Noua straini

De Liane Moriarty

De la autoarea bestsellerurilor # 1 New York Times Marile minciuni nevinovate şi
Când vina ne desparte

Nouă persoane ajung într-un centru de relaxare izolat, unele dintre ele pentru că vor să slăbească, unele ca să-și schimbe stilul de viață, altele din motive pe care nu le pot recunoaște nici chiar față de ele însele. Însă niciunul dintre oaspeți nu-și imaginează ce vor însemna cele zece zile de lux, meditație și consiliere pentru care au plătit.
Scriitoarea Frances Weltry vine la Tranquillum House în căutare de leacuri pentru o durere de spate, o inimă frântă și o tăietură sâcâitoare la deget. O intrigă ceilalți oaspeți, însă charismatica directoare a centrului este cea care îi trezește cel mai tare curiozitatea.
Ar putea deține ea răspunsurile pe care Frances nici măcar nu știe că le caută? Ar trebui să lase deoparte îndoielile și să se bucure de Tranquillum House sau ar trebui să fugă cât mai poate.

„O încântare pentru fanii Marilor minciuni nevinovate… Spirituală și pătrunzătoare, scriitura lui Moriarty face toți banii." – People

„Moriarty revine cu încă o carte pe care n-o poți lăsa din mână." – Time

„Fiecare dezvăluire este o surpriză savuroasă… Nouă străini este atât de bine scrisă și de inteligent construită, încât pare să se termine prea repede." – Booklist

„O carte plină de un umor negru care sfidează orice clasificare. Reușește să fie grozav de amuzantă și să aibă și încărcătură emoțională în același timp, dovedind că autoarea Marilor minciuni nevinovate încă mai are multe de oferit cititorilor ei." – Bustle

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 12 iul. 2022
• ISBN: 9786064012937

Previzualizare carte

Capitolul 1

Yao

— Mă simt bine, spuse femeia. N-am nimic.

Lui Yao nu i se părea că se simte bine.

Era prima lui zi ca paramedic stagiar. A treia intervenţie. Yao nu era agitat, ci într-o stare de hipervigilenţă pentru că nu suporta să facă nici cea mai mică greşeală. Când era copil, greşelile îl făceau să plângă inconsolabil şi chiar şi-acum simţea un junghi în stomac.

Un strop de transpiraţie se prelinse pe faţa femeii, lăsând o dâră udă prin fard. Yao se întrebă de ce femeile îşi fardau faţa cu portocaliu, dar asta era irelevant.

— Mă simt bine. Poate că e doar o viroză trecătoare, spuse ea cu un uşor accent est-european.

Finn, superiorul său, îi spusese:

— Observă totul la pacient şi la mediul în care se află! Gândeşte-te că eşti un agent secret care caută indiciile unui diagnostic.

Yao observă că era o femeie supraponderală, de vreo 40 de ani, cu nişte pronunţate cearcăne roz, cu ochi neobişnuit de verzi şi un păr şaten, firav, strâns la ceafă într-un coc mic şi meschin. Era palidă, avea pielea umedă şi respira sacadat. O fumătoare înrăită, judecând după faptul că mirosea a tutun. Stătea într-un scaun de piele cu speteaza înaltă, în spatele unui birou imens. Părea să fie un fel de mare şefă, dacă mărimea somptuosului birou pe colţ şi ferestrele de la podea până la tavan, cu vedere spre port, erau indicii ale statutului în cadrul corporaţiei. Se aflau la etajul al şaptesprezecelea şi acoperişul în formă de vele al Casei Operei era atât de aproape, încât îi vedeai plăcile albe şi crem, în formă de diamant.

Femeia ţinea o mână pe mouse. Derula e-mailurile pe ecranul supradimensionat al calculatorului, ca şi când cei doi paramedici chemaţi s-o consulte erau un mic inconvenient, nişte electricieni veniţi să repare o priză. Purta un costum bleumarin, ajustat pe corp, de parcă ar fi fost o pedeapsă, jacheta fiind incomod de strâmtă la umeri.

Yao luă mâna liberă a femeii şi îi prinse un pulsoximetru de deget. Observă o pată solzoasă şi lucioasă pe pielea roşiatică de pe antebraţ. Un prediabet?

— Iei vreun medicament, Masha? întrebă Finn.

Avea un fel dezinvolt şi familiar de a vorbi cu pacienţii, de parcă făcea conversaţie la un grătar, cu berea în mână.

Yao observase că Finn li se adresa întotdeauna pacienţilor pe numele mic, pe când el se jena să vorbească cu ei ca şi când erau vechi prieteni, dar dacă asta ajuta pacientul să se simtă mai bine, atunci va învăţa să-şi depăşească timiditatea.

— Nu iau niciun medicament, spuse Masha cu ochii în calculator.

Dădu un clic hotărât pe ecran, apoi îşi mută privirea de la monitor la Finn. Avea nişte ochi parcă împrumutaţi de la o persoană frumoasă. Yao presupuse că purta lentile de contact colorate.

— Sunt sănătoasă. Îmi cer scuze că v-am răpit timpul. Nu eu am chemat ambulanţa.

— Eu am chemat ambulanţa, spuse o tânără brunetă, foarte drăguţă, cu pantofi cu toc înalt şi o fustă strâmtă, ecosez, ale cărei romburi se suprapuneau la fel ca plăcile de pe Casa Operei.

Fusta îi venea excelent, dar, evident, asta nu avea nicio relevanţă în clipa de faţă, chiar dacă, practic, ea făcea parte din mediul pe care Yao trebuia să-l observe. Fata îşi rodea unghia de la degetul mic.

— Sunt asistenta ei personală. Ea… ăăă…, zise, apoi coborî glasul, ca şi când urma să dezvăluie ceva ruşinos. S-a albit de tot la faţă şi a căzut de pe scaun.

— N-am căzut de pe scaun! i-o tăie Masha.

— A alunecat de pe el, se corectă fata.

— Am ameţit puţin, atâta tot, îi spuse Masha lui Finn. Pe urmă m-am întors imediat la treabă. N-am putea să n-o mai lungim atâta? Sunt dispusă să vă plătesc integral… cum îi zice?… preţul sau tariful, sau ce percepeţi pentru serviciile voastre. Am asigurare de sănătate privată, desigur. Pur şi simplu nu am timp de aşa ceva în clipa asta.

Apoi se uită atentă la asistenta ei.

— Nu am o întâlnire la 11 cu Ryan?

— O s-o anulez.

— Vorbea cineva de mine? spuse un bărbat din pragul uşii. Ce s-a întâmplat?

Un tip cu cămaşă violet, mult prea strâmtă, intră ţanţoş ducând în braţe un teanc de dosare din carton manila. Vorbea cu un accent britanic afectat, de parcă era un membru al casei regale.

— Nimic, spuse Masha. Ia loc.

— Masha e ocupată în clipa asta, nu se vede? spuse biata asistentă.

Yao era în asentimentul ei. Nu-i plăcea ca problemele de sănătate să fie tratate cu neseriozitate şi considera că profesia lui merita mai mult respect. Avea şi o puternică aversiune faţă de tipii cu părul ţepos şi accent afectat, care purtau cămaşă violet cu un număr mai mic, pentru a-şi arăta pectoralii bine conturaţi.

— Nu, nu, ia loc, Ryan! Nu durează mult. Sunt bine, spuse Masha făcându-i nerăbdătoare semn să ia loc.

— Îmi dai voie să-ţi iau tensiunea, te rog, ăăă… Masha? spuse Yao îndrăznind să-i bâiguie numele în timp ce se pregătea să-i înfăşoare brasarda pe braţ.

— Hai mai întâi să scoatem jacheta, zise Finn amuzat. Eşti o femeie ocupată, Masha.

— Mie nu-mi trebuie decât să-mi semneze astea, îi spuse tânărul asistentei pe un ton scăzut.

Mie nu-mi trebuie acum decât să verific semnele vitale ale şefei tale, boule, se gândi Yao.

Finn o ajută pe Masha să-şi scoată jacheta pe care apoi o aşeză cu atenţie pe speteaza scaunului.

— Ia să vedem documentele alea, Ryan, spuse Masha descheindu-şi câţiva nasturi la cămaşa de mătase crem.

— Îmi trebuie semnătura ta pe primele două pagini, spuse tipul întinzându-i dosarul.

— Asta-i culmea! exclamă asistenta ridicând mâinile exas­perată.

— Prietene, va trebui să revii altă dată, spuse Finn cu o notă clară de asprime în vocea lui de tip care se relaxează la un grătar.

Ryan se dădu înapoi, dar Masha pocni din degete ca el să-i paseze dosarul, iar Ryan făcu imediat un salt în faţă şi i-l dădu. Se vedea că Masha îl speria mai tare decât Finn, ceea ce spunea multe, pentru că Finn era un tip masiv şi puternic.

— Durează cel mult paisprezece secunde, îi spuse ea lui Finn.

Vocea i se îngroşă la cuvântul „mult, astfel încât se auzi „molt.

Cu brasarda tensiometrului în mână, Yao schimbă o privire cu Finn.

Mashei îi căzu capul într-o parte, ca şi când tocmai aţipise. Dosarul îi alunecă dintre degete.

— Masha? o strigă Finn cu voce puternică, autoritară.

Ea se prăbuşi în faţă, cu braţele îndoite, ca o marionetă.

— Uite-aşa! strigă asistenta cu satisfacţie. Exact aşa a făcut şi mai devreme!

— Doamne Dumnezeule! exclamă tipul cu cămaşa violet şi se retrase. Doamne! Îmi pare rău! Eu doar…

— În regulă, Masha. Hai să te întindem pe podea, spuse Finn.

Finn o ridică de subsuori şi Yao o apucă de picioare, icnind de efort. Era o femeie foarte înaltă, îşi dădu seama Yao, mult mai înaltă decât el. Avea cel puţin 1.80 şi era al naibii de grea. Împreună cu Finn o întinse pe covorul cenuşiu, pe-o parte. Finn îi împături jacheta şi i-o puse sub cap.

Braţul stâng al Mashei se ridică ţeapăn, ca de zombi, deasupra capului. Mâinile i se încleştară spastic în pumni. Con­tinua să respire sacadat în timp ce corpul îi devenea rigid.

Avea o criză convulsivă.

Era tulburător să asişti la o criză convulsivă, dar Yao ştia că nu trebuia decât să aştepţi să treacă. Masha nu avea nimic în jurul gâtului, Yao nu avea ce să-i desfacă. Cercetă spaţiul din apropierea ei şi văzu că nu era nimic de care femeia să se lovească cu capul.

— Asta s-a întâmplat şi mai devreme? întrebă Finn ridicând privirea spre asistentă.

— Nu. Nu, înainte doar a leşinat, răspunse asistenta, care se uita cu ochii măriţi de o fascinaţie îngrozită.

— A mai avut crize convulsive? întrebă Finn.

— Nu cred. Nu ştiu.

În timp ce vorbea, asistenta se trăgea înapoi spre uşa biroului, unde se strânseseră o mulţime de angajaţi din companie. Cineva filma cu telefonul mobil, ca şi cum criza şefei lor era un concert de muzică rock.

— Încep compresiile, spuse Finn, iar ochii lui erau absolut calmi şi imperturbabili.

Urmă un moment — nu mai mult de o secundă, totuşi un moment — în care Yao nu reacţionă deloc, în timp ce creierul lui se lupta să proceseze ce se întâmplase. Îşi va aminti mereu acel moment de confuzie şi perplexitate. Ştia că un stop cardiac poate avea simptome asemănătoare cu cele ale unei crize convulsive şi totuşi el omisese acest lucru, deoarece creierul lui fusese foarte convins, în mod eronat, de o singură realitate: pacienta avea o criză convulsivă. Dacă Finn n-ar fi fost acolo, Yao n-ar fi făcut decât să stea pe vine şi să se uite la o femeie în stop cardiac, fără să facă nimic, ca un pilot care-şi lasă avionul să se prăbuşească pe sol, deoarece se bizuie prea mult pe instrumente, care de fapt nu funcţionează bine. Cel mai fin instrument al lui Yao era creierul şi în această zi nu funcţiona bine.

Îi aplicară două şocuri electrice, dar fără să reuşească să-i stabilizeze pulsul. Masha Dmitrichenko era în stop cardiac când o scoaseră din biroul ei de pe colţ în care nu avea să se mai întoarcă niciodată.

Capitolul 2

Zece ani mai târziu

Frances

Într-o zi senină şi caldă din ianuarie, Frances Welty, odinioară scriitoare de romane de dragoste de succes, mergea singură cu maşina prin pustietatea cu vegetaţie săracă, la şase ore nord-vest de Sydney, oraşul unde locuia.

Autostrada ca o panglică neagră se desfăşura hipnotic înaintea ei, în timp ce instalaţia de aer condiţionat îi sufla cu putere în faţă un curent de aer polar. Cerul era o cupolă gigantică de un albastru intens, care îi înconjura maşina minusculă şi solitară. Era mult prea mult cer pentru gustul ei.

Zâmbi pentru că îi amintea de comentariile acelea ţâfnoase de pe TripAdvisor: Aşa că am sunat la recepţie şi am cerut un cer mai confortabil, mai înnorat şi mai jos. O femeie cu un puternic accent străin a spus că nu mai aveau alt cer disponibil! A fost şi foarte nepoliticoasă! N-O SĂ MAI REVIN NICIODATĂ! NU VĂ IROSIŢI BANII!

Lui Frances îi trecu prin cap că poate era pe punctul de a-şi pierde minţile.

Nu, nu era. Era bine. Perfect normală. Fără doar şi poate.

Îşi puse mai ferm mâinile pe volan, clipi simţindu-şi ochii uscaţi în spatele ochelarilor şi căscă atât de tare, încât îi pocniră maxilarele.

— Au, făcu ea, deşi n-o duruse.

Oftă, uitându-se pe geam după ceva care să spargă monotonia peisajului. Probabil că era foarte dezagreabil şi ostil afară. Îşi şi imagina: bâzâitul muştelor, strigătul jalnic al ciorilor şi lumina aceea albă orbitoare. Pământ cafeniu cât vezi cu ochii.

Haide! Dă-mi o vacă, un lan de ceva, o baracă. Ochişorii mei văd ceva care începe cu…

N. Nimic.

Se foi în scaun şi, drept mulţumire, şalele îi răspunseră cu un junghi atât de puternic şi de personal, încât îi dădură lacrimile.

— Of, Doamne, se văită ea.

Începuse s-o doară spatele în urmă cu două săptămâni, în ziua când în sfârşit acceptase că Paul Drabble dispăruse. Exact când forma numărul de telefon al poliţiei şi se întreba cum să se refere la Paul — partenerul, prietenul, iubitul ei, „un prieten special"? —, simţise primul junghi. Fusese cel mai clar exemplu de durere psihosomatică, dar faptul că ştia că era ceva psihosomatic nu însemna că o durea mai puţin.

Era ciudat să se uite în oglindă în fiecare seară şi să-şi vadă reflexia şalelor care arătau la fel de moi, albe şi uşor rotunjoare ca întotdeauna. Se aştepta să vadă ceva îngrozitor, ca o masă noduroasă de rădăcini de copaci.

Se uită la ceasul de pe bord: 2:57 p.m. Bifurcaţia trebuia să apară dintr-o clipă în alta. Le spusese celor de la rezervări că va ajunge la Casa Tranquillum în jur de ora 3:30–4 p.m. şi nu făcuse nicio oprire neplanificată.

Casa Tranquillum era un „boutique de sănătate şi centru de relaxare". I-l recomandase prietena ei Ellen.

— Trebuie să te vindeci, îi spusese ea lui Frances după ce băuseră al treilea cocktail (un excelent Bellini de piersici albe) la prânz, săptămâna trecută. Arăţi ca dracu’.

Ellen făcuse o „detoxificare la Casa Tranquillum în urmă cu trei ani, când şi ea fusese „epuizată, „dărâmată, „nu mai era în formă şi…

— Da, da, am priceput, spusese Frances.

— Locul ăsta e foarte… neobişnuit, îi explicase Ellen. Au o abordare mai neconvenţională. Îţi schimbă viaţa.

— Şi cum anume ţi-a schimbat viaţa? întrebase Frances, pe bună dreptate, dar nu primise un răspuns clar la această întrebare.

Până la urmă, totul părea să se reducă la albul ochilor lui Ellen, care devenise şi mai alb, înfiorător de alb! În plus, slăbise trei kilograme! Deşi Casa Tranquillum nu era un centru pentru slăbit — Ellen ţinuse morţiş să sublinieze treaba asta. Era de relaxare, dar, mă rog, ce femeie s-ar plânge că a slăbit trei kilograme? În niciun caz Ellen. Şi nici Frances.

Frances se dusese acasă şi căutase site-ul. Nu fusese niciodată o fană a sacrificiului de sine, nu ţinuse niciodată o dietă, rareori spunea nu dacă ea simţea nevoia să spună da, sau da dacă simţea nevoia să spună nu. Din spusele maică-sii, primele ei cuvinte care exprimaseră lăcomie fuseseră „mai mult". Întotdeauna voia mai mult.

Cu toate astea, fotografiile cu Casa Tranquillum îi stârniseră o dorinţă ciudată şi neaşteptată. Aveau o culoare aurie, toate făcute la apusul sau la răsăritul soarelui, sau filtrate astfel încât să le facă să arate aşa. Oameni de vârstă mijlocie, cu înfăţişare plăcută, pozau ca nişte războinici într-o grădină de trandafiri albi, lângă o frumoasă casă de la ţară. Un cuplu stătea într-unul dintre „izvoarele termale care înconjurau proprietatea. Ţineau ochii închişi, capetele lăsate pe spate, şi zâmbeau extatic în timp ce apa bolborosea în jurul lor. Într-o altă fotografie apărea o femeie care se bucura de un „masaj cu pietre fierbinţi pe un şezlong lângă o piscină cu apă turcoaz. Frances îşi imaginase acele pietre fierbinţi aşezate cu o minunată simetrie pe propria şiră a spinării, căldura lor magică topindu-i durerea.

În timp ce visa la izvoare termale şi exerciţii blânde de yoga, pe ecran i-a apărut un mesaj de alertă: A mai rămas un singur loc la Tabăra de zece zile de transformare totală a corpului şi a minţii! Asta o făcuse să se simtă într-o concurenţă stupidă şi dăduse clic pe Rezervă acum, deşi chiar nu credea că mai rămăsese un singur loc. Totuşi, introdusese datele cardului ei de credit al dracului de repede, ca să fie sigură.

Se părea că în doar zece zile avea să fie „transformată aşa cum nu-şi imaginase vreodată. Acolo va avea parte de post, meditaţie, yoga, „exerciţii de eliberare emoţională creative. Nu va avea voie alcool, zahăr, cafeină, gluten sau lactate —, dar cum ea tocmai alesese un meniu de degustare la Four Seasons, era sătulă până-n gât de alcool, zahăr, cafeină, gluten şi lactate, iar ideea de a renunţa la ele nu i se păruse o mare filozofie. Mesele vor fi „personalizate în funcţie de „nevoile unice ale fiecăruia.

Înainte ca rezervarea ei să fie „acceptată", fusese nevoită să răspundă la un chestionar online foarte lung şi cam indiscret, despre situaţia ei amoroasă, dietă, istoric medical, consumul de alcool în săptămâna precedentă şi tot aşa. Minţise într-o veselie. Chiar nu era treaba lor. Ba chiar i se ceruse să încarce o fotografie făcută în ultimele două săptămâni. Trimisese una cu ea în compania lui Ellen, luând masa la Four Seasons, ţinând în mână un cocktail Bellini.

Trebuia să bifeze nişte căsuţe pentru a arăta ce spera să realizeze în cele zece zile: totul de la „consiliere intensivă pentru cupluri până la „scăderea semnificativă în greutate. Frances bifase numai căsuţele care sunau bine, cum ar fi „hrană spirituală".

Ca multe alte lucruri din viaţă, i se păruse o idee excelentă la momentul acela.

Părerile despre Casa Tranquillium exprimate de clienţi pe TripAdvisor, pe care le citise după ce plătise taxa nerambursabilă, erau extrem de diverse. Ba că fusese cea mai grozavă şi mai incredibilă experienţă pe care oamenii o avuseseră vreodată, că ar fi vrut să poată da mai mult de cinci stele, că erau extrem de încântaţi de mâncare, izvoare termale şi personal, ba că fusese cea mai neplăcută experienţă din viaţa lor, vorbeau de acţionarea lor în judecată, de stres posttraumatic, erau şi avertismente serioase, de genul: „Mergeți pe riscul vostru".

Frances se uită din nou la ceasul de pe bordul maşinii, sperând să prindă momentul când se făcea ora 3.

Încetează. Concentrează-te. Ochii la şosea, Frances. Tu eşti la volanul maşinii.

Ceva tremură la periferia razei ei vizuale şi ea tresări, aşteptându-se la bufnitura masivă a unui cangur izbindu-se de parbrizul maşinii.

Nu era nimic. Aceste coliziuni imaginare cu animale sălbatice erau numai în mintea ei. Dacă era să se întâmple, se întâmpla. Probabil că n-ar mai fi avut timp să reacţioneze.

Îşi aminti de o călătorie de demult, cu un iubit. Găsiseră un emu lovit de o maşină, care trăgea să moară în mijlo­cul autostrăzii. Frances stătea pe locul din dreapta, ca o prinţesă pasivă, în timp ce iubitul ei coborâse din maşină şi îl omorâse pe bietul emu cu o piatră. O lovitură puternică în cap. Când se întorsese pe locul şoferului, era transpirat şi euforic, un băieţaş de la oraş încântat de propriul pragmatism uman. Frances nu-l iertase niciodată pentru euforia care-l făcuse să asude. Îi plăcuse să omoare animalul.

Frances nu ştia dacă ea era în stare să omoare un animal aflat pe moarte, nici acum când avea 52 de ani, o situaţie financiară sigură şi era prea bătrână ca să mai fie prinţesă.

— Ai putea să omori un emu, spuse ea cu voce tare. Sigur c-ai putea.

Dumnezeule! Tocmai îşi amintise că iubitul ei de-atunci murise. Ia stai, chiar murise? Da, sigur că murise. Lui Frances îi ajunsese la urechi un zvon în urmă cu câţiva ani. Complicaţii de la o pneumonie, se pare. Gary răcea mereu îngrozitor. Frances nu-i arătase niciodată prea multă compasiune.

Chiar în acel moment, nasul începu să-i curgă ca un robinet. La fix. Ţinu volanul cu o mână şi îşi şterse nasul cu dosul celeilalte mâini. Dezgustător. Era probabil răzbunarea lui Gary care, din lumea de dincolo, făcea să-i curgă nasul. Şi pe bună dreptate. Cândva călătoreau cu maşina şi îşi declarau dragostea, iar acum ea nici măcar nu se deranjase să-şi mai aducă aminte că el murise.

Se scuză faţă de Gary, deşi, pe bune, dacă el ar fi putut să-i acceseze gândurile, şi-ar fi dat seama că nu era vina ei; dacă el ar fi trăit până la vârsta asta, ar fi ştiut că devii incredibil de uituc şi de distrat. Nu tot timpul. Doar uneori.

Uneori am o minte brici, Gary.

Îşi trase iar nasul. Se pare că răceala asta îngrozitoare era chiar mai veche decât durerea de spate. Fonfăia din ziua când predase manuscrisul, nu? De-acum trei săptămâni. Al nouăsprezecelea roman al ei. Încă aştepta să audă părerea editorului. Fusese o vreme, he-he, pe la sfârşitul anilor ’90, în „perioada ei de glorie", când editorul îi trimitea şampanie şi flori după două zile de la predare, împreună cu un bilet scris de mână. Încă o capodoperă!

Înţelegea că nu mai era în culmea gloriei, şi totuşi era un autor solid, de categorie mijlocie. Un e-mail plin de efuziune ar fi fost un gest frumos.

Sau prietenesc.

Chiar şi un mesaj de un rând, scris pe fugă: Scuze, n-am apucat să mă uit pe manuscris, dar de-abia aştept! Aşa ar fi fost politicos.

O teamă pe care refuza s-o recunoască încerca să evadeze din subconştient. Nu, nu. În niciun caz.

Strânse mâinile pe volan şi încercă să respire calm. Înghiţise o grămadă de pastile pentru răceală şi gripă ca să-şi desfunde nasul, iar pseudoefedrina făcea să-i crească pulsul, de parcă urma să se întâmple ceva minunat sau ceva groaznic. Îi amintea de senzaţia pe care o avusese când păşise spre altar la cele două nunţi ale ei.

Probabil că era dependentă de pastilele de răceală şi gripă. Devenea repede dependentă. De bărbaţi. De mâncare. De vin. Uite chiar acum ar fi băut un pahar de vin şi era de-abia miezul zilei. În ultimul timp începuse să bea, poate nu excesiv, dar cu siguranţă mai cu chef decât de obicei. Era pe panta aia lunecoasă, îndreptându-se vertiginos spre dependenţa de medicamente şi alcool! Interesant de ştiut că putea să se schimbe în mod semnificativ. Acasă avea o sticlă de pinot noir pe jumătate plină, care stătea cu neruşinare pe biroul ei, s-o vadă toată lumea (doar femeia care făcea curăţenie). Parcă era dracului Ernest Hemingway. Nu avusese şi el probleme cu spatele? Aveau atâtea în comun!

Numai că Frances avea o slăbiciune pentru adjective şi adverbe. Se pare că le împrăştia prin romanele ei ca pe nişte pernuţe decorative. Cum suna citatul ăla din Mark Twain, pe care Sol obişnuia să-l murmure pentru sine destul de tare cât să audă şi ea când îi citea manuscrisele? Când prinzi un adjectiv, lichidează-l.

Sol era un bărbat adevărat căruia nu-i plăceau adjectivele şi pernuţele decorative. Îi veni în minte o imagine cu Sol în pat, deasupra ei, înjurând comic în timp ce mai scotea o pernuţă de sub capul ei şi o azvârlea cât colo prin cameră, în timp ce ea râdea pe înfundate. Scutură din cap, vrând parcă să-şi alunge din minte această amintire. Amintirile sexuale frumoase i se păreau a fi un punct în favoarea primului ei soţ. Când totul mergea bine în viaţa ei, Frances le dorea ambilor ei foşti soţi numai fericire şi o funcţie erectilă excelentă. În clipa asta, le dorea să plouă cu nori de lăcuste peste capetele lor încărunţite.

Îşi supse tăietura mică şi dureroasă din vârful degetului mare de la mâna dreaptă, căpătată de la o foaie de hârtie. Din când în când îi zvâcnea, aducându-i aminte că, deşi era cea mai mică dintre suferinţele ei, putea să-i strice ziua.

Maşina se hurducă pe o porţiune de drum denivelată şi Frances îşi scoase degetul din gură şi apucă mai bine de volan.

— Hopa!

Avea picioare foarte scurte, aşa că trebuia să tragă scaunul şoferului mai aproape de volan. Henry zicea mereu că arăta de parcă era într-o maşinuţă electrică. Zicea că era o chestie simpatică. Dar după cinci ani, nu i se mai păruse simpatică şi înjura de fiecare dată când urca în maşină şi trebuia să tragă scaunul mai în spate.

Şi ei tot cinci ani i se păruse fermecător faptul că el vorbea în somn.

Concentrează-te!

Peisajul rural zbura pe lângă ea. În sfârşit, un indicator: Bun venit în oraşul Jarribong. Ne mândrim că suntem un ORAŞ CURAT.

Încetini până la limita de viteză de 50 de kilometri pe oră, ceea ce i se păru aproape absurd de încet.

Întorcea capul dintr-o parte în alta, privind cu atenţie oraşul. Un restaurant chinezesc cu un dragon roşu-auriu decolorat pe uşă. O staţie service care părea închisă. Un oficiu poştal din cărămidă roşie. Un magazin de băuturi de unde puteai să cumperi fără să cobori din maşină, dar care părea să fie închis. O secţie de poliţie care părea absolut inutilă. Nu se vedea nici ţipenie de om. O fi fost el curat, dar părea post-apocaliptic.

Se gândi la ultimul ei manuscris. Acţiunea se petrecea într-un orăşel. Asta era realitatea cruntă, concretă, a orăşelelor! Nu sătucul fermecător pe care îl crease ea, cuibărit în munţi, cu o cafenea animată, primitoare, unde mirosea a scorţişoară şi, cel mai fantezist lucru dintre toate, o librărie care se presupunea că făcea şi profit. Criticii vor spune pe bună dreptate că e „siropos", dar probabil că nu va primi recenzii şi oricum ea niciodată nu citea recenziile.

Deci cam asta era tot în amărâtul Jarribong. Adio, orăşel curat şi trist!

Apăsă pe acceleraţie şi văzu cum viteza urcă din nou la 100 la oră. Pe site zicea că bifurcaţia era la douăzeci de minute după Jarribong.

În faţă era un indicator. Miji ochii, aplecată peste volan ca să-l citească: Casa Tranquillum, următoarea la stânga. Îi tresări inima de bucurie. Reuşise. Condusese şase ore fără să-şi piardă minţile. Apoi i se înmuiară picioarele pentru că acum trebuia să meargă până la capăt cu povestea asta.

— După un kilometru, viraţi la stânga, îi ordonă GPS-ul.

— Nu vreau să virez la stânga după un kilometru, se tângui Frances.

Nici măcar nu trebuia să fie aici, în sezonul ăsta sau în emisfera asta. Trebuia să fie cu prietenul ei „special", Paul Drabble, în Santa Barbara, soarele de iarnă californiană încălzindu-le feţele în timp ce vizitau crame, restaurante şi muzee. Trebuia să-şi petreacă lungi după-amiezi obositoare încercând să-l cunoască pe Ari, fiul de 12 ani al lui Paul, să-i asculte chicotele seci în timp ce o învăţa să joace pe PlayStation vreun joc violent care-i plăcea lui. Prietenele lui Frances care aveau copii râseseră şi făcuseră haz pe tema asta, dar ea aştepta cu nerăbdare să înveţe jocul; acţiunea părea a fi foarte amplă şi complexă.

Îi veni în minte o imagine cu figura tânără şi serioasă a detectivului. Avea aceiaşi pistrui din copilărie şi îşi nota tot ce spunea ea, cu un scris de mână laborios, folosind un pix cu pastă albastră şi vârf subţire. Ortografia lui era sub orice critică. Scria „înot" cu doi n. Nu putea s-o privească în ochi.

Un puternic val de căldură îi cuprinse brusc corpul când îşi aduse aminte.

Umilinţă?

Probabil.

Îi vâjâia capul. Tremura şi avea frisoane. Mâinile îi transpirară instantaneu, alunecând pe volan.

Trage pe dreapta, îşi spuse în sinea ei. Trebuie să tragi imediat pe dreapta.

Semnaliză, deşi nu era nimeni în spatele ei, şi opri pe marginea drumului. Avu prezenţa de spirit să aprindă luminile de avarie. Transpiraţia îi şiroia pe faţă. În câteva secunde avea bluza fleaşcă. Trase de pânză fluturând-o ca să-şi facă aer şi se frecă pe frunte, dându-şi la o parte şuviţele de păr ud. Un frison rece o făcu să tremure.

Strănută… şi simplul fapt că strănută îi dădu un junghi în spate. Durerea era de proporţii biblice, încât Frances începu să râdă şi lacrimile îi şiroiau pe faţă. Oh, da, îşi pierdea minţile. Cu siguranţă.

Un uriaş val de furie primară, fără un motiv precis, o străbătu din cap până în picioare. Începu să lovească cu pumnul în claxon, închise ochii, îşi dădu capul pe spate şi ţipă la unison cu claxonul, pentru că avea răceala asta, şi durerea asta de spate, şi inima frântă şi…

— Alo!

Deschise ochii şi tresări speriată în scaun.

Un bărbat aplecat lângă portiera ei bătea cu putere în geam. Frances văzu o maşină, probabil a lui, trasă pe partea cealaltă a drumului, cu luminile de avarie aprinse.

— Vă simţiţi bine? strigă el. Aveţi nevoie de ajutor?

Pentru numele lui Dumnezeu! Trebuia să fie un moment de disperare intim. Ce jenant! Apăsă pe buton ca să coboare geamul.

Un bărbat masiv, nebărbierit, cu părul nepieptănat şi înfăţişare neplăcută, se aplecă să se uite la ea. Avea un tricou cu emblema decolorată a unei formaţii de demult, burtă de bere şi blugii lăsaţi sub talie. Era probabil unul dintre acei criminali în serie din deşert. Chiar dacă aici practic nu era deşert. Plecase din deşert, probabil în vacanţă.

— Aveţi probleme cu maşina? întrebă el.

— Nu, spuse Frances.

Se îndreptă în scaun şi încercă să zâmbească. Îşi trecu mâna prin părul umed.

— Mulţumesc. Mă simt bine. Maşina e în regulă. Totul e bine.

— Vă vine să vomitaţi? întrebă omul cu un aer uşor dezgustat.

— Nu, nu. Am doar o răceală păcătoasă.

— Poate e gripă. Pare că vă este foarte rău, insistă bărbatul, încruntându-se şi aruncând o privire spre bancheta din spate. Mai devreme ţipaţi şi apăsaţi pe claxon de parcă… aveaţi o problemă.

— Da, recunoscu Frances. Mă rog… Credeam că sunt singură şi nu mă vede nimeni. Am avut o… stare proastă.

Încercă să-şi ascundă indignarea din voce. În fond, omul era un bun cetăţean care făcuse ce trebuia. Făcuse ce ar fi făcut oricine în locul lui.

— Mulţumesc că aţi oprit, dar sunt bine, spuse ea amabilă, cu cel mai împăciuitor şi mai agreabil zâmbet.

Era important să te arăţi împăciuitoare cu un bărbat necunoscut şi corpolent, când eşti în mijlocul pustietăţii.

— Atunci, bine.

Bărbatul se ridică gemând de efort, cu mâinile pe coapse ca să se sprijine, dar pe urmă bătu darabana cu degetele îndoite în acoperişul maşinii şi se aplecă din nou, dintr-odată foarte hotărât. Sunt bărbat, ştiu cum stau lucrurile.

— Spuneţi-mi, vă simţiţi prea rău ca să conduceţi? Pentru că, dacă nu vă simţiţi în stare să conduceţi, dacă sunteţi un pericol pentru alţi şoferi din trafic, vă spun sincer că nu pot să vă las să…

Frances se îndreptă în scaun. Doamne Dumnezeule!

— Tocmai am avut un bufeu, îl repezi ea.

Bărbatul se albi la faţă.

— Oh! făcu el privind-o cu atenţie, după care rămase tăcut o clipă. Eu credeam că se zice că „am călduri", continuă el.

— Părerea mea e că se folosesc ambele variante, replică Frances.

Era a treia oară când i se întâmpla. Frances citise foarte mult pe tema asta, vorbise cu toate femeile de peste 55 de ani pe care le cunoştea şi se dusese de două ori la medicul de familie unde se plânsese:

— Dar nu mi-a spus nimeni că o să fie aşa!

Deocamdată monitorizau situaţia. Lua nişte suplimente, redusese consumul de alcool şi de alimente picante. Ha ha!

— Deci sunteţi bine, spuse bărbatul.

Se uită în stânga şi în dreapta pe autostradă, de parcă ar fi căutat ajutor.

— Chiar mă simt foarte bine, spuse Frances având chiar atunci un mic junghi în spate şi încercând să nu tresară.

— Nu mi-am dat seama că bufeurile sunt atât de…

— Rele? Ei, nu sunt aşa la toată lumea. Doar la unele mai „norocoase".

— Şi nu există… cum se cheamă? Tratament de substituţie hormonală?

Doamne Dumnezeule!

— Puteţi să-mi prescrieţi dumneavoastră unul? întrebă Frances pe un ton glumeţ.

Bărbatul făcu un mic pas înapoi, îndepărtându-se de maşină, cu mâinile ridicate în semn că se predă.

— Scuze. Doar că… mi se pare că asta lua soţia mea… În fine, nu-i treaba mea. Dacă totul e în regulă, eu am plecat.

— Bine faceţi, spuse Frances. Mulţumesc că aţi oprit!

— Nicio problemă.

Tipul ridică o mână, vru să mai zică ceva, pe urmă se răzgândi şi se întoarse la maşina lui. Avea pete de transpiraţie pe spatele tricoului. Un munte de om. Bine că se hotărâse că nu merita să o omoare sau să o violeze. Prefera probabil victime care năduşeau mai puţin.

Îl privi pornind maşina şi ieşind pe autostradă. El o salută ducând un deget la frunte când trecu pe lângă ea.

Frances aşteptă până când maşina lui deveni un punct minuscul în oglinda retrovizoare, apoi se întinse spre hainele de schimb pe care le avea pregătite pe scaunul din dreapta exact pentru astfel de situaţii.

— Menopauză? spusese vag la telefon mama ei care avea 80 de ani, din celălalt capăt al lumii, adică din sudul Franţei, unde locuia acum fericită. Oh, mi se pare că mie nu mi-a dat prea mari bătăi de cap, scumpa mea. Am terminat cu ea într-un weekend, din câte mi-aduc aminte. Sunt sigură că şi la tine o să fie la fel. Eu n-am avut niciodată bufeuri. Cred că astea sunt doar un mit, sinceră să fiu.

Hmmm, se gândi Frances în timp ce-şi ştergea cu prosopul transpiraţia abundentă.

Se gândi să facă o fotografie cu faţa ei roşie ca o pătlăgică şi s-o trimită pe WhatsApp grupului de prietene din şcoala generală. Pe unele le ştia de la grădiniţă. Acum, când ieşeau în oraş la cină, discutau despre simptomele menopauzei cu aceeaşi groază avidă cu care altădată discutau despre prima lor menstruaţie. Niciuna nu avea parte de bufeuri atât de rele ca Frances, aşa că ea le încasa pentru tot restul echipei. Ca şi în alte situaţii din viaţă, reacţiile lor la menopauză erau în funcţie de personalitatea fiecăreia: Di zicea că ea e într-o permanentă stare de furie şi că, dacă ginecologul ei nu se hotăra mai repede să-i facă histerectomie, o să-l ia de guler pe ţâşti-bâştiul ăsta ticălos şi o să dea cu el de pereţi; Monica primea cu braţele deschise „superba intensitate" a emoţiilor ei, iar Natalie se întreba neliniştită dacă menopauza contribuia la anxietatea ei. Toate fuseseră de acord că era tipic pentru prietena lor Gillian să moară ca să scape de menopauză, apoi plânseseră în paharele lor de prosecco.

Nu, n-o să le trimită un mesaj prietenelor ei din şcoală, pentru că brusc îşi aminti că la această ultimă cină, când ridicase ochii din meniu, surprinsese un schimb de priviri care sigur asta spuneau: „Biata Frances!". Nu suporta mila. Acest grup de prietene măritate bine-mersi ar fi trebuit s-o invidieze, sau în orice caz se prefăcuseră că o invidiază, în toţi aceşti ani, dar se pare că a nu avea copii şi a fi singură la 30 de ani erau cu totul altceva decât a nu avea copii şi a fi singură la 50 de ani. Nu mai era nimic senzaţional. Acum era mai degrabă tragic.

Sunt tragică doar temporar, îşi spuse în timp ce trăgea pe ea o bluză curată şi extrem de decoltată. Aruncă bluza udă de transpiraţie pe bancheta din spate, porni din nou maşina, se uită peste umăr şi intră pe autostradă. Tragică temporar. Ar putea fi numele unei trupe de muzică.

Apăru un indicator. Miji ochii. Casa Tranquillum, scria pe el.

— Urmează viraj la stânga, spuse GPS-ul.

— Da, ştiu, văd şi eu.

Îşi privi propriii ochi în oglinda retrovizoare şi încercă să-şi ia un aer care să sugereze ce interesantă e viaţa!

Lui Frances îi plăcuse întotdeauna ideea de universuri paralele în care multiple versiuni ale ei încercau diferite vieţi — într-una era CEO, şi nu scriitoare; într-una era mama a doi sau patru sau şase copii; într-una nu divorţase de Sol şi în alta nu divorţase de Henry —, dar în cea mai mare parte, se simţise întotdeauna mulţumită sau cel puţin acceptase universul în care se găsea… mai puţin în clipa asta, pentru că în clipa asta avea impresia că se produsese o eroare administrativă de fizică cuantică de proporţii catastrofale. Încurcase universurile. Ea trebuia să se bucure din plin de dragoste şi pasiune în America, nu să fie suferindă şi îndurerată în Australia. Era absolut nedrept. Inacceptabil.

Şi totuşi, iat-o aici. Nu mai avea ce să facă sau încotro s-o apuce.

— Fir-ar al dracului! spuse ea şi viră la stânga.

Capitolul 3

Lars

— Ăsta e preferatul soţiei mele.

Administratorul podgoriei, un tip jovial, scund şi îndesat, de vreo 60 ani, cu mustaţă retro, ridică în mână o sticlă de vin alb.

— Zice că o trimite cu gândul la cearşafuri de mătase. Are un final cremos, catifelat, care cred că o să vă placă.

Lars roti paharul de degustare şi inspiră parfumul: mere, soare şi fum de lemn. Instantaneu îi veni în minte amintirea unei zile de toamnă. Consolarea unei mâini mari şi calde care o ţinea pe a lui. Părea a fi o amintire din copilărie, dar probabil nu era; mai degrabă o amintire pe care o împrumutase dintr-o carte sau dintr-un film. Sorbi din vin, îl lăsă să se rostogolească în gură, şi se simţi purtat într-un bar de pe coasta Amalfi. Frunze de viţă-de-vie peste corpurile de iluminat, miros de usturoi şi de mare. Era o amintire fericită din viaţa reală, cu fotografii care o dovedeau. Îşi aminti de spaghete. Doar pătrunjel, ulei de măsline şi migdale. S-ar putea să aibă pe undeva chiar şi o fotografie cu spaghetele.

— Cum vi se pare? întrebă administratorul podgoriei zâmbind.

Mustaţa lui părea că se păstrase perfect din 1975.

— Excelent!

Lars mai luă o sorbitură, încercând să-şi facă o imagine completă. Vinul te poate păcăli: la început soare, mere şi spaghete, pe urmă nimic, doar o amară dezamăgire şi promisiuni deşarte.

— Am şi un pinot grigio care s-ar putea să vă tenteze…

Lars ridică mâna şi se uită la ceas.

— Ar fi mai bine să mă opresc aici.

— Mai aveţi mult de mers?

Cei care se opreau aici erau doar în trecere. Lars fusese cât pe ce să nu observe micul indicator de lemn pe care scria Pivniţă cu degustări de vinuri. Trântise piciorul pe frână pentru că el era genul ăsta: spontan. Când îşi amintea să fie.

— Într-o oră trebuie să mă cazez la un complex balnear, spuse Lars ridicând paharul de vin în lumină şi admirându-i culoarea aurie. Aşa că nu am voie alcool în următoarele zece zile.

— Ah! La Casa Tranquillum, nu? întrebă administratorul. Faceţi — cum îi zice? — zece zile de purificare sau ceva de genul ăsta?

— Spălare de păcate, spuse Lars.

— De obicei, oaspeţii lor opresc la noi în drum spre casă. Suntem prima staţiune vinicolă pe care o întâlnesc la întoarcerea spre Sydney.

— Şi ce părere au despre locul ăla? întrebă Lars scoţând portofelul.

Avea de gând să comande nişte vin care să-i fie livrat acasă ca un mic dar de bun venit.

— Unii dintre ei îmi par cam speriaţi de bombe, sincer să fiu. Majoritatea nu vor decât ceva de băut şi nişte chipsuri, ca să le revină culoarea în obraji.

Omul puse mâna pe gâtul sticlei, parcă pentru a căuta consolare.

— Sora mea s-a angajat de curând la spa-ul de acolo. Zice că noua ei şefă este puţin cam…

Privi concentrat cu ochii mijiţi, străduindu-se parcă să vadă cuvântul pe care îl căuta. Într-un final spuse:

— Altfel.

— Am fost avertizat, răspunse Lars.

Nu-şi făcea griji. Era un pasionat de staţiuni balneare. Oamenii care conduceau aceste stabilimente aveau tendinţa să fie „altfel".

— Despre casă zicea că e nemaipomenită. Are o istorie fascinantă.

— E construită de nişte deţinuţi, mi se pare.

Lars bătu în tejgheaua barului cu colţul cardului său Gold Amex.

— Daaa! Vai de mama lor! Nu cred că beneficiau şi ei de tratamente termale.

Pe o uşă din spatele lui apăru o femeie bombănind:

— Iar a căzut internetul.

Se opri când îl văzu pe Lars şi rămase cu gura căscată. Lars era obişnuit. De când se ştia, oamenii rămâneau cu gura căscată în faţa lui. Fâstâcită, femeia se uită repede în altă