Nu-i uşor să fugi de fericire

De Laura Frunză

„Eu nu sunt o cititoare-model de romane de dragoste. Cu toate astea, am și eu modelul meu preferat de poveste de iubire, și anume Îmblânzirea scorpiei (în toate variantele sale, de la Shakespeare, la Frumoasa și Bestia). Așa că mi-a plăcut romanul de debut al Laurei Frunză, Nu-i ușor să fugi de fericire, în primul rând pentru că am descoperit în Ileana Damaschin o nouă Catarina. În al doilea rând, mi-a plăcut stilul onest și echilibrat al scriiturii, care mi s-a părut că se potrivește perfect cu povestea inspirată și ancorată în realitatea contemporană a adulților de azi (mai exact, a celor aflați în jurul vârstei de 40 de ani).
Roman de debut al unei autoare care și-a format mâna scriind articole și traducând, cartea Laurei Frunză este, din mai multe puncte de vedere, o carte a curajului. Curajul autoarei de a publica un roman așa cum i-ar plăcea să citească, curajul personajelor de a-și înfrunta și depăși traumele și chiar, de ce nu?, curajul unei editoare care se mărturisește a nu fi cititoare de romane de dragoste, dar care a descoperit că poate lucra cu mare plăcere la o astfel de carte. Circuitul curajului se poate încheia perfect cu cititoarea sau cititorul care își închipuie că asta nu e o carte pentru ea sau pentru el, dar care își face curaj s-o înceapă." Laura Câlțea


LAURA FRUNZĂ traduce cărți, scrie pe blogul personal și lucrează în Resurse Umane la o companie multinațională.
A absolvit în 2003 Facultatea de Litere, specializarea Germană-Engleză, cu intenția de a lucra în domeniul editorial și, deși a fost un drum ocolit, în prezent face ceea ce și-a dorit: scrie recenzii, moderează evenimente, ateliere și lansări de carte, intervievează scriitori și promovează cititul în rândul copiilor și tinerilor.
Din 2008 scrie pe blogul www.laurafrunza.com, un blog de lifestyle pentru viața de familie. Îi place să călătorească și să lucreze de acasă și, uneori, le combină pe amândouă. A mai publicat o carte diy – do it yourself (Brâie de inspirație folclorică) și și o poveste terapeutică pentru copii (Gloria și unicornul magic) scrisă împreună cu alte mame influencer.
În prezent, locuiește în București împreună cu soțul și cei doi copii. Nu-i ușor să fugi de fericire este romanul ei de debut.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 21 dec. 2023
• ISBN: 9786064021038

Previzualizare carte

CU NOUĂ ANI ÎN URMĂ

În timp ce urca treptele în întuneric, spre un loc care să fie cât mai departe de aglomerația de pe puntea principală, Ileana se întreba ce naiba fusese în capul ei să se îmbarce de Revelion într-o croazieră pe Dunăre spre Belgrad. Nu putuse și ea să aleagă o croazieră în Turcia, de exemplu, unde era mai cald? Își strânse haina mai tare în jurul ei. Nici nu ieșise bine pe punte, că mâna îi și înghețase pe sticla de șampanie.

Era un frig crunt. Cu toate astea, toți cei optzeci de pasageri ai navei de croazieră MS Diana erau pe puntea principală. Mai erau douăzeci de minute până la miezul nopții și nimeni nu voia să piardă focul de artificii promis de organizatori care urma să marcheze trecerea în noul an.

Bine, bine, bombăni ea în gând. Ai venit pentru el, nu pentru croazieră.

Coordonatorul de evenimente al navei păruse persoana potrivită cu care să-și petreacă Revelionul, mai ales că o invitase la bord fără să plătească niciun cent din cei cinci sute de euro cât costa toată povestea, dar el era momentan prins cu îndatoririle de serviciu, așa că în clipa aceea era afară cu toți ceilalți, asigurându-se că totul se sincroniza perfect pentru marele moment de la miezul nopții.

Acostaseră la Belgrad în ziua aceea și Ileana avusese o zi plină cu aparatul de fotografiat în mână. Spre deosebire de restul Europei, unde târgurile de Crăciun se închiseseră deja de câteva zile, cel din Belgrad fusese gălăgios, colorat și aglomerat, exact așa cum îi plăcea ei. Umpluse cardul de memorie cu fotografii și se bucurase de fulguiala măruntă care începuse chiar când ajunseseră în oraș și care transformase orice cadru surprins într-un tablou feeric. Apoi băuse cam mult din vinul servit la masa de prânz, așa că nu doar că era amețită puțin, dar o durea și capul și era obosită. S-ar fi culcat, dar era Revelionul, ultima zi din anul în care împlinise treizeci de ani, și voia să stea acolo, pe punte, să arate zilelor care treceau că e aceeași Ileana, puternică, stăpână pe sine, curajoasă. Femeia care nu are nevoie de nimeni altcineva. Cea peste care trec anii fără să lase urme și nici dorințe neîmplinite.

Pe dracu, se dojeni ea singură. Stai aici să-ți în­ghețe fundul ca să ce? Ca să vezi cum mai trece un an și urcușul pe culmea vieții începe să te facă să gâfâi? Cât crezi c-o să urci? Până la patruzeci maximum? După aia, te duci la vale, fetițo, ca toți ceilalți. Să nu crezi c-o să scapi. Cât o să mai poți fugi?

Ultima întrebare o rostise cu voce tare, fără să-și dea seama, și rămase surprinsă când se întoarse cineva spre ea și întrebă:

— Poftim?

Nu-l remarcase pe bărbatul îmbrăcat în palton negru, care stătea sprijinit cu coatele de balustradă. Se pare că nu era singura care căuta solitudinea atât de aproape de miezul nopții.

— Ați spus ceva? repetă bărbatul, și Ileana aproape că icni de surprindere când îl recunoscu.

Anii fuseseră blânzi cu el. Nu-l îmbătrâniseră deloc, doar îl maturizaseră în felul acela frumos în care se maturizează unii bărbați. Părul blond-închis era o idee mai scurt decât îl purtase pe vremuri, dar în jurul ochilor albaștri nu se vedea niciun rid.

— Bogdan? întrebă Ileana, nevenindu-i să creadă că era chiar el, fostul ei coleg de clasă din liceu.

Bărbatul se încruntă, surprins, apoi se apropie de ea. O recunoscu imediat.

— Ileana?

Ileana zâmbi și dădu din cap, apoi se repezi la el, un pic prea iute, și-l îmbrățișă, apoi îl pupă pe amândoi obrajii, ca și cum ar fi fost doi prieteni vechi care se reîntâlneau pe stradă. Dar nu erau — nu fuseseră niciodată prieteni. Simpli colegi, care chiuliseră uneori de la aceeași oră sau care făcuseră, în echipă, același referat. O vizită la muzeu în care rămăseseră amândoi pierduți în fața aceluiași tablou. Ileana își amintea și acum tematica tabloului, chiar dacă nu mai știa exact ce pictură era sau cine o pictase. Reprezenta o familie. Ileana îl privise lung, întrebându-se dacă, așa cum spunea Tolstoi, fiecare familie era nefericită în felul ei. Concluzionase atunci că nu. Colegii ei sigur aveau familii fericite.

Îl privi mai atent, acum, că era aproape de ea. Poate nu avea riduri și nici fire albe, dar în ochi îi lucea stins tristețea. Avea un aer straniu, de animal înfometat, care o debusolă. Recunoscu senzația. O nefericire profundă care izvora din lipsa unor nevoi emoționale îndeplinite. Deodată, Ileana simți un imbold puternic de a se întoarce și de a pleca de acolo. Cu siguranță că Bogdan nu avea nevoie de compania ei, de aia era acolo singur, la câteva minute distanță de cumpăna dintre ani. Sigur nu voia ca cineva să-l vadă așa, nefericit. Și dacă — se întrebă cu groază Ileana — și el putea vedea același lucru în ochii ei? Dacă vedea că și ea era nefericită?

Nu se așteptase ca un lucru atât de banal, Revelio­nul — Revelionul la treizeci de ani — s-o azvârle temporar de pe traiectoria ei ascendentă, dar iată că se întâmplase. De aia se afla acolo, pe nava aia de croazieră stupidă, plină de cupluri, care acum așteptau în frig, unul lângă altul, să bată gongul care anunța trecerea în noul an. Fugise și se ascunsese cu sticla de șampanie, sperând că n-o s-o găsească nimeni, sperând să-și alunge nefericirea și frustrarea singură, în unicul mod în care putea, din momentul în care îi secaseră lacrimile: cu sticla de băutură în mână.

Alesese pentru ocazia asta un vin spumant scump, care îi atrăsese atenția în crama pe care o vizitaseră cu două zile în urmă, în Rajac. Dar uite că o găsise cineva care se simțea fix ca ea, în ciuda verighetei pe care Ileana i-o zărise pe deget. Și Bogdan era nefericit, și Ileana se convinse astfel încă o dată că verigheta nu era vreun garant al fericirii perpetue, ba dimpotrivă.

— Ce faci aici? se întrebară reciproc în același timp și Ileana râse, la fel și Bogdan, dar râsul nu li se reflectă niciunuia în ochi.

Ileana ridică sticla de șampanie.

— Am dat o căruță de bani pe sticla asta și m-am gândit că nu vreau s-o împart cu nimeni, glumi ea, așa cum făcea întotdeauna. Dar acum că ești tu aici, ce zici, s-o bem împreună?

Îi întinse sticla.

— Faci tu onorurile?

El păru să ezite, dar întinse mâna după sticlă. Îi desfăcu staniolul, apoi răsuci cu grijă sârmulița care ținea dopul. Împinse dopul de plută cu degetul mare și acesta sări cu un pocnet surd, iar băutura țâșni înspumată. Ileana puse gura pe buza sticlei și sorbi spuma, râzând.

— Să n-o lăsăm să se irosească, îl tachină ea.

Fără să vrea, atinse cu buzele mâna lui Bogdan, care încă ținea degetele în jurul sticlei. El sări ca ars și făcu un pas în spate, iar băutura i se vărsă peste mână.

— Scuze, scuze, spuse el, părând dintr-odată confuz și speriat.

Ileana flutură din mână.

— Nu face nimic.

Îi luă sticla și bău o gură din șampania rece. Bulele o gâdilară pe limbă și simți, la propriu, cum alcoolul i se urcă direct la cap.

— Deci, ce faci aici, totuși? Și cum de nu te-am văzut până acum, că sunt de trei zile pe vapor?

— Aici, pe navă, sau aici, singur, când toată lumea aș­teaptă Revelionul pe puntea principală?

— Aici, singur.

Îi întinse sticla și el o privi lung, iar Ileana își dădu ochii peste cap. În cele din urmă, el acceptă sticla și luă o înghițitură mare de băutură.

— De ce nu ești acolo cu toată lumea? Cu… nevastă-ta? întrebă ea, arătând spre verighetă.

Bogdan rămase tăcut o clipă, ca și cum s-ar fi gândit ce să răspundă. Apoi păru să se hotărască.

— Nevastă-mea, răspunse el folosind același cuvânt și arătând spre verighetă, tocmai mi-a cerut să divorțăm.

Mai luă o înghițitură din șampanie, apoi adăugă:

— Într-o croazieră în care, chipurile, veniserăm ca să reparăm lucrurile.

Rosti totul pe un ton amar, gâtuit, de parcă nu se convinsese nici el că așa stăteau lucrurile.

— Nasol. Aveți copii?

— Avem, da. O fată.

— Atunci nu divorța, orice-ar fi, îi spuse ea, pe un ton surprinzător de pătimaș.

El o privi surprins, cu o cută adâncă între sprâncene. Ileana își continuă pledoaria.

— Copiii ies mereu cei mai afectați din toată povestea asta. Voi o să vă certați și o să vă împărțiți lucrurile, casa, timpul, copilul. Și ea, fata, o să sufere cel mai tare, pentru că o să preia din suferința voastră, din frustrările și din nervii voștri. Nu divorța. Fă orice trebuie să faci, dar rămâi cu nevasta ta. Umilește-te, schimbă-te, cere-i iertare pentru chestii pe care nu le-ai făcut, orice e nevoie. Promite-i orice îți cere.

— Pari să știi multe despre asta, comentă el sec.

— Nu chiar. Nu sunt divorțată, nici n-am copii. Dar… crede-mă, copilul suferă cel mai tare.

Vocea i se frânse când rosti ultima propoziție. Luă sticla de șampanie și mai bău din ea. I-o dădu înapoi și el făcu același lucru.

— Dar tu, Ileana? Cum e viața ta? N-am mai auzit nimic de tine după liceu. Faci ce voiai să faci la nouăsprezece ani?

— Cam așa ceva, da.

— Și ești fericită?

— Sunt aici, singură, în noaptea de Revelion, cu o sticlă de șampanie în mână. Tu ce crezi?

O ploaie de artificii explodă pe cerul nopții, apoi alta și alta. Se auzi rumoare. Clinchet de pahare. Muzică. Ileana se uită la ceas. Era douăsprezece fix.

— Ca să vezi, zise ea. Am intrat deja în noul an.

Se întoarse spre el și zâmbi.

— La mulți ani! îi ură ea. Să ai un an nou plin de surprize plăcute și să nu mai faci Revelionul singur niciodată!

— La mulți ani, Ileana! N-am fost singur nici acum, îi șopti el.

Se aplecă s-o sărute pe obraz, dar în ultimul moment amândoi întoarseră capul — dacă intenționat sau din greșeală, nu aveau să știe niciodată — și își atinseră fugitiv buzele.

Bogdan simți șampania pulsându-i prin vene. Un curaj și o nebunie pe care nu le mai simțise niciodată îl cuprinseră brusc și își apăsă buzele și mai tare pe ale ei. Ileana scoase un geamăt excitat și se lipi de el. În clipa în care corpurile li se atinseră, un curent o străbătu din cap până în picioare și realiză că nu se mai simțise niciodată atât de apropiată de o altă ființă umană, că o cuprinde o foame enormă după el, după apropierea, după atingerea, după trupul și sufletul lui.

Simți brusc cum i se cască un gol în piept și cum o gaură neagră, formată dintr-o dorință fără cuvinte, o tânjire pe care nici măcar nu știa că o are, o trage undeva într-o zonă necartografiată a sufletului, un loc tainic unde stăteau la pândă, gata s-o ia cu asalt, sentimente și emoții pe care le înăbușise ani întregi.

Se desprinse brusc de el, îl privi în ochi o clipă, apoi fugi, lăsându-l în urmă, cu sticla de șampanie în mână. Fuga era lucrul la care Ileana se pricepea cel mai bine.

IUNIE

Atmosfera era înăbușitoare și afară. Ileana ieși pe ușă aproape împleticindu-se, disperată după o gură de aer proaspăt. Înăuntrul clubului, întunericul, zgomotul și căldura creau o atmosferă aproape claustrofobică. Nu mai făcea față conversațiilor țipate peste cacofonia muzicii care urla din difuzoare și nici măcar alcoolul nu mai reușea să-i îmbunătățească dispoziția. Încă nu putea să-și ofere singură o explicație pentru faptul că se prezentase la reuniunea de douăzeci de ani de la terminarea liceului. Până în ultimul moment nu fusese sigură că își va face apariția, deși confirmase și plătise și taxa de participare. Dacă se gândea bine, meritase să vină doar ca să le vadă fețele șocate când se ridicase în picioare la apelul dirigintelui și povestise câteva amintiri din perioada liceului.

Ileana trase aer în piept și simți cum i se încing plămânii. Era al naibii de cald, deși era abia începutul lunii iunie. Făcu câțiva pași pe alee, indecisă dacă s-o ia pe jos spre hotel sau să cheme un taxi. La capătul aleii, în umbră, Bogdan părea și el nehotărât dacă să mai rămână sau să plece.

Ileana își aduse aminte ce impact avusese Bogdan asupra ei, când îl revăzuse după douăzeci de ani. Nu, după nouă ani. Deși, în mintea ei, noaptea aceea de pe vasul de croazieră era ca și cum n-ar fi fost. Fusese prima ei pasiune adolescentină, încă de când băiatul intrase pe ușă, în clasa a noua. Dar lucrurile nu depășiseră niciodată stadiul unei simple relații colegiale, iar după ce legătura ei cu Pavel evoluase în altă direcție, nu-și mai bătuse capul cu băieții de vârsta ei. Cu toate astea, când îl revăzuse, ochii lui albaștri îi făcuseră pielea de găină, și nu atât ochii, cât privirea din ei. O recunoștea. Dacă ar fi existat vreo scară a nefericirii, Bogdan ar fi fost undeva în vârful ei, dincolo de ultima liniuță de gradație, într-o zonă care nu putea fi măsurată. Și nici măcar nu era sigură că văduvia îl făcea pe Bogdan atât de nefericit, pentru că învățase de-a lungul timpului să citească destul de bine oamenii și ceea ce-i transmitea privirea lui era ceva mai mult de atât. Ochii lui erau ca două minereuri de nefericire, clădite în timp de sedimentarea unor evenimente mai mici sau mai mari care își lăsaseră amprenta asupra lui. De la momentul în care se întâlniseră pe vaporul de croazieră, nefericirea lui se adâncise, îi săpase maxilarul în piatră și-i lăsase riduri fine în jurul ochilor.

Ileana se apropie încet de el. Avea un profil frumos, conturat în lumina slabă a unui felinar: fusese frumos și în liceu, deși foarte timid, lucru care nu-l ajutase prea mult în relația cu fetele. Ar fi putut fi un cuceritor dacă ar fi fost mai îndrăzneț. Barba scurtă și îngrijită pe care o purta acum îi venea bine și îi dădea un aer de autoritate, potrivit funcției pe care o avea. Contrar glumelor care se făceau în spațiul public despre polițiști, domnul comisar-șef Bogdan Ionescu era bine făcut, cu o musculatură zveltă, atent întreținută. La aproape patruzeci de ani arăta chiar mai bine ca la douăzeci, și Ileana știa asta pentru că sub cămașa albă de bumbac îi simțise abdomenul ferm și pectoralii bine definiți atunci când dansaseră. În alte condiții, Ileana ar fi lansat invitația și el ar fi acceptat, și seara de dans s-ar fi încheiat de mult în camera ei de hotel. Își dorise asta atâta timp. Dar el rămăsese precaut și distant, așa că Ileana se intimidase. Acum, văzându-l așa solitar, în întuneric, își spuse că era un semn pe care nu avea de gând să-l ignore.

— Ce faci aici, singur-singurel? îl întrebă ea, și el se întoarse, tresărind, uimit că ea apăruse așa, parcă din neant.

Fusese atât de cufundat în gândurile lui, încât nu o auzise venind. Era trecut de douăsprezece noaptea și și-ar fi dorit să plece acasă, dar, pe de altă parte, era prima lui noapte singur de când îi murise soția, și ar fi vrut să se plimbe, să se urce în mașină, să conducă până pe deal, la Observator, și să aștepte răsăritul acolo. Să se bucure de acele unice clipe de singurătate.

Bogdan ezită, neștiind ce să răspundă. Plecase din club tocmai ca s-o evite pe Ileana, convins că, dacă ar fi rămas, ar fi făcut o prostie. O privi lung și își dădu seama că era atât de schimbată față de colega de liceu retrasă pe care și-o amintea, încât îl lua prin surprindere de fiecare dată când deschidea gura și spunea ceva cu o sinceritate tăioasă. Spectacolul pe care îl dăduse în după-amiaza aceea în clasă, la revederea cu profesorii, fusese cu siguranță unul de mare excepție.

*

Ileana urcă scările liceului înjurând în gând demonul care o făcuse să accepte să vină la reuniune. Aterizase cu o seară în urmă și se cazase la un hotel din centrul orașului. Era exclus să stea la mama ei, un loc care nu mai reprezenta acasă pentru ea de foarte mulți ani. În rarele ocazii în care ajungea în oraș, se caza întotdeauna la hotel, își rezolva cât mai repede treburile, apoi zbura spre altă destinație. De douăzeci de ani, funcționase foarte bine așa și nu găsise niciun motiv pentru care ar fi schimbat rutina asta.

Ajunsă la etajul doi, auzi din capătul holului murmur de voci și clinchet de pahare. Slavă Domnului că au de băut, își spuse Ileana și își făcu curaj să facă primul pas, apoi pe-al doilea, și tot așa, pe holul acela care era și acum la fel de întunecos ca în liceu, într-o clădire veche care fusese spoită doar pe dinafară. Holul era ca și atunci mărginit de lambriuri uzate de lemn, cu portrete de scriitori pe pereți și diplome de onoare ale elevilor merituoși. Nu fusese niciodată locul ei acolo, printre elevii merituoși. Deși acum avea nenumărate premii pentru fotografie și apariții în reviste cunoscute, Ileana se simțea, și acum, la fel ca la optsprezece: insignifiantă, mediocră, mică.

Își înăbuși vocea aceea interioară care îi spunea că nu e bună de nimic, își desenă un zâmbet pe față și se apropie de clasa a XII-a F. Pe coridor, se afla o masă cu o tavă plină cu pahare de șampanie și pișcoturi aranjate artistic pe o farfurie. În jurul mesei roiau colegele ei, ciocnind paharele și pupându-se în aer, schimbând informații despre cariere, copii și călătorii. Când o văzură pe Ileana, se întoarseră spre ea, cu privirile pierdute, de parcă uitaseră cu totul de existența ei.

— Salve, alumni, îi salută ea, cu salutul bine-cunoscut al fostei profesoare de latină, care îi terorizase în toți cei patru ani de liceu.

— Ileana, răspunse pe un ton un pic cam prea surprins Olga, fosta șefă de clasă, actualmente o cunoscută avocată de divorțuri.

Olga arăta impecabil, la fel cum arătase și în liceu. Fiica unor avocați, fusese mereu îmbrăcată la modă, fumătoare înrăită și cea mai citită elevă din clasă. Moștenise de la părinți darul argumentării și își chinuise toți profesorii cu discursurile ei atunci când nu-i convenea ceva. Era adesea răutăcioasă cu colegele, pe care le considera inferioare, și își făcuse din Ileana o țintă frecventă a ironiilor, legându-se de hainele ei, de starea ei materială sau de faptul că părea complet singură pe lume.

— În carne și oase, remarcă sec Ileana, luând un pahar de șampanie și dându-l direct pe gât. Avea nevoie de muniție pentru a le face față bestiilor, așa cum le numise atunci.

— Ce mai faci, Olguța, aduci nefericire oamenilor în continuare?

Spre surprinderea ei, Olga râse. În liceu, Ileana nu i-ar fi dat replica niciodată Olgăi și nu neapărat pentru că îi era teamă de ea, ci pentru că nu avea niciodată o replică potrivită. Împunsăturile Olgăi se bazau pe fapte reale și pe acelea Ileana chiar nu avea cum să le schimbe.

— Măi, măi, ia te uită cine și-a găsit vocea în ultimii douăzeci de ani. Dar nu eu aduc nefericirea, dragă, eu doar o împart. Și am descoperit, după ce am divorțat atâția oameni, că nefericirea e invers proporțională cu suma de bani care îi rămâne unuia sau altuia după divorț. Și tu ce mai faci? Ai dispărut complet după liceu, n-a mai auzit nimeni nimic de tine. A trebuit să citim pe net că ești faimoasă acum.

Celelalte colege, care priveau și ascultau atent conversația lor, se aplecară ușor în față, de parcă Ileana era pe punctul de a le destăinui un secret important.

— Ei, lasă, că nu auzeați prea multe nici înainte, le spuse Ileana, cu mâna pe al doilea pahar de șampanie.

În timp ce îl ridica la gură să îi golească și acestuia conținutul, îl văzu pe Bogdan. Era în picioare, lângă geam, cu brațele încrucișate, dând absent din cap la ceea ce-i spunea o altă colegă, dar cu privirea fugindu-i mereu afară, de parcă ar fi vrut să evadeze. Ileana îl înțelegea perfect. Venise de doar câteva minute și deja ar fi vrut și ea să fugă.

În timp ce colegele se agitau în jurul ei, adresându-i și alte întrebări și comentând jenate cu privire la relația lor din timpul liceului, Ileana îl țintui cu privirea pe Bogdan, de parcă l-ar fi ademenit să-și întoarcă capul spre ea. În secunda în care acesta o făcu și reuși să-și controleze șocul din privire, îi zâmbi scurt în semn de salut. Ileana simți ceva explodând în interiorul ei. O flacără care se aprinse în stomac și care îi făcu inima să-i bată mai repede și vintrele să-i pulseze. Le întoarse spatele colegelor ei cu un simplu „mă scuzați" și se îndreptă spre el.

— Salut, îi spuse ea, încercând să-și controleze starea aceea subită și misterioasă de exaltare. Ai băut prea mult pe stomacul gol, o dojeni în minte vocea rațiunii. Sau nu ți-ai mai tras-o de mult și ar fi cazul să faci ceva în privința asta, o sfătui vocea instinctului.

— Bună, îi răspunse și el timid, ca și cum ar fi fost același băiețel de paisprezece ani în corpul unui om mare.

Ileana se aplecă să-l sărute pe obraz și zăbovi acolo câteva secunde, cu buzele pe pielea lui caldă, inhalându-i mirosul și bucurându-se de apropiere. Bogdan făcu un pas în spate, jenat, la fel cum făcuse și în liceu, în timpul vizitei la muzeul de artă, când Ileana stătuse umăr la umăr cu el, privind tabloul acela care reprezenta o familie, și se întorsese spre el și el spre ea, și Ileana și-ar fi dorit să se sărute, dar el făcuse același pas în spate, jenat, iar momentul dispăruse.

— Ce plăcere să te revăd, îi spuse ea.

Apoi adăugă, cu un zâmbet larg, aplecându-se ușor spre el și atingându-i brațul cu mâna:

— Și în cazul tău chiar sunt sinceră.

Bogdan râse, stânjenit.

— Chiar mă întrebam dacă ai să vii.

— Uite că am venit. Special pentru tine, completă ea și îi făcu cu ochiul, flirtând.

Vocea instinctului preluase controlul.

— A trecut ceva timp, nu-i așa?

Bogdan lăsă privirea în jos, așa cum făcea adesea când nu știa ce să răspundă. Ileana arăta superb în pantalonii albi și bluza verde-smarald, cu bretele subțiri. Spre deosebire de restul colegelor, care purtau bluze cu mâneci și fuste largi, încercând să ascundă pe ici, pe colo trecerea anilor, Ileana își arăta corpul cu o totală lipsă de sfială. Bogdan remarcă îngozit că nu purta nici sutien, iar sânii mici și fermi se conturau ademenitor pe sub materialul lucios al bluzei. Înghiți în sec și-și reaminti că nu avea voie să observe lucrurile astea. Făcuse o treabă bună până atunci, în toți acei ani, să ignore femeile din jurul său, și nu avea de gând s-o lase pe Ileana să-l scoată din rutină.

În clipa aceea, se apropie de ei Tudor, care se ocupase aproape singur de organizarea evenimentului, având în mână eșarfa imprimată cu data reuniunii și clasa, precum și un buchet de trandafiri. Le dădu eșarfele, iar Ilenei un trandafir roșu.

— Bun-venit, Ileana, știu că a fost un efort pentru tine să vii în țară acum și mă bucur mult că ești aici.

Probabil că și Tudor era sincer. Fusese un coleg cumsecade în liceu, nici răutăcios, nici excesiv de prietenos, dar bine-crescut și amabil cu toată lumea.

— Sper să mă bucur și eu, răspunse Ileana, dar o să mă bucur și mai tare când o să se termine.

Râseră amândoi, iar Tudor se îndepărtă cu eșarfele și cu trandafirii. Ileana atinse petalele catifelate și duse trandafirul la nas. Nu mirosea, era un trandafir de florărie, probabil importat, cu petalele perfecte, fără spini și fără miros. Dar era frumos.

— Știi, spuse ea, e prima floare pe care am primit-o vreodată. Mereu m-am întrebat cum e asta.

Bogdan o privi întrebător, nedumerit.

— Cum te simți, ca femeie, când primești flori. N-am primit niciodată.

Bogdan dădu să spună ceva, dar intuiția îi spuse că Ileana nu dorea compătimire și nici vreo replică standard, rostită doar pentru a umple tăcerea.

— Cum, niciun „îmi pare rău"? îl întrebă ea provocator.

— În ultimii ani, am descoperit că „îmi pare rău" nu ajută de fapt la nimic, îi răspunse el. E doar ceva ce spun oamenii ca să umple tăcerea, ca să simuleze empatia și apoi să plece înapoi la vieților lor care nu sunt, nici pe departe, la fel de tragice ca a ta.

Ileana îl privi și își văzu propria tristețe oglindită în ochii lui.

— Am auzit de soția ta. Viața asta e așa o porcărie uneori, nu-i așa? Tot oamenii buni o încasează cel mai des.

Bogdan ridică din umeri.

— Nu știu dacă m-aș considera un om bun, spuse el sec, și Ileana se întrebă dacă părerea proastă pe care o avea despre sine avea vreo legătură cu noaptea aceea de Revelion, cu nouă ani în urmă.

— Păăăăi, lungi ea vocala intenționat, ești, totuși, în slujba cetățeanului.

Zâmbi și ridică paharul de șampanie ca și cum ar fi închinat în cinstea lui și îl bău pe tot. Apoi adăugă, pe același ton glumeț:

— Și cetățeanul ăsta mai dorește un pahar de șampanie.

Bogdan îi luă paharul gol și se îndreptă spre masa cu băuturi de pe hol. Ileana îl tulburase mereu, chiar și în liceu, când vorbea rar, dar spunea niște lucruri profunde, la care te gândeai mult timp după aceea. Și când nu era atât de frumoasă. Sau poate că fusese el prea copil ca să-i vadă frumusețea atunci. Bogdan se blestemă în gând pentru faptul că observase și aproape fu tentat să își umple și el un pahar. Dar se oferise să ducă o parte dintre profesori la restaurant cu mașina și, în plus, nu se mai atinsese de alcool de mulți ani.

Încet-încet, colegii și profesorii se adunară și luară loc, primii în bănci și ultimii pe scaunele așezate în semicerc în fața clasei. În ultima bancă de la geam, aceeași în care își petrecuse cei patru ani de liceu, Ileana era doar pe jumătate atentă la discursurile ținute de profesori și mai apoi la prezentările elevilor, la șirul de realizări cu care se lăudau și la amintirile invocate din anii de liceu. Șampania o amețise zdravăn și se trezi regretând că sărise peste mic-dejunul generos oferit de hotel. Privea pe geam, la crengile verzi ale copacilor care îi fuseseră tovarăși și colegi în toți cei patru ani de liceu. La fel îi privise și pe atunci, în orele nesfârșite în care niciun profesor nu reușea să-i capteze atenția, și în pauzele dintre ore, în care nimeni nu dorea să-i capteze atenția. Se întrebă dacă acesta era unul dintre motivele pentru care devenise fotograf. Deoarece trăise mereu cu privirea pe geam, oricare geam, admirând anotimpurile, primăvară după primăvară și iarnă după iarnă, mereu atentă la orice schimbare. În copacii aceia veneau uneori veverițe. Erau niște stejari înalți, cu frunze verzi, lucioase, care făceau niște ghinde micuțe, pe care le auzea uneori căzând cu pocnete seci pe pervazul exterior al ferestrei. Își aduse aminte că visase adesea că deschide geamul și se cațără în copac și pleacă undeva departe, cu veverițele, și nu se mai întoarce.

— Damaschin Ileana.

Dirigintele ajunsese la numele ei. Ileana făcu un efort să se ridice, ușor amețită de lipsa de mâncare și de consumul de alcool, precum și de greutatea amintirilor. Îi privi pe toți, care așteptau nerăbdători să vadă ce are Ileana Damaschin de spus. Ileana, care nu deschidea gura decât atunci când era ascultată la ore. Ileana, căreia i se spusese iar și iar că e brânză bună în burduf de câine. Că nu va face mare lucru în viață dacă nu se pune cu burta pe carte. Că nu va mai primi altă șansă și ar face bine să nu și-o irosească.

— Mda, eu… începu Ileana.

Colegii ei își impresionaseră profesorii povestind despre joburile lor bine plătite, despre familiile împlinite, despre case, mașini și toate semnele unei aparente bunăstări, care îi așteptase acolo la capătul drumului. Ea cu ce să se laude?

— Păi, eu, spre deosebire de toți dragii mei colegi, care mint de îngheață apele, chiar sunt fericită.

Își auzi colegii pufnind și și-i imagină dându-și ochii peste cap.

— Sunt fotograf independent, dar am contracte cu mai toate publicațiile de prestigiu din lume, așa cum probabil știți deja. Poate că voi ați bifat cei trei C, dezideratele universale ale unor buni cetățeni. Căsnicie, copii și casă. Joburi bune. Vara în Thassos, iarna la Bansko. Douăzeci și una de zile de concediu pe an și o mașină luată în leasing. Eu, însă, n-am nimic care să fie al meu. Un rucsac și un aparat foto sunt toată bogăția mea și nu-mi trebuie nimic altceva. Azi sunt aici. Mâine o să fiu în Norvegia. Peste două săptămâni în Africa. Peste trei, în Peru.

Făcu o pauză să tragă aer în piept.

— N-am obligații și responsabilități, navighez liberă pe marea vieții. Cu câte un marinar chipeș în fiecare port, mai adăugă ea, forțând un râset. Sunt bine, stimați profesori.

Ileana mai făcu o pauză și îi privi pe toți, pe rând, apoi arătă înspre ei.

— Și nu datorită vouă, dați-mi voie să vă spun.

Profesorii se foiră în scaune. Nu prea își aminteau de Ileana, dar acuzația îi făcea să se simtă incomod.

— N-am amintiri deosebite cu niciunul dintre domniile-voastre. Niciunul nu mi-a spus vreodată vreo vorbă de încurajare sau vreo chestie memorabilă. Ba dimpotrivă. Și Dumnezeu știe că aș fi avut nevoie. Chiar aș fi avut.

Ileana mai luă o gură de șampanie, apoi se întoarse spre profesorul de sport.

— Cu excepția dumneavoastră, domnule Preda. Nu că mi-ați fi spus vreodată ceva, dar îmi aduc perfect aminte de dumneavoastră pentru că aveați vreo douăzeci și ceva de ani și erați o bunăciune, așa că toate fetele leșinau când făceați prezența.

Profesorul tuși, stânjenit, și se agită.

— Da, da, să continuăm, spuse dirigintele și dădu să citească următorul nume.

— Nu, n-am terminat, spuse Ileana, apoi se adresă din nou profesorului de sport. Erați proaspăt ieșit de pe băncile facultății și noi eram o grămadă de adolescente pline de hormoni. Și totuși n-ați dat curs insistențelor niciuneia. De aia îmi aduc aminte de dumneavoastră. Erați al naibii de principial. Și de corect. Cum poți să fii un bărbat tânăr într-un liceu plin de adolescente atrăgătoare și să te ții departe de păcat nu știu. Îmi aduc aminte că, atunci când am fost în tabără, chiar într-a douășpea, parcă, mai spre final, fetele au tras la sorți care să-și încerce norocul cu dumneavoastră…

Ileana se clătină puțin, dar se sprijini de pupitru și mai luă o gură de șampanie, apoi continuă înainte s-o întrerupă iar dirigintele.

— A câștigat, hm, să văd dacă rețin eu bine, Olga, deși nici acum nu sunt convinsă că n-a trișat cumva.

Ileana se întoarse spre Olga și o provocă din priviri să nege. Dar Olga, departe de a se rușina, ridică din umeri și afișă un zâmbet larg.

— Fără noroc, desigur, completă ea istorisirea Ilenei.

— Fără noroc, da, adăugă și Ileana. V-am admirat mult pentru asta. Erați singurul bărbat cu principii pe care îl cunoșteam. Pe care l-am cunoscut vreodată, de fapt. Era cam greu să-i reziști Olgăi pe atunci. Cred că se culcase cu vreun sfert dintre băieții eligibili din liceu.

Olga scoase un hohot de râs forțat.

— Ei, să nu exagerăm, comentă ea pe un ton fals amuzat, privind-o pe Ileana cu un avertisment în privire.

Cu altă ocazie, Ileana nu s-ar fi lăsat intimidată, dar decise să lase de la ea de data asta.

— Așa deci… În fine, mi-aș fi încercat și eu norocul, dar n-aveam destul curaj pe atunci. Ileana râse.

— Dar am acum, dacă sunteți interesat….

Profesorul zâmbi stânjenit și își ridică degetul inelar.

— Sunt însurat, spuse el, amuzat. Și fericit.

— Există așa ceva? insistă Ileana. Fericire matrimonială?

— Există, există, te asigur, răspunse el, zâmbind încurajator.

— Ei, e bine de știut că există, undeva acolo, alături de unicorni și monstrul din Loch Ness. Ileana râse din nou.

— OK, gata, gata, le dau cuvântul colegilor mei, sunt chiar curioasă câți astfel de fericiți mai există.

Ileana se așeză și privirea îi fugi spre Bogdan. Acesta stătea în banca lui, penultima de pe mijloc, și o fixa cu privirea. Și în privirea lui văzu ceva ce semăna a curiozitate amestecată cu uimire, dar și cu un soi de admirație.

*

— Pleci deja? o întrebă el.

— Da, cred că am socializat destul pentru următorii douăzeci de ani.

Ileana flutură din mână a lehamite.

— La următoarea reuniune, o să ne lăudăm cu nepoți și cu proteze dentare. Care mai ajungem acolo.

— Înțeleg că nu-ți place să socializezi.

Apoi adăugă:

— Cu noi.

— Nu mi-a plăcut niciodată.

— Și atunci de ce-ai venit?

— Sincer, habar n-am. Poate că am vrut să vă arăt că nu mai sunt ratata aia din liceu, răspunse Ileana cu duritate, deși ar fi vrut să spună „pentru tine am venit". Nu de asta se fac reuniunile astea? Să ne lăudăm cu toții ce departe am ajuns?

— N-ai fost niciodată o ratată, o contrazise el.

Și tonul apăsat și convins cu care rosti afirmația o făcu pe Ileana să-l privească mai atent.

Era la fel de înaltă ca el, în sandalele fără toc, și îl putea privi drept în ochi. Încercă să citească adevărul acolo, în ochii lui, albaștri și reci, dar intensitatea privirii lui o făcu să-și piardă cumpătul pentru o clipă, iar cantitatea de alcool consumată îi anulă rațiunea și dădu curaj instinctului. Suficient cât să se încline ușor înspre el și să-și unească buzele cu ale lui.

Luat prin surprindere, el nu o respinse, și Ileana luă asta ca pe o încurajare. Se sprijini de umărul lui și își apăsă buzele mai tare peste ale lui, apoi i le întredeschise cu limba și continuă să-l sărute cu pasiune, așa cum și-ar fi dorit s-o facă cu nouă ani în urmă. Incapabil să reacționeze cumva, s-o respingă așa cum îi spunea ultima fărâmă de rațiune, amețit de intensitatea sărutului ei, Bogdan ridică mâna și i-o așeză pe spate, trăgând-o instinctiv spre el. Era caldă și moale și se mula perfect pe corpul său. Sărutul era delicios, avea gust de vin roșu, iar pielea ei mirosea divin, a ceva ce nu putea identifica, dar care îl atrăgea cu forță spre ea.

Se întrebă dacă așa s-ar fi simțit și atunci, în seara de Revelion, dacă lucrurile ar fi mers mai departe. Continuă s-o sărute, ca și cum ar fi fost un prizonier în întuneric care prinsese o rază de lumină și se bucura de ea cu fiecare atom, înainte ca aceasta să se stingă. Uitase cum era să atingă și să fie atins de altcineva. Să simtă gustul cuiva pe buze, căldura corpului și respirația altcuiva. Pielea lui însetată după atingere tânjea după a ei, corpul lui disperat după afecțiune urla din fiecare celulă să se apropie mai mult de al ei.

Doar un pic, își spuse el. Doar un sărut. Nu merg mai departe de-atât.

O strânse și mai tare la pieptul lui și cu cealaltă mână îi cuprinse ceafa. Geamătul ei de încurajare îl făcu să realizeze că voia totul de la ea, s-o sărute mai mult, s-o atingă, s-o dezbrace…

— Hai la mine la hotel, murmură Ileana icnind după aer.

Cuvintele ei îl readuseră la realitate și îi reamintiră de ce nu putea face asta.

— Nu.

Se trezi brusc, de parcă ar fi făcut un duș rece, se desprinse de ea și făcu un pas în spate. Își forță creierul să închidă robinetul acelui torent de dorințe, dar mai ales de nevoi, care începuse să-i curgă prin corp. Ileana se clătină în spate, ca și cum ar fi fost beată — mai beată decât era de fapt — apoi îl țintui cu o privire sticloasă, nevenindu-i să creadă că fusese respinsă. Nu învățase nici până la vârsta aceea cum să accepte respingerile cu grație. Mai ales ale bărbaților. Furia că nu-l putea avea nici acum îi înăbuși rațiunea și mai tare. Așteptase nouă ani și acum el spunea nu? Îl întrebă, aproape scuipând cuvintele:

— De ce nu?

— Contează? răspunse el surprinzător de violent, nedumerit și el de faptul că reacționa atât de agresiv, după ce, cu o clipă în urmă, fusese atât de implicat în sărut.

— Pentru mine, da.

El minți:

— Cum ai zis și tu, încă mai am verigheta pe deget. Sunt însurat, la naiba.

— Văduv, Bogdane, nu însurat, îi reaminti ea pe un ton sec.

— Mă rog, însurat, văduv… sunt tată, am doi copii acum. Am responsabilități… Și nu pot, nu-mi permit să-mi pierd concentrarea, spuse el, dar argumentul îi sună fals chiar și în propriile urechi.

Dar altul nu avea. Adevărul nu era o opțiune.

— Faptul că ești tată te împiedică să ți-o tragi?

— Da. Nu. Adică, da, răspunse el furios. Nu pot să am un marinar în fiecare port, ca tine, adăugă el, știind, chiar în secunda în care cuvintele îi ieșiră pe gură, că face o greșeală.

— Și ce-i rău în asta?

— În promiscuitatea sexuală? insistă el, afundându-se și mai mult.

— Ești măgar acum. Dacă eram bărbat, mă felicitai, dacă sunt femeie, sunt promiscuă, domnule comisar-șef? întrebă ea furioasă, accentuându-i funcția de parcă l-ar fi insultat.

— Nu, nu, îmi pare rău, n-am vrut să spun asta, dădu el înapoi repede.

— Părerile de rău rareori ajută, nu așa ai zis?

Bogdan oftă puternic și își frecă ochii cu podul palmelor. Părea că încearcă să-și găsească argumentul potrivit. Și calmul. Nu reușea. Pentru prima oară după mult timp, nu reușea să se controleze, să-și controleze emoțiile. Respiră adânc. Încercă o variantă de răspuns care să nu sune ca o scuză