Am uitat sa fim fericiti

De Liane Moriarty

Imaginează‑ți că ai uitat cei mai importanţi zece ani din viaţa ta.

De la autoarea bestsellerurilor Secretul soțului și Marile minciuni nevinovate

Când se trezeşte întinsă pe podeaua sălii de gimnastică, după o puternică lovitură la cap, Alice Love crede că este încă o tânără de două­zeci şi nouă de ani, dornică de distracţii, aflată la început de drum alături de un soţ minunat şi însărcinată cu primul lor copil.
Însă descoperă cu uimire că lovitura la cap i‑a şters ultimii zece ani din memorie şi că acum este o femeie de treizeci şi nouă de ani, cu trei copii și un bărbat care o urăște.

Cum e posibil ca viaţa ei să se fi schimbat atât de dramatic? Și de ce nu‑și amintește nimic?

Alice nu se mai recunoaşte şi nici nu‑i place persoana în care s‑a transformat. Trebuie să decidă dacă pierderea memoriei este un blestem sau o bine­cuvântare și cum să o ia de la capăt.

"O comedie romantică, amuzantă şi provocatoare, scrisă cu un fin simţ al observaţiei." - Marie Claire

"O poveste dulce‑amăruie scrisă de o autoare talentată." - Women's Weekly

"Stilul lui Moriarty este minunat: uneori nostim, alteori trist, dar mereu irezistibil." - Good Housekeeping

Liane Moriarty a scris prima sa carte, Three Wishes, pentru examenul final de master la Macquarie University din Sydney. Înainte de a fi scriitoare, Moriarty a avut o carieră de succes în marketing şi publicitate. A publi­cat, de asemenea, mai multe cărţi pentru copii.
La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut romanele Secretul soţului și Marile min­ciuni nevinovate, care va fi serial TV, avându‑le în rolurile principale pe Nicole Kidman şi Reese Witherspoon.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 15 dec. 2022
• ISBN: 9786064000323

Previzualizare carte

1

Plutea cu braţele desfăcute în apa ce-i lovea uşor corpul, respirând aerul verii cu aromă de sare şi nucă-de-cocos. În gură simţea mulţumită gustul plăcut al micului dejun: costiţă, cafea şi, posibil, croasanţi. A ridicat puţin bărbia şi soarele dimineţii a strălucit atât de tare pe suprafaţa apei, încât a trebuit să mijească ochii ca să-şi vadă picioarele prin văpăile de lumină. Avea unghiile de la picioare vopsite în diferite culori: roşu, auriu, mov… Ciudat. Lacul de unghii nu fusese aplicat prea bine, ci în strat gros şi neglijent. Lângă ea mai plutea cineva în apă. Cineva la care ţinea foarte mult, care o făcea să râdă şi care avea unghiile de la picioare lăcuite la fel. Cealaltă persoană a mişcat spre ea degetele cu unghii multicolore într-un gest de complicitate amicală, iar ea s-a simţit cuprinsă de o tihnită mulţumire. De departe se auzea vocea unui bărbat care striga „Marco? şi nişte voci de copii care răspundeau în cor „Polo! Bărbatul striga din nou: „Marco, Marco, Marco! Şi vocile îi răspundeau: „Polo, Polo, Polo! Un copil râdea. Avea un râs lung şi gâlgâit, ca un jet de baloane de săpun.

O voce îi spunea încet şi insistent la ureche:

— Alice?

Ea și-a dat iar capul pe spate şi a lăsat apa rece să-i acopere uşor faţa.

Înaintea ochilor îi dansau mici puncte de lumină.

Era un vis sau o amintire?

— Nu ştiu! spunea o voce speriată. N-am văzut când s-a întâmplat!

Nu merită să te superi pentru atâta lucru.

Visul sau amintirea s-a dizolvat, dispărând ca o reflexie pe apă, şi prin minte au început să-i treacă frânturi de gânduri, de parcă se trezea dintr-un somn lung şi adânc, într-o dimineaţă târzie de duminică.

Crema de brânză este considerată o brânză moale?

Nu este o brânză tare.

În niciun caz nu e…

… tare.

Prin urmare, logic, ai zice…

…ceva.

Ceva logic.

Lavanda este minunată.

Logic, minunată.

Trebuie să mai tăiem lavanda!

Simt miros de lavandă.

Nu, nu miroase.

Ba da, miroase.

Atunci şi-a dat seama că avea o durere la cap. O durea foarte tare într-o parte, de parcă cineva îi aplicase o lovitură zdravănă de ciocan.

Gândurile i s-au mai limpezit. De ce o durea capul? Nimeni nu-i spusese că va avea dureri de cap. Era pregătită pentru o listă întreagă de simptome specifice: arsuri la stomac, gust de aluminiu în gură, ameţeli, oboseală extremă…, dar nu şi pentru această durere bubuitoare într-o parte a capului. Ar fi trebuit menţionată şi aceasta deoarece era foarte puternică. Sigur, dacă o banală durere de cap i se părea insuportabilă…

Mirosul de lavandă venea şi dispărea ca o adiere.

S-a lăsat din nou să aţipească.

Cel mai bine ar fi să adoarmă la loc şi să revină la visul acela frumos, cu apa şi unghiile multicolore.

Totuşi, să-i fi spus cineva de durerile de cap şi ea să fi uitat? Da, cu siguranţă. Dumnezeule, durerile de cap! Nişte dureri foarte mari, groaznice…

Trebuia să ţină minte atâtea lucruri. Să nu mănânce brânză moale, somon afumat sau sushi, deoarece risca să contracteze boala aceea despre a cărei existenţă nu auzise până atunci. Listeria. O specie de bacterie foarte periculoasă pentru făt. De-asta nu aveai voie să mănânci resturi. O singură îmbucătură dintr-un copan de pui rămas din ziua anterioară putea să fie fatală pentru copil. Responsabilităţile dure ale maternităţii.

Deocamdată se va culca la loc. Era cel mai bine.

Listeria.

Wisteria¹.

Wisteria de pe gardul grădinii va arăta superb, măcar să înflorească.

Listeria, wisteria.

Ha! Ce se potrivesc!

A zâmbit, dar o durea foarte rău capul. Încerca să suporte cu stoicism.

— Alice? Mă auzi?

Mirosul de lavandă se simţea din nou, mai tare. Dulceag şi uşor greţos.

Brânza moale este o brânză tartinabilă. Nici prea moale, nici prea tare, numai bună. Ca pătuţul unui ursuleţ.

— I se mişcă pleoapele. Parcă visează.

N-avea niciun rost. Nu va mai putea să adoarmă la loc, deşi se simţea atât de epuizată încât ar fi dormit o veşnicie. Oare toate femeile gravide trebuiau să suporte astfel de dureri de cap? Scopul era să le pregătească pentru durerile naşterii? Când se va trezi, să nu uite să caute chestia asta în cartea despre maternitate.

Uita mereu că durerea era atât de deranjantă. Nemiloasă. Îţi ajungea până-n suflet. Nu-ţi doreai altceva decât să înceteze numaidecât. Injecţiile epidurale erau soluţia. Faceţi-mi o epidurală pentru durerea de cap, vă rog frumos. Mulţumesc…

— Alice, încearcă să deschizi ochii.

Oare crema de brânză putea fi considerată brânză? Nimeni nu punea o lingură de brânză moale pe un platou de brânzeturi. Poate că, în contextul cremei de brânză, „brânză nu însemna „brânză. N-o să-l întrebe pe doctor, ca nu cumva să se facă de râs.

Nu reuşea să găsească o poziţie comodă. Salteaua i se părea tare precum cimentul. Dacă se răsucea puţin, putea să-l înghiontească pe Nick cu picioarele până când el se întorcea somnoros, o trăgea spre el şi o cuprindea într-o îmbrăţişare mare şi călduroasă. Sticla ei umană, cu apă caldă…

Unde era Nick? Se trezise deja? Poate că îi pregătea o ceaşcă de ceai.

— Alice, încearcă să nu te mişti. Stai liniştită, scumpo, şi încearcă să deschizi ochii.

Elisabeth ar şti ce-i cu crema de brânză. Ar pufni în stilul ei de soră mai mare şi ar clarifica lucrurile. Mama ei, în schimb, n-ar şti nimic. S-ar speria şi ar spune: „Oh, Doamne, oh, nu! Sunt sigură că am mâncat brânză moale când eram însărcinată cu voi, fetelor! Pe vremea aceea nu se ştia de lucrurile astea".

Ar vorbi întruna şi s-ar îngrijora că Alice a încălcat o regulă fără să-şi dea seama. Mama ei credea în reguli. La fel şi Alice. Frannie n-ar şti răspunsul, dar, orgolioasă, s-ar aşeza la noul ei calculator să se documenteze, la fel cum altădată consulta Enciclopedia Britannica pentru a le ajuta pe Alice şi Elisabeth să-şi pregătească proiectele pentru şcoală.

Capul chiar o durea foarte tare.

Probabil că asta nu era decât a mia parte din cât te durea când intrai în travaliu. Dar chiar o durea foarte tare.

Oricum, din câte îşi amintea, nu mâncase cremă de brânză.

— Alice? Alice!

Ei nici nu-i prea plăcea crema de brânză.

— A chemat cineva ambulanţa?

Iar se simţea mirosul de lavandă.

Odată, când se pregăteau să coboare din maşină şi îşi desfăceau centurile de siguranţă, Nick i-a spus (în replică la ceva ce zisese ea din dorinţa de a-i smulge un compliment), cu mâna pe mânerul portierei: „Cum poţi să spui una ca asta, nătăfleaţă mică? Ştii bine că sunt îndrăgostit de tine până peste cap".

Ea a deschis portiera şi a simţit căldura soarelui pe picioare şi mireasma lavandei pe care o plantase lângă uşa casei.

„Îndrăgostit de tine până peste cap."

Fusese un moment de fericire cu miros de lavandă, după cumpărăturile de la supermarket.

— Vine. Am sunat la 000! E prima oară în viaţa mea când sun la urgenţe! Eram atât de agitată, încât era să sun la 911, ca americanii. Chiar am apăsat pe tasta 9. Se vede treaba că mă uit prea mult la televizor.

— Sper că nu e ceva grav. Adică să mă dea în judecată, sau se poate s-o facă? Doar nu era atât de complicată coregrafia mea, nu?

— Eu cred că ultima piruetă a fost puţin cam mult, mai ales când eşti deja ameţită de la întoarcerea după pasul dublu.

— Este o grupă de avansaţi! Oamenii sunt nemulţumiţi dacă o fac prea uşoară. Eu ofer opţiuni. Adaptez programul la diferite niveluri. Dumnezeule, orice-aş face, mă aleg cu reclamaţii.

Era cumva o discuţie radiofonică pe care o auzea? Nu-i plăcea deloc să asculte discuţii radiofonice. Cei care sunau vorbeau întotdeauna pe un ton iritat şi nazal. Erau în permanenţă scandalizaţi de ceva. Alice a spus odată că pe ea niciodată n-ar fi scandalizat-o nimic. Elisabeth replicase că asta i se părea deja scandalos.

Fără să deschidă ochii, Alice a întrebat cu voce tare:

— Nick, ai deschis tu radioul? Mă doare capul.

Vocea i-a sunat iritată, ceea ce ei nu-i stătea în fire, dar la urma urmei era o femeie însărcinată, o durea capul, îi era frig şi nu se simţea prea… bine.

Erau obişnuitele stări de rău matinale?

Dar oare era dimineaţă?

Oh, Alice!

— Alice, mă auzi? Mă auzi, Alice?

Sultana, mă auzi? Mă auzi, Sultana?

În fiecare seară, înainte de culcare, Nick vorbea cu copilul printr-un tub gol de hârtie igienică lipit de abdomenul lui Alice. Auzise chestia asta la o emisiune radio. Zicea că, în felul acesta, copilul va învăţa să recunoască vocea tatălui. La fel şi pe a mamei.

„Alo! zicea el. „Sultana, mă auzi? Îţi vorbeşte tatăl tău.

Citiseră că, în această fază, embrionul era de mărimea unei stafide². De aceea îi ziceau aşa. Numai în particular, desigur. Erau nişte viitori părinţi sobri care nu-şi permiteau astfel de sentimentalisme în public.

Sultana zicea că se simte perfect, mulţumesc, tati, uneori se cam plictisea, dar făcea bine. Se pare că voia ca mami să nu mai mănânce atâtea verdeţuri şi să treacă pe pizza. „Ajunge cu mâncarea pentru iepuri!" protesta ea.

Cu siguranţă, Sultana era băiat. Părea să aibă o personalitate masculină. Amândoi erau de acord că era un mic năzdrăvan.

Alice stătea întinsă pe spate şi-i contempla creştetul lui Nick. Avea câteva şuviţe de păr argintiu, dar cum ea nu ştia dacă el le văzuse, nu i-a spus de ele. Nick avea treizeci şi doi de ani. Văzându-i şuviţele argintii, lui Alice i s-au umezit ochii. Of, hormonii de sarcină o luaseră razna…

Alice nu-i vorbea niciodată copilului cu voce tare. Îi vorbea în gând, cu sfială, când era în cada de baie cu apă nu prea fierbinte… câte reguli! Hei, bebe! îi zicea ea în gând, apoi se lăsa atât de copleşită de această minune, încât lovea apa cu palmele ca un copil care de-abia aşteaptă Crăciunul. În curând împlinea treizeci de ani, avea o ipotecă imensă, un soţ şi un copil pe drum, dar nu se simţea altfel decât atunci când avea cincisprezece ani.

Diferenţa era că la cincisprezece ani nu avea momente de fericire după ce ieşea la cumpărături. Pe vremea aceea nu-l cunoştea pe Nick. Inima ei avea să fie frântă de câteva ori până să apară el şi să i-o vindece cu vorbe de genul „sunt îndrăgostit de tine până peste cap".

— Alice, te simţi bine? Deschide ochii, te rog.

Era o voce de femeie. Prea puternică şi prea stridentă ca să nu o audă. O trăgea spre starea de conştienţă şi n-o lăsa să scape.

Era o voce care îi producea o senzaţie de iritare familiară, ca nişte ciorapi prea strâmţi.

Această persoană n-avea ce să caute în dormitorul ei.

A întors capul într-o parte:

— Au!

A deschis ochii şi a zărit o ceaţă de culori şi forme pe care nu le recunoştea. Nu vedea nici măcar noptiera, ca să-și ia ochelarii. Probabil că vederea continua să-i slăbească.

A clipit o dată şi încă o dată, apoi imaginea s-a focalizat ca printr-un telescop. Vedea genunchii cuiva. Ce ciudat!

Nişte genunchi albi şi osoşi.

A ridicat puţin bărbia.

— În sfârşit!

Era Jane Turner, colega ei de serviciu. Stătea îngenuncheată lângă ea, roşie la faţă, cu părul ud de transpiraţie, lipit pe frunte. Avea ochii obosiţi, iar pe gât o piele moale şi îngroşată, aşa cum Alice nu i-o văzuse până atunci. Era îmbrăcată într-un tricou cu pete mari de transpiraţie şi nişte pantaloni scurţi; avea braţele subţiri şi albe, cu pistrui maronii. Alice nu mai văzuse niciodată atât de mult din corpul lui Jane. Era jenant. Biata Jane!

— Listeria, wisteria, a spus Alice ca s-o facă să râdă.

— Delirezi, a răspuns Jane. Nu încerca să te ridici.

— Mmm… Nu vreau să mă ridic.

Avea senzaţia că nu era în pat. I se părea că stă întinsă pe spate, pe o podea rece, de parchet laminat. Era beată? Uitase că este însărcinată şi băuse într-atât încât începuse să delireze?

Obstetricianul ei era un bărbat educat, cu papion şi o faţă rotundă care semăna izbitor cu cea a unuia dintre foştii iubiţi ai lui Alice. După părerea lui, nu se întâmpla nimic dacă „să zicem… după un aperitiv, bem şi un păhărel de vin". Alice a crezut că aperitivul era un fel de băutură. („Oh, Alice!" a exclamat Elisabeth.) Nick i-a explicat că aperitivul era o băutură care se bea înainte de masă. Nick provenea dintr-o familie în care se beau aperitive. Alice, în schimb, provenea dintr-o familie care păstra o sticlă de Bailey prăfuită în fundul dulapului, în spatele cutiilor de spaghete. În ciuda celor spuse de obstetrician, nu băuse decât o jumătate de cupă de şampanie de când făcuse testul de sarcină şi se simţea vinovată, deşi toată lumea îi spunea că nu era nicio problemă.

— Unde sunt? a întrebat Alice temându-se de răspuns.

Se afla într-un club de noapte sordid? Cum o să-i explice lui Nick că uitase că era gravidă?

— Eşti în sala de gimnastică, i-a răspuns Jane. Ai căzut şi ţi-ai pierdut cunoştinţa. M-ai speriat de moarte, dar pe de altă parte m-am bucurat că am avut o scuză ca să ne oprim.

Sala de gimnastică? Alice nu se ducea la sală. Se trezise din beţie într-o sală de gimnastică?

— Te-ai dezechilibrat, a explicat o voce stridentă şi jovială. Ce căzătură! Ne-ai tras o sperietură zdravănă, prostuţo! Am chemat ambulanţa, aşa că nu te îngrijora, ne vin ajutoare!

Lângă Jane stătea în genunchi o fată zveltă şi bine bronzată, cu părul vopsit blond şi strâns în coadă de cal, îmbrăcată cu un şort lucios din lycra şi un tricou roşu care avea scris pe piept NEBUNĂ DUPĂ FITNESS. Instantaneu, Alice a simţit antipatie faţă de ea. Nu-i plăcea să i se spună „prostuţo". I se părea o lipsă de respect. În opinia lui Elisabeth, unul dintre defectele lui Alice era că avea tendinţa de a se lua pe sine prea în serios.

— Am leşinat? a întrebat Alice plină de speranţă.

Femeile însărcinate leşină. Ea nu leşinase în viaţa ei, deşi îşi petrecuse aproape toată clasa a patra exersând, în speranţa că se va număra printre norocoasele care leşinau la biserică şi trebuiau să fie scoase afară în braţele musculoase ale domnului Gillespie, profesorul lor de sport.

— Din cauză că sunt însărcinată, a spus ea.

Să se ştie că „prostuţa" merita puţin respect.

Jane a rămas cu gura căscată.

— Isuse! Alice, nu se poate!

Nebuna-după-fitness a strâns din buze ca şi cum o prinsese pe Alice făcând o prostie.

— Of, scumpo, am întrebat la începutul cursului dacă vreuna dintre voi este gravidă. N-ar fi trebuit să fii atât de timidă. Ţi-aş fi adaptat programul.

Alice simţea în cap o durere pulsatilă. Nu înţelegea nimic.

— Însărcinată, a repetat Jane. Acum… Ce nenorocire!

— Ba nu e o nenorocire.

Alice şi-a pus protectoare mâna pe burtă, astfel încât Sultana să nu audă comentariile jignitoare. Situaţia ei financiară nu era problema lui Jane. Se presupune că oamenii ar trebui să se bucure când aud că eşti însărcinată.

— Atunci ce ai de gând să faci? a întrebat Jane.

Dumnezeule mare!

— Ce am de gând să fac? Cum adică ce am de gând să fac? Voi avea un copil.

A mirosit aerul.

— Miroşi a lavandă. Mi s-a părut mie că mirosea a lavandă.

Sarcina îi ascuţise simţul mirosului.

— Este deodorantul meu.

Jane arăta ciudat. Avea ochii ciudaţi. Era foarte vizibil. Poate că ar trebui să înceapă să folosească o cremă de ochi.

— Te simţi bine, Jane?

Jane a pufnit pe nas.

— Sunt bine. Pentru tine îmi fac griji, femeie! Tu eşti cea însărcinată, care a căzut.

Copilul! Fusese egoistă şi se gândise doar la durerea ei de cap, în loc să-şi facă griji pentru biata Sultana. Ce fel de mamă avea să fie?

— Sper să nu-i fi făcut rău copilului când am căzut.

— Lasă, copiii sunt foarte rezistenţi. Eu nu mi-aş face griji din cauza asta.

Era o altă voce de femeie. Alice a ridicat privirea pentru prima dată şi a văzut că era înconjurată de o mulţime de femei de vârstă mijlocie, toate îmbrăcate în haine de sport. Unele stăteau aplecate şi o priveau cu aviditatea unor curioşi care se uită la un accident de circulaţie, în timp ce altele stăteau cu mâinile în şolduri şi discutau între ele de parcă ar fi fost la o petrecere. Părea că se aflau într-o sală lungă, cu lumină fluorescentă. Din depărtare se auzea încet muzică, zgomote de obiecte metalice şi, deodată, tare, hohotul de râs al unui bărbat.

— N-ar trebui să faci exerciţii atât de solicitante dacă eşti însărcinată, a spus o altă femeie.

— Dar eu nu fac deloc exerciţii, a replicat Alice. Ar trebui să fac mai multă mişcare.

— Tu, fată dragă, n-ai putea să faci mai multă mişcare nici dacă ai vrea.

— Nu înţeleg ce vrei să spui.

Alice s-a uitat la figurile necunoscute din jurul ei. Totul era atât de… aiurea.

— Nu ştiu unde mă aflu, a adăugat ea.

— Probabil că a făcut o comoţie cerebrală, a comentat cineva pe un ton agitat. Comoţia provoacă ameţeli şi dezorientare.

— I-auzi! Vorbeşte doamna doctor!

— Tocmai am făcut un curs de prim ajutor la şcoală. Îmi amintesc exact fraza asta. Trebuie să fii atent la compresia cerebrală. Este foarte periculoasă.

Nebuna-după-fitness a părut îngrozită şi a mângâiat-o pe Alice pe braţ.

— Vai, scumpo, POATE CĂ NU-I DECÂT O COMOŢIE MICĂ.

— Da, dar nu cred că din cauza asta a surzit, a spus Jane pe un ton sec.

S-a aplecat spre Alice şi i-a spus cu o voce joasă:

— Linişteşte-te. Eşti în sala de gimnastică, la ora de fitness de vineri, la care aşteptai de atâta timp să mă târăşti şi pe mine, îţi aminteşti? Adevărul e că nu-i prea văd farmecul. În fine, ai căzut spectaculos şi te-ai lovit la cap, atâta tot. O să fii bine. Întrebarea este: de ce nu mi-ai spus că eşti însărcinată?

— Ce oră de fitness de vineri? a întrebat Alice.

— Oh, asta-i grav! a exclamat Jane.

— A venit ambulanţa, a spus cineva.

Nebuna-după-fitness a răsuflat uşurată. A sărit în picioare şi le-a gonit pe doamne cu gesturile energice ale unei gospodine care mătură.

— În regulă, fetelor! Haideţi să le facem puţin loc, da?

Jane a rămas îngenuncheată lângă Alice, bătând-o pe umăr cu un aer distrat. Apoi s-a oprit brusc:

— Of, de ce tot ce-i bun ţi se întâmplă numai ţie?

Alice a întors capul şi a văzut doi bărbaţi arătoşi care veneau hotărâţi spre ele, îmbrăcaţi în uniforme albastre şi ducând nişte echipamente de prim ajutor. Jenată, s-a străduit să se ridice în picioare.

— Nu te mişca, frumoaso! i-a ordonat cel mai înalt.

— Seamănă cu George Clooney, i-a şoptit Jane la ureche.

Chiar semăna. Alice nu s-a putut abţine să nu se simtă mai veselă. Parcă se trezise într-un episod din serialul Spitalul de urgenţă.

— Bună, a spus George Clooney aplecându-se lângă ele, cu mâinile apropiate între genunchi. Cum te cheamă?

— Jane, a răspuns Jane. Oh! Pe ea o cheamă Alice.

— Care e numele tău complet, Alice?

George a apucat-o cu delicateţe de încheietura mâinii şi, cu două degete, i-a căutat pulsul.

— Alice Mary Love.

— Ai căzut zdravăn, nu-i aşa, Alice?

— Se pare că da. Nu-mi amintesc.

Alice se simţea specială şi îi venea să plângă, aşa cum i se întâmpla de obicei când vorbea cu un specialist în sănătate, chiar şi cu un farmacist. Pentru asta o învinuia pe maică-sa, pentru că făcea prea mare caz când se îmbolnăvea, în copilărie. Ea şi Elisabeth deveniseră nişte ipohondre sadea.

— Ştii unde te afli? a întrebat-o George.

— Sinceră să fiu, nu, a răspuns Alice. Se pare că sunt într-o sală de sport.

— A căzut în timpul orei de fitness, a intervenit Jane, ajustându-şi breteaua sutienului pe sub tricou. Am văzut-o eu. A căzut pe spate, absolut spectaculos, şi s-a lovit cu capul de podea. A fost inconştientă aproximativ zece minute.

Nebuna-după-fitness a reapărut, cu coada de cal legănându-i-se la spate, iar Alice s-a uitat la picioarele ei lungi şi suple şi la abdomenul ei tare şi plat. Părea un abdomen fals.

— Cred că o clipă şi-a pierdut concentrarea, i-a explicat Nebuna-după-fitness lui George Clooney pe tonul confidenţial al unei discuţii între doi profesionişti. Eu nu recomand genul acesta de exerciţii unei femei însărcinate. Chiar am întrebat dacă este vreuna însărcinată.

— Câte săptămâni de sarcină ai, Alice? a întrebat George.

Alice a vrut să răspundă şi, spre surprinderea ei, a constatat că are un gol de memorie.

— Treisprezece, a spus ea după o clipă de ezitare. Adică paisprezece. Paisprezece săptămâni.

Făcuse ecografia de la douăsprezece săptămâni cu cel puţin două săptămâni în urmă. Sultana făcuse un mic salt ciudat, ca o mişcare de dans disco, de parcă o înghiontise cineva în spate, apoi Nick şi Alice au tot încercat să reproducă mişcarea ca să le-o arate prietenilor. Toţi fuseseră politicoşi şi comentaseră că era remarcabilă.

Şi-a pus mâna pe burtă şi, pentru prima dată, a observat cu ce era îmbrăcată. Adidaşi şi şosete albe, un şort negru şi un top galben cu bretele, cu o aplicaţie aurie pe piept. Părea să fie desenat un dinozaur din gura căruia ieşea un balon pe care scria DANSEAZĂ FĂRĂ OPRIRE. Dansează fără oprire?

— Ce-i cu hainele astea? a întrebat-o pe Jane pe un ton acuzator. Nu sunt hainele mele.

Jane s-a uitat cu subînţeles la George Clooney, ridicând din sprânceană.

— Am un dinozaur lipit pe tricou, a spus Alice şocată.

— Alice, ce zi a săptămânii e astăzi? a întrebat George.

— Vineri, a răspuns Alice.

Trişa... Jane îi spusese mai devreme că erau la „ora de fitness de vineri". Care o fi fost aceea…

— Îţi aminteşti ce ai mâncat la micul dejun? a întrebat George în timp ce-i examina cu blândeţe o parte a capului.

Celălalt paramedic îi înfăşurase un manşon pe braţ, pregătindu-se să-i măsoare tensiunea arterială.

— Pâine prăjită cu unt de arahide?

Asta mânca de obicei la micul dejun. I s-a părut cel mai sigur răspuns.

— El nu ştie ce ai mâncat tu la micul dejun, i-a explicat Jane. Încearcă să vadă dacă îţi aminteşti ce ai mâncat la micul dejun.

Manşonul tensiometrului s-a strâns tare pe braţul ei.

— Ia să vedem, a spus George, aşezându-se mai bine pe vine. Spune-mi dacă ştii cum îl cheamă pe ilustrul nostru prim-ministru.

— John Howard, a răspuns Alice ascultătoare.

Spera să nu mai urmeze şi alte întrebări din politică. Nu era punctul ei forte. Nimic n-o îngrozea mai tare.

Jane a pufnit într-un râs ironic şi amuzat.

— Oh! Ah! Dar e încă prim-ministru, nu?

Alice a simţit că moare de ruşine. Oamenii vor râde de ea ani de zile de-aici înainte. Vai, Alice, tu nu ştii cine e prim-ministru! Oare ratase ultimele alegeri?

— Dar sunt sigură că el e prim-ministru, a insistat ea.

— În ce an suntem?

George nu părea prea îngrijorat.

— În 1998, a răspuns prompt Alice.

Măcar în privinţa asta era sigură. Copilul urma să se nască anul următor, în 1999.

Jane şi-a acoperit gura cu mâna. George a vrut să spună ceva, dar Jane l-a întrerupt. I-a pus lui Alice mâna pe umăr şi a privit-o fix, cu ochii mari de emoţie. Avea picături mici de rimel pe vârful genelor. Combinaţia dintre mirosul de lavandă al deodorantului şi izul de usturoi al respiraţiei ei era dărâmător.

— Câţi ani ai, Alice?

— Am douăzeci şi nouă, Jane. La fel ca tine.

Alice era iritată de tonul dramatic al prietenei sale. Ce naiba voia să spună?

Jane s-a retras şi s-a uitat triumfător la George Clooney.

— Tocmai m-a invitat la petrecerea ei de patruzeci de ani.

Aceasta a fost ziua când Alice Mary Love s-a dus la fitness şi, din neatenţie, a pierdut o decadă din viaţa ei.

---

1 Wisteria sinensis, denumirea științifică pentru glicină. (N. red.)

² În engleză, sultana — stafidă. (N.t.)

2

Jane a spus că ar fi venit cu ea la spital, dar că trebuia să ajungă la tribunal la ora două.

— Pentru ce te duci la tribunal? a întrebat Alice, căreia nu-i părea rău deloc că Jane nu putea s-o însoţească la spital.

Avusese destul parte de prietena ei pentru o singură zi. O invitaţie la aniversarea a patruzeci de ani… Ce anume voise să spună cu asta?

Jane a avut un zâmbet ciudat şi nu i-a răspuns lui Alice la întrebarea despre tribunal.

— Am să sun pe cineva să vină să te aştepte la spital.

— Nu pe cineva, a spus Alice văzând că paramedicii pregăteau o targă ce părea cam fragilă. Pe Nick.

— Da, sigur… Am să-l sun pe Nick…

Jane a pronunţat cuvintele cu grijă, de parcă ar fi jucat într-o scenă de teatru pentru copii.

— De fapt, sunt sigură că pot să merg, i-a spus Alice lui George Clooney.

Nu i-a plăcut niciodată ideea de a fi ridicată pe braţe, nici măcar de către Nick, care era destul de puternic. Se temea că era prea grea. Dacă atunci când ridicau targa, paramedicii icneau şi se strâmbau de atâta efort, ca nişte muncitori care cărau mobilă?

— Mă simt bine. Doar capul mă doare.

— Ai suferit o contuzie destul de serioasă, a spus George. Nu putem să pierdem timpul când e vorba de traumatisme craniene.

— Ascultă, partea care ne place cel mai mult în munca noastră este să transportăm femei frumoase cu targa, a spus celălalt paramedic. Nu ne lua plăcerea asta.

— Chiar aşa, Alice, nu le lua plăcerea asta, a intervenit Jane. Creierul tău a avut de suferit şi acum crezi că ai douăzeci şi nouă de ani.

Ce voia să zică, mai exact?

Alice s-a întins pe spate şi i-a lăsat pe cei doi bărbaţi s-o ridice cu îndemânare pe targă. Când a întors capul pe-o parte, a simţit că ameţeşte din cauza durerii.

— Ah, asta e geanta ei, a spus Jane aducând un rucsac din fundul sălii şi înghesuindu-l lângă Alice.

— Ăsta nu-i al meu, a spus Alice.

— Ba este.

Alice s-a uitat mirată la geanta din pânză roşie. Avea trei aplicaţii lucioase cu dinozauri la fel cu cea de pe tricoul ei. S-a întrebat dacă o să i se facă rău.

Cei doi paramedici au ridicat targa. Păreau să o care fără niciun fel de problemă. Alice s-a gândit că erau obişnuiţi să transporte persoane de toate mărimile.

— La birou! a strigat Alice cuprinsă brusc de panică. Mai bine sună la birou să-i anunţi. De ce nu suntem la serviciu dacă azi e vineri?

— Păi, chiar nu ştiu! De ce noi nu suntem la serviciu? a repetat Jane pe acelaşi ton teatral din scenetele pentru copii. Dar nu te îngrijora în privinţa asta. Am să-l sun pe „Nick, apoi am să sun la „birou. Când spui „la birou", presupun că te referi la Construcţii ABR, nu?

— Da, Jane, sigur că da, a spus Alice grijulie.

Se făcuseră trei ani de când lucrau la ABR. Oare biata Jane suferea de vreo tulburare mentală?

— Cel mai bine ar fi să-i spui lui Sue că astăzi nu vin, a adăugat Alice.

— Sue, a repetat Jane încet. Când spui Sue, să înţeleg că te referi la Sue Mason?

— Da, Jane. Sue Mason.

(Era clar că pe Jane n-o prea ducea mintea.)

Sue Mason era şefa lor şi era strictă în privinţa punctualităţii, a certificatelor medicale şi a vestimentaţiei corespunzătoare. Alice abia aştepta să intre în concediu de maternitate ca să scape de serviciu pentru o vreme.

Când paramedicii au plecat cu ea, Alice a observat că Jane îi privea cu atenţie. Îşi ciupea buza de jos cu două degete, ceea ce o făcea să semene cu un peşte.

— Să te faci bine repede! a strigat Nebuna-după-fitness de pe o platformă din faţa sălii, cu vocea amplificată de microfonul din casca pe care o purta pe cap.

În momentul când brancardierii au ajuns cu ea la uşă, a izbucnit o muzică asurzitoare. Alice s-a uitat înapoi şi a văzut-o pe Nebuna-după-fitness urcând şi coborând cu paşi repezi de pe o platformă joasă din plastic. Femeile care mai devreme se adunaseră în jurul lui Alice îi imitau fiecare mişcare, pe platformele lor.

— Haideţi, DOAMNELOR! Unu, bază! Doi, flexează genunchiul! Trei, RODEO!

Femeile urcau şi coborau de pe platformele lor, agitând deasupra capului lasouri imaginare.

Măiculiţă! Trebuie să ţină minte fiecare detaliu din ziua asta absurdă ca să-i povestească lui Nick. O să-i facă şi o reprezentaţie cu mişcările de rodeo. Precis o să râdă. Da, ziua asta a fost de pomină.

(Desigur, mai puţin faptul că a fost şi uşor neliniştitoare deoarece nu înţelegea ce dracului căuta ea într-o sală de gimnastică împreună cu Jane Turner care se comporta prosteşte?)

Au trecut de o uşă de sticlă şi au intrat într-o sală lungă, mare cât un supermarket. Nimic nu i se părea cunoscut lui Alice.

Erau acolo rânduri de aparate complicate la care lucrau bărbaţi şi femei, toţi chinuindu-se să ridice, să tragă sau să împingă diverse obiecte ce păreau mult prea grele. Domnea o atmosferă de linişte şi concentrare, ca într-o bibliotecă. Când au trecut cu targa, niciunul nu s-a întrerupt din ce făcea. Doar au urmărit-o cu priviri goale şi inexpresive, de parcă s-ar fi uitat la o ştire televizată.

— Alice! Ce s-a întâmplat? a întrebat un bărbat care a coborât de pe o bandă de alergare, luându-şi căştile de pe urechi şi agăţându-le pe după gât.

Lui Alice nu-i spunea nimic faţa lui roşie ca focul, acoperită cu broboane de transpiraţie. Se uita la el şi încerca să găsească un răspuns politicos. Era o situaţie de domeniul suprarealului să converseze cu un necunoscut în timp ce stătea întinsă pe o targă. I se părea că era într-unul din visele acelea când îşi făcea apariţia la un cocteil îmbrăcată în pijamale.

— O lovitură la tărtăcuţă, a răspuns George Clooney în locul ei, folosind un limbaj deloc medical.

— Vai de mine! a exclamat bărbatul ştergându-şi fruntea cu un prosop. Asta îţi mai lipsea acum, când se apropie ziua cea mare!

Alice a încercat să răspundă cu o figură mâhnită la comentariul despre ziua cea mare. Oare tipul era un coleg de-al lui Nick şi se referea la un eveniment despre care ea trebuia să ştie?

— În fine… Vezi că nu-i bine să fii aşa obsedată de gimnastică, nu, Alice?

— Oh! a răspuns ea.

Nu ştia ce încercase să spună, dar asta îi ieşise pe gură: „Oh!"

Paramedicii şi-au văzut de drum, iar bărbatul a urcat din nou pe bandă şi a început să alerge.

— Ai grijă, Alice! Am să-i spun lui Maggie să te sune! a strigat el şi a dus mâna la ureche cu două degete ridicate în chip de telefon.

Alice a închis ochii. Simţea că i se întoarce stomacul pe dos.

— Te simţi bine, Alice? a întrebat George Clooney.

— Îmi este greaţă, a răspuns ea, deschizând ochii.

— Da, e normal.

S-au oprit în faţa liftului.

— Chiar nu ştiu unde mă aflu, i-a amintit ea lui George.

I se părea necesar să-i menţioneze din nou acest detaliu.

— Acum nu te îngrijora din cauza asta, a spus George.

Uşile liftului s-au deschis şi din el a coborât o femeie cu părul întins şi lucios, tuns în stil bob.

— Alice! Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?

Vorbea cu un accent afectat.

— Ce coincidenţă! a continuat ea. Tocmai mă gândeam la tine! Voiam să te sun în legătură cu… ah, micul incident de la şcoală. Biata de tine… Mi-a povestit Chloe! Oh, Doamne, asta-i tot ce-ţi mai lipsea! Nu mai zic de mâine seară şi ziua cea mare care se apropie!

În timp ce ea continua să vorbească, paramedicii au intrat cu targa în lift, manevrând-o cu îndemânare, şi au apăsat pe butonul de coborâre. Uşile s-au închis încet în faţa femeii care a ridicat un telefon imaginar la ureche, exact ca tipul de pe banda de alergare, chiar când s-a auzit o voce strigând:

— Aia de pe targă era Alice Love?

— Cunoşti mulţi oameni, a comentat George.

— Nu, a răspuns Alice. Chiar nu-i cunosc.

S-a gândit la Jane care spusese: „Tocmai m-a invitat la ziua ei de naştere. Împlineşte patruzeci de ani".

A întors capul şi a vomitat pe pantofii frumoşi, negri şi lustruiţi ai lui George Clooney.

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

M-a sunat chiar spre sfârşitul pauzei de prânz. Mai aveam doar cinci minute până să mă întorc şi ar fi trebuit să mă duc la baie să văd dacă mi-a rămas mâncare între dinţi. Mi-a zis: „Elisabeth? Bună, sunt Jane. Avem o problemă". De parcă în lumea asta exista o singură Jane (cineva cu numele Jane ar trebui să aibă obiceiul să-şi spună şi numele de familie). Eu mă gândeam Jane, Jane… o Jane care are o problemă, apoi mi-am dat seama că era Jane Turner. Jane, prietena lui Alice.

Mi-a spus că Alice a căzut în sala de gimnastică, la ora de fitness.

Iar eu eram cu 143 de persoane aşezate la mese, servindu-se cu apă rece, mestecând mentosane şi aşteptând cu privirea aţintită spre podium şi pixul pregătit; toţi plătiseră, numai ca să mă audă vorbind, 2 950 de dolari australieni sau 2 500 dacă beneficiaseră de discountul pentru înscriere anticipată. Atât costă ca să-i învăţ pe oameni cum să pregătească o bună campanie de publicitate prin poştă. Da, ştiu! Această dezgustătoare lume comercială din ziua de azi vă este complet străină, nu-i aşa, doctore Hodges? Îmi imaginez că în faţa încercărilor mele de a vă descrie cu ce mă ocup, v-aţi mulţumit să clătinaţi politicos din cap. Sunt sigură că nu v-a trecut niciodată prin minte că acele scrisori şi broşuri pe care le primiţi prin poştă sunt scrise de oameni reali. Oameni ca mine. Pun pariu că pe cutia poştală aţi lipit un autocolant pe care scrie NU PRIMESC CORESPONDENŢĂ COMERCIALĂ. Staţi liniştit. N-am să vă port pică.

În fine, nu era cel mai potrivit moment să dau fuga s-o văd pe soră-mea numai pentru că avusese un accident la sală (unele dintre noi avem serviciu; nu avem timp să ne ducem „la sală în mijlocul zilei), mai ales că încă nu vorbeam cu ea după faza cu brioşele cu banane. Ştiu că am discutat în repetate rânduri că trebuie să încerc să privesc comportamentul ei dintr-o „perspectivă mai raţională, dar tot nu vorbesc cu ea. (Sigur că Alice nu ştie că eu nu vorbesc cu ea, dar daţi-mi voie să am această satisfacţie copilărească.)

Am întrebat-o pe Jane (pe un ton cam iritat şi plin de importanţă, recunosc): „Este grav?" Adevărul este că nici nu mi-a trecut prin cap că lui Alice i s-ar putea întâmpla ceva grav.

Şi Jane mi-a zis: „Crede că suntem în 1998, că are douăzeci şi nouă de ani şi că încă lucrăm amândouă la Construcţii ABR, aşa că e cel puţin ciudat".

Apoi a adăugat: „Ah, şi presupun că ştii că e şi gravidă".

Mă simt profund ruşinată de reacţia mea. Tot ce pot să spun, doctore Hodges, este că a fost involuntară şi de neoprit, ca un strănut din cauza alergiei la polen.

A fost un sentiment brusc de furie care mi-a urcat năvalnic din stomac în cap VÂJJJJJ. Am spus: „Îmi pare rău, Jane, trebuie să plec" şi am închis.

George Clooney a fost foarte înţelegător în privinţa incidentului cu pantofii. Alice s-a simţit oripilată şi a vrut să se dea jos de pe targă pentru a-l ajuta să şi-i cureţe… măcar dacă ar fi găsit un şerveţel pe undeva, poate în acea ciudată geantă din pânză…, dar paramedicii au rămas neînduplecaţi şi i-au spus că trebuia să stea liniştită.

Starea de rău la stomac i-a mai trecut când a fost urcată în ambulanţă. Plasticul alb şi curat din jurul ei era reconfortant; totul părea util şi steril.

Drumul până la spital i s-a părut foarte liniştit, ca o plimbare cu taxiul. Din câte îşi dădea seama, nu goneau pe străzi cu sirenele pornite pentru ca maşinile să se dea la o parte.

— Asta înseamnă că nu sunt pe moarte? l-a întrebat Alice pe George.

Celălalt tip era la volan, iar George Clooney urcase cu ea în spate. Alice a observat că avea sprâncene groase. Şi Nick avea sprâncene mari şi stufoase. Într-o seară, Alice încercase să i le penseze, dar el urlase atât de tare încât ei îi fusese teamă că doamna Bergen de alături îşi va face datoria de vecină bună şi va chema poliţia.

— Cât de curând te vei putea duce din nou la sală, i-a răspuns George.

— Eu nu mă duc la sală, a spus Alice. Mersul la sală mi se pare o prostie.

— De acord cu tine.

George a zâmbit şi a bătut-o uşor pe braţ.

Ea se uita la frânturile de cer, afişe şi clădiri de birouri ce se zăreau pe geamul ambulanţei din spatele capului lui George.

Bun, deci nu avea motive de îngrijorare. Nu era decât o „lovitură la tărtăcuţă" care făcea ca totul să i se pară ciudat. Tot ce i se întâmpla nu era decât versiunea mai lungă şi mai intensă a confuziei pe care o simţi când te trezeşti în concediu şi nu ştii unde te afli. N-avea de ce să se sperie. De fapt, era interesant! Trebuia doar să se concentreze.

— Cât este ora? l-a întrebat hotărâtă pe George.

— Este aproape prânzul, a răspuns el uitându-se la ceas.

Foarte bine. Ora prânzului. Vineri, la prânz.

— De ce m-ai întrebat mai devreme ce am mâncat la micul dejun? a spus ea.

— Este o întrebare standard pe care o punem unei persoane care a suferit un traumatism cranian. Încercăm să-ţi evaluăm starea mentală.

Vasăzică dacă îşi amintea ce mâncase la micul dejun, totul se va lămuri.

Micul dejun. Azi dimineaţă. Oh, haide odată. Trebuie să-şi amintească.

Avea clar în minte ideea unui mic dejun din cursul săptămânii. Însemna două felii de pâine prăjită care săreau în tandem din prăjitor, ibricul care bolborosea furios şi razele dimineţii care cădeau pieziş pe podeaua bucătăriei, luminând pata maronie de pe linoleum ce părea că se putea îndepărta într-o clipită cu un burete, dar cu siguranţă nu se putea. Însemna să arunce o privire la ceasul de perete primit de la mama lui Nick drept cadou de casă nouă, cu speranţa arzătoare că era mai înainte decât credea ea (dar era întotdeauna în urmă). Însemna murmurul radioului la care se auzea talk-show-ul matinal de pe ABC: voci îngrijorate, discutând aprins despre actualitatea internaţională. Nick asculta emisiunea şi uneori zicea ceva de genul „Tu vorbeşti serios?", în timp ce Alice încerca să ignore vocile de la radio şi făcea pe adormita.

Şi ea, şi Nick se trezeau cu greu dimineaţa. Era un lucru pe care fiecare îl aprecia la celălalt deoarece, până atunci, amândoi avuseseră relaţii cu persoane care se trezeau dimineaţa cu o bună-dispoziţie insuportabilă. Vorbeau în fraze scurte şi concise, uneori era ca un joc în care amândoi exagerau indispoziţia matinală, alteori nu, dar asta nu-i deranja, deoarece ştiau că seara, după serviciu, redeveneau ei