinăuntru și sunt mai înspumate ca oricând. Pășesc în valuri. Trebuie să merg înainte! Mereu înainte.

Apa crește de la genunchi până la mijloc, apoi se afundă și pieptul. Mă doare capul de înnebunesc, dar știu bine că trebuie să pășesc înainte. În momentul în care n-o să mai simt fundul apei sub picioare, o să înot departe, tot înainte. O s-o fac până când o să mă lase puterile, iar mai departe… doar suferință. Fie! Accept! Ar fi trebuit s-o fac mai demult!

– Sie werden eine große Überraschung haben!¹

Acum vocea se aude chiar în spatele meu, foarte aproape.

O simt în ceafă!

02. Zeamă pentru cai

– Bună! Ce mai faci?

– Cine-i la telefon?

– Cum adică „cine-i la telefon"? am întrebat-o, râzând. Eu, desigur! Mi s-a schimbat chiar atât de mult vocea? Țigările, deh!

– Dumnezeule! Nu-mi vine să cred că ai tupeul să mă suni după atâția ani. Ce vrei?

– Nimic, dragă! Voiam doar să văd cum o mai duci. Ce ți se pare atât de deplasat?

– Da, te-a apucat așa deodată dorul de mine! a răspuns ea, oftând. Sunt bine, mulțumesc!

– Soțul tău? Fetițele? Sunteți bine cu toții?

– Da, mulțumesc, suntem bine! Dar tu ești bine, Tiberiu? Ești fericit?

– Nu, nu-s bine! Nu-s fericit, dar mulțumesc, totuși, de întrebare.

– Ascultă... dacă este vorba despre procesul tău, să știi că eu una n-am avut niciun amestec. Absolut niciunul! Colegul meu a făcut exact ceea ce trebuia să facă și… eu n-am avut nicio treabă cu…

– Care coleg? Ești șefa lui! În fine… acum chiar că nu mai contează! Știu deja că omul a făcut doar ceea ce trebuia să facă. A aplicat legea punct cu punct, nimic de zis! Legea aceea care este făcută ca să-i apere pe cei grași și bogați. Eu unul sunt slab și sărac, așa că era firesc să pierd.

– Tiberiu...

– Hai, las-o baltă! Vrei, poate, să spui că n-am dreptate? O știi și tu și o știu și eu: Justiția este doar o curvă lacomă, nu-i așa, doamna judecător-șef? Apropo, care mai e prețul dreptății pe ziua de azi? N-am mai intrat de mult pe site-ul Ministerului Justiției.

– Ai trăit ani de zile cu mine și poți să insinuezi... așa ceva? m-a întrebat ea cu o voce tremurândă. Atunci, află că ai trăit cu mine degeaba! Te-ai așteptat să fac presiuni asupra colegului meu? Înseamnă că nu mă cunoști!

– Ba da, dragă, te cunosc, stai liniștită! Știu foarte bine cu cine vorbesc! M-am simțit minunat când te-am văzut pe holurile tribunalului uitându-te la mine ca la un căcat cu ochi. Sau când te-am văzut îmbrăcată în haina neagră a legii, mergând braț la braț cu „colegul" tău și șușotind. Da, te-am văzut, nu nega! Te-am văzut cu ochii mei! Ce-i șopteai la ureche? Despre mine vorbeați, sunt convins! Îi spuneai că…

– Stop! Ajunge! Justiția se face cu probe, cu dovezi și cu martori. Dacă le aveai...

– Grasă împuțită! Le aveam! Dreptatea era de partea mea!

– Chiar nu sunt obligată să ascult așa ceva!

– În schimb, eu sunt obligat să rămân fără casă și fără pământ ca să îngraș niște… grași. Sunt obligat să plătesc daune unor umflați care învârt milioane. Cum vine asta: am dreptate, dar de fapt n-am dreptate, că nu mai înțeleg nimic! Am sau n-am? Vorbește, graso!

– O să închid telefonul chiar acum!

– De ce, dragă? Nu era nicio amenințare! Tot ce ți-am zis până acum este purul adevăr: chiar ești grasă și chiar ești împuțită. Și bogată pe deasupra! La naiba, am uitat de asta! Corb la corb nu-și scoate ochii!

– Legea este lege! a țipat ea. Punct!

– Da, așa-i! O simt pe pielea mea, scroafo!

– Te-am iubit, nemernicule! Nu merit să-mi vorbești așa! Nu merit să fiu jignită!

– Mă mai iubești și acum?

– Nu! Acum îmi iubesc soțul și fetițele.

– Foarte bine, așa și trebuie! Sincer să fiu, eu nu te-am iubit niciodată!

– Știu, nemernicule! Știam! Uită numărul meu de telefon! Dacă mă mai su…

– Deja l-am uitat și te-am uitat și pe tine. Mi-e silă că te-am cunoscut și e o rușine că ai ajuns judecător-șef! Ai tocit degeaba toate cărțile tale de Drept! La ce ți-au folosit, la ce bun că știi toate legile, dacă ai ajuns să te vinzi ca o curvă? Cândva erai o fată cinstită, dar acum… nu mai am habar cu cine stau de vorbă. Cine ești? Ce ești? Alo? Alo! Fir-ai a dracului, Laura!

* * *

– Bună! Ce mai faci?

– Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?

– Nimic! Simțeam nevoia să te sun, atâta tot! Nu de aia mi-ai cumpărat telefonul?

– Ba da, dar… spune repede ce ai de zis, că am treabă!

– Ce-ți mai fac nebunii?

– Sunt cuminți.

– Ăăă... ce-ai mâncat azi?

– CE DOREȘTI?

Am oftat și m-am uitat la o icoană de pe perete. Tabita folosea din nou FORȚA.

– Voiam doar să te întreb dacă ești sută la sută sigură că mai vrei dreptate.

– Noi acum vorbim la telefon, nu-i așa? a mârâit Tabita. N-ai vrea, poate, să discutăm chestiunile astea acasă?

– Nu! Vreau acum! Ce dacă vorbim la telefon? Deci… vrei dreptate sau nu mai vrei?

– Da, vreau!

– Bine! Te întrebam asta pentru că… bunul nostru prieten s-a întors în țară mai devreme decât era planificat. Acum este acasă! Este bine! Este… sănătos!

– Am înțeles.

– Ia-ți tot concediul, Tabita! Câte zile ți-au mai rămas?

– Vreo optsprezece.

– Perfect! Ia-le pe toate și du-te în vizită la verișoara ta. Rudele contează!

La celălalt capăt al firului s-a așternut tăcerea.

– Bine! a spus ea într-un târziu. O să fac o cerere chiar azi pentru tot concediul, dar o să mi-l petrec acasă.

– Nu, dragă! N-ai înțeles! Nu vei fi acasă în următoarele optsprezece zile.

– O să fiu acasă.

– Ascultă, fă! am țipat. Cine poartă pantalonii în casa asta? Tu sau eu? Pari cam nehotărâtă.

– Amândoi, a spus Tabita foarte liniștită.

– Asta cam așa-i, am confirmat trist. Întotdeauna am avut ciudata senzație că trăiesc într-un cuplu de homosexuali; niciodată n-am știut cu exactitate cine se află deasupra. Bine, iubirea mea, atunci o să-ți explic în termeni și mai simpli, ca să mă înțelegi: timp de optsprezece zile o să porți dracului fustă, altfel… renunțăm!

– Mai vorbim acasă.

– Nu, n-o să fiu acasă! Sau faci ca mine, sau deloc! O să ai parte de tot ceea ce-ți dorești, dar eu să mă ocup de asta, doar eu! Tu ai să fii fetiță cuminte și ai să te duci să-i faci o vizită scumpei noastre verișoare! Acum te las! Am treabă.

– Ce treabă?

– Trebuie să sap o groapă.

– Unde?

– Pe ogor, la vreo cincizeci de metri de casă.

– Fă-o un pic mai adâncă.

– Lasă, nu mă învăța tu pe mine despre gropi, da? Toată viața mea am săpat gropi. În seara asta, când o să ieși din tură, te rog să pleci direct la gară, să te sui în tren și să mergi la verișoara! Altfel o să fac groapa și mai adâncă!

– Tiberiu... ai grijă de tine zilele astea, cât lipsesc.

– Da, dragă, o să am! De fapt, poate n-o să fie nevoie chiar de optzprezece zile.

– Câte or fi, dar ai grijă. Te iubesc!

– Și eu te iubesc, căprioara mea! Mult de tot! O să ți-o dovedesc! Pa!

* * *

– Bună ziua! Ce mai faceți?

– Bine fac, stimabile! Dar tu ce mai faci?

– Ei, așa și așa! Sunt un pic trist. De fapt… adevărul este că sunt trist rău de tot!

– Atunci ai format greșit numărul. Mai uită-te încă o dată în Pagini Aurii. Ceea ce cauți tu se găsește la rubrica „Cabinete Psihologice". Aici este doar un cabinet de medicină veterinară. Încă!

– Ba nu, domnule doctor! Am nimerit foarte bine.

– Înseamnă că vorbesc cu un animal. De fapt, n-ar fi o premieră.

– Sunt tipul cu cățeaua.

– Care cățea?

– Aceea care nu voia să adoarmă. Eutanasiata!

– Aha, îmi amintesc de tine!

– Îmi pare rău că n-ați vrut să vă plătesc. Pot să trec acum pe la dumneavoastră?

– Nu vreau bani, domnule! a spus el pe un ton plictisit. De ce mă freci la cap? Doar ți-am zis foarte clar! Nu trebuie să-mi dai nimic.

– De acord! Dar trebuie să-mi dați dumneavoastră ceva.

– Zău? Ce anume?

– Sticluța aceea verde cu anestezic pentru cai.

– Oh! N-am știut că ai și un cal. Ce rasă este? Ce s-a întâmplat? Cât de mare e calul?

– Cred că are vreo 65 de kilograme.

– Ce bancuri sunt astea?

– M-ați prins! Nu am niciun cal.

– Atunci la ce-ți trebuie sticluța cea verde?

– Păi, nu v-am spus? Nu cu asta am început conversația? Am zis că „sunt un pic trist".

S-a așternut tăcerea. Într-un târziu, tipul a spus:

– Poate că ar trebui totuși să vizitezi un psiholog.

– Am vizitat destui! i-am răspuns râzând.

– Ăăă... atunci un psihiatru.

– S-a rezolvat și asta.

– Dar o internare? Ce zici? O internare te-ar ajuta, crede-mă. Viața e frumoasă. Pe la biserică ai fost?

– Vreau doar atât: afurisita de sticluță verde! am spus iritat. Am deja destule internări. Am jurat că nu mă mai internez în viața mea. Iar la biserică nu mai merg. La mine nu funcționează. Sunt imun la mirosul de tămâie.

Tipul a oftat.

– Pastile iei?

– Zilnic! De toate culorile.

– Ciudat, a mormăit el. Păreai un tip relativ normal.

– Mulțumesc, domnule doctor! Deci? Să vin sau… să nu vin?

– Lasă-mă un pic să mă gândesc.

– Numai să nu vă gândiți să chemați poliția.

– Mi-a trecut o secundă prin minte, dar, de obicei, poliția întristează și mai tare oamenii. Deci... fără poliție.

– Mulțumesc!

– Cu clisme și cu post negru n-ai încercat, nu-i așa?

Am simțit că încep să mă enervez.

– Vă bateți joc de mine?

– Nu!

– Vreau doar 20 de mililitri din afurisita aceea de zeamă pentru cai! am spus, strângând telefonul în mână. Îmi trebuie neapărat! Am de rezolvat o treabă! Ce atâta vorbărie?

– Bine! a spus calm omul. Cine sunt eu ca să stau în calea fericirii tale? Poți veni liniștit, stimabile! O să-ți dau toată sticla. Poate mai ai și un prieten!

Și a închis.

„Gura nebunului adevăr grăiește! mi-am spus în timp ce-mi căutam cheile de la mașină. Chiar am un prieten! E drept, încă nu știe că mi-e prieten, dar în maxim optsprezece zile o să afle!"

03. God Thunder 1600

Izbesc cu putere capul peștelui de piatră. O dată. Încă o dată.

– Gata, lasă-l! spune Eva. E mort.

– Dă-mi-l și pe celălalt, spun supărat.

Creierul unui pește nu rezistă la mai mult de două bușituri. Piatra e tare, iar eu lovesc cu sete.

– Dă-i încoace, ca să-i curăț de solzi! se oferă Eva amabilă.

De când trăim aici, a devenit specialistă în curățatul solzilor.

– Nu-i nevoie! pufnesc supărat. Pot să-i curăț și eu, nu te băga! Sunt peștii mei! De mâncat, o să-i mâncăm împreună, dar nu uita că eu i-am prins.

– Desigur! mă aprobă ea. Tu porți pantaloni pe insula asta. De ce ești nervos? Pentru că încerc să te ajut?

Renunț! Mă așez în fund, pe nisip și-i întind peștele. Degetele Evei se mișcă repede și precis. Cuțitul Mastercard s-a tocit nițel, dar încă își mai face treaba.

– Nu aprinzi focul? întreabă ea fără să mă privească.

– Nu!

– Îi mâncăm cruzi? Nu-i nimic, sunt buni și cruzi! spune ea ridicând din umeri. Pe vremea când eram studentă în Marburg mâncam cel mai delicios sushi la un mic restaurant de pe...

– Mă doare în cot!

Se oprește din curățat și se uită la mine, apoi oftează și murmură:

– Ce ai, tot nu ți-a trecut? Doar mi-am cerut scuze, nu?