Fortăreața nebunilor

De George Arion

ATHANARIC. O societate misterioasă, cu multe ramificații internaționale. Scopul ei – să controleze mintea adversarilor incomozi din politică, afaceri, presă sau cultură. Metoda – îi aruncă în ospicii pe baza unor diagnostice false sau îi ucide pur și simplu.
După întâlnirea cu un miliardar misterios, Andrei Mladin se pomenește internat într-un sanatoriu unde se petrec lucruri sinistre. În timpul supliciului găsește indicii care par să arate legătura dintre ATHANARIC și disparițiile multor personalități din istorie, printre care și a celui mai mare poet al românilor. Și, nu în ultimul rând, a unui tânăr care se zbătea din răsputeri să ajungă pe un tărâm al libertății și ale cărui aripi au fost frânte definitiv.

• Limbă: Română
• Editor: Crime Scene Press
• Data lansării: 5 dec. 2023
• ISBN: 9786306542093

Previzualizare carte

Fortareata-nebunilor+logoCSP.jpg

N-am vrut să mă însoțească nimeni. Mi-am strâns hainele în ­va­liza de piele, iar acum cobor treptele clădirii în care am fost găzduit. Arunc o privire distrată către literele din aluminiu de pe frontispiciu care compun cuvântul SANATORIU. Apoi o pornesc pe jos spre gară. Trag cu sete în piept aerul curat al primăverii. Pretutindeni miroase a proaspăt. Privesc totul cu ochi dilatați. Ajuns la gară, cercetez o clipă forfota obișnuită din aceste locuri. După care îmi cumpăr biletul de la un ghișeu unde nu e îmbulzeală și m-apropii de o uriașă oglindă fixată pe unul dintre stâlpi.

Din oglindă mă privește un bărbat durduliu, cu un pronunțat început de chelie și cam mic de statură. N-are mai mult de patruzeci de ani, dar fața îi e trasă, ca după o lungă suferință. E cam palid, ca și cum n-ar fi stat la soare de multă vreme. E îmbrăcat într-un surtuc cenușiu și poartă ochelari prin care i se zărește privirea mioapă.

Mă uit fără nicio tresărire la imaginea asta. Nu urlu și nu dau cu pumnul în oglindă. Mă uit îndelung, ca pentru a ține bine minte totul.

Când crainica anunță sosirea trenului, intru fără grabă în mulțimea care se-nghesuie și începe să mă poarte încet, în ritmul pașilor ei, tot mai departe.

Sfârșitul volumului TRUCAJ

Prolog

Erau doi bărbați de înălțime medie. În costume negre, cu că-măși negre și cravate negre. Pantofi negri. Șosete așijderea – le-am văzut când au luat loc pe scaune, picior peste picior. Nu m-ar mira ca și lenjeria intimă să le fi fost de culoarea smoalei. Miroseau a un parfum care, fără doar și poate, avea în numele lui cuvântul „black". I-ai fi luat drept niște ciocli. Nu erau. Cioclii nu poartă butoni de aur. Și nu seamănă cu niște gărzi de corp. Piepturi bombate, cefe scurte și puternice, capete rase. Mai mult ca sigur că aveau tatuaje pe brațele lor de luptători de wrestling. În minte mi-a apărut imaginea unor șerpișori, gata să te vaccineze cu o doză de venin la orice mișcare necugetată.

Iar prietena mea Pythia nu-mi spusese nimic despre ei.

Mai întâi mi-au telefonat. Unul dintre ei – nu știu care. O voce care se dorea mai puțin dură decât era în realitate. Parcă folosise șmirghelul pentru a o face mai puțin aspră.

– Domnul Mladin? Domnul Andrei Mladin?

Eram bine dispus – îmi băusem cafeaua, nu citisem pe net nicio știre ­despre vreun avion prăbușit cu peste o sută de pasageri la bord, sau despre vreo navă scufundată, sau despre vreun atac terorist. Peste toate astea, tutunul din pipă era de calitate și răspândea o aromă plăcută.

– Și Andrei, și Mladin. Ziarist român în viață. Ehei, și în ce viață…

Gluma n-a fost gustată. Sau n-a fost înțeleasă. Sau n-a fost bună. Ori s-a răsuflat, după ce am folosit-o în cam prea multe ocazii. Bancurile circulă din gură în gură. Poate de aceea unele au un miros neplăcut – nu toți știu, încă, la ce folosește pasta de dinți.

– Sun din partea domnului Clarin. Matei Clarin, miliardarul.

M-am înveselit și mai mult.

– Ce mai face bătrânul? Tot mai întoarce bani cu lopata?

Nici de data asta vocea de la capătul firului n-a răsunat mai puțin sec. Urechea mea muzicală a sesizat chiar o înăsprire. Se renunțase la șmirghel. Sau poate că se tocise de atâta întrebuințare.

– Am putea să ne vedem?

N-am mai avut chef de glumă. Am răspuns și eu rece.

– Trageți singur concluzia. Eu nu sunt orb. Dumneavoastră sunteți?

De-abia atunci mi-a răsunat în urechi glasul Pythiei: „Mai bine nu!" Am ignorat-o.

A doua zi erau în biroul meu de la Flacăra. O încăpere cochetă, într-o vilă cochetă. Aș fi vrut mai multă considerație pentru spațiul în care lucrez. Cei doi bărbați în negru n-au părut deloc impresionați de ambianța de care mă bucur, datorită vârstei și poziției ocupate în schemă. Erau obișnuiți cu birouri mai somptuoase. Mi-am propus ca și eu să fiu mai puțin expansiv decât sunt de obicei.

Au trecut direct la subiect.

– Domnul Clarin împlinește în curând 85 de ani. Cu această ocazie, dorește să dea un interviu.

L-am privit absent pe cel care vorbea – el fusese la telefon.

– Domnului Clarin nu-i place presa. Prea scotocește prin viețile altora. Dar despre dumneavoastră are o părere excelentă.

Vorbele astea le-a rostit celălalt. Acum puteam să jur că scurta conversație la telefon cu el o purtasem.

Mi-am dres glasul, ca și cum informația aflată m-ar fi copleșit. N-a trebuit să mă prefac prea mult.

– Sunt emoționat. Cum de are domnul Clarin o astfel de părere despre mine?

– I-ați făcut o bună impresie în urmă cu douăzeci de ani, când i-ați luat un interviu.

Îmi aduceam aminte de interviul acela. Unul dintre primele interviuri din cariera mea. Pentru mine a fost ca o probă de foc. Dacă aș fi dat-o în bară, din visul meu de a face gazetărie s-ar fi ales praful. Am reușit să nu mă fac de râs. Dar de ce i-o fi plăcut atât de mult bătrânului? Și, dacă i-a plăcut, de ce m-a ocolit, ori de câte ori am încercat să-l mai provoc la o discuție? Ce întrebare – era ocupat cu construirea imperiului Clarin. „Clarin – cel mai bun detergent din lume." Nu era zi în care să n-aud sloganul ăsta la radio sau la televizor. Cum deschideai o revistă sau un ziar, ochii îți cădeau pe pagini întregi de reclamă la miraculosul produs de uz casnic.

– În legătură cu domnul Clarin ziarele de scandal au răspândit zvonuri ciudate. Neadevăruri strigătoare la cer. Minciuni gogonate. Simte nevoia să le risipească. Până acum n-a făcut-o, dar s-a umplut paharul.

Erau așezați în fața mea, pe scaune a căror înălțime putea fi reglată. Stăteau țepeni și vorbeau pe rând. N-am încercat să număr câte cuvinte spune unul și câte celălalt. Cu siguranță că își împărțiseră vocabularul în două. Nu m-am obosit nici să încerc să-i deosebesc – ten la fel de palid, sprâncene negre, ochi cenușii, privire aspră. Însăși înfățișarea lor părea a fi o uniformă. Se străduiau să alcătuiască o singură făptură, cu patru mâini și cu patru picioare, cu două figuri lipsite de expresie. O creatură cu care mai avusesem de-a face în repetate rânduri, chiar dacă nu tot timpul îmbrăcată în haine la fel de scumpe.

Am lansat un atac timid.

– Domnul Clarin poate cumpăra toate tabloidele care îi terfelesc ­ima­ginea.

Fragila mea ofensivă a înregistrat un eșec.

– Domnul Clarin nu investește în presă.

Iată un răspuns limpede și prompt. Și o hotărâre înțeleaptă. Dacă aș avea bani, nici eu n-aș investi în presă. Mai curând aș porni o afacere cu porumbei voiajori. I-aș vinde dimineața și mi s-ar întoarce osteniți pentru masa de seară, ca să-i scot din nou la vânzare a doua zi. Sau, și mai bine, i-aș cheltui cumpărând cărți pe care le-aș citi stând într-un șezlong pe terasa unei vile. O căsuță de pe țărmul unei mări care să nu aibă apa de culoarea costumelor celor din fața mea.

– Bine. Când îl pot vedea?

Aveau răspunsul pregătit. Asta m-a enervat. Nici măcar nu le trecuse prin cap posibilitatea unui refuz din partea mea. Oare sunt socotit atât de accesibil?

– Poimâine la zece dimineața vă convine? Adică vineri?

– Voi fi unde spuneți.

– Venim noi să vă luăm cu o mașină din fața casei.

– O mașină neagră?

Nu mi-au răspuns. S-au ridicat, în același timp, de pe scaune. Și, până să le spun unde stau, s-au făcut nevăzuți.

Am privit gânditor ușa pe care au dispărut. Dincolo de ea era forfota obișnuită din redacție. N-am băgat-o în seamă. Simțeam un fior de ­neliniște. Poate că n-ar fi trebuit să accept propunerea celor doi. Pythia nu se înșală niciodată.

Dacă aș fi avut un cimpoi, mi-aș fi cântat o melodie de jale. O piculină mi-ar fi fost la fel de utilă.

Am început să caut pe internet informații despre domnul Clarin. Erau cu duiumul. Unele îi erau favorabile. Altele – nu. Dar așa ceva se întâmplă cu orice individ care se detașează de plutonul mediocrităților anonime. Unii îl ridică în slăvi, alții îl împroașcă, din belșug, cu noroi.

Principala lui reședință era în Malta. I-am văzut, într-o fotografie, palatul. Numărul cabinelor de pe un transatlantic e mai mic decât cel al camerelor din „Vila Clarin". Și nu sunt la fel de încăpătoare și nici dotate cu mobilier de pe vremea lui Louis XV.

Multimiliardarul producea nu numai detergent de cea mai bună calitate, dar avea și afaceri imobiliare, în transporturi rutiere, maritime și aeriene. Fabricile lui de ciment erau răspândite pe mai multe continente. Era ­proprie­tar al câtorva sute de hectare pe care cultiva grâu și porumb. Avea și veleități de istoric și literat. Îl interesau până și tracii, dintre care făceau parte și dacii – „cei mai drepți și mai viteji dintre ei", după vorba lui Herodot. Eu n-aveam aceeași părere. Columna lui Traian de la Roma îmi era cel mai bun argument. Vitejii pe care îi reprezentau basoreliefurile erau în lanțuri. Dar poate Herodot cunoscuse alți daci. Sau scrisese la ordin o laudă de circumstanță.

În urmă cu optsprezece ani lui Clarin îi murise soția. O femeie care ­fu­sese frumoasă în tinerețe, însă cu o privire tot mai obosită odată cu trecerea anilor. Cel puțin așa o arătau fotografiile. Părea surmenată de bântuitul printr-o locuință cu prea multe încăperi. O poșetă uitată într-o aripă a vilei presupunea un efort considerabil pentru a o recupera, dacă te aflai în cealaltă aripă. Dar poate existau și alte explicații plauzibile pentru înfățișarea ei ostenită.

De atunci miliardarul ieșise rar în societate, la negocieri de contracte, la spectacole, la recepții. Iar în ultimii cinci ani nu-l mai zărise nimeni. Și stăpânii de imperii cunosc ce e suferința. Dar ei se pot izola ca să-și oblojească în liniște rănile, pansându-le cu delicatețe în adăposturi inviolabile, departe de ochii și urechile vulgului.

Atât le-a trebuit tabloidelor aflate de câtva timp în letargie din pricina secetei de subiecte ieșite din comun. Au început să însăileze povești fantasmagorice pe seama lui. S-a declanșat o campanie de presă fără precedent, în care imaginația juca un rol important. Din puzderia de articole reieșea că marele bogătaș fusese sechestrat într-una dintre reședințele sale, colaboratorii lui încercând să pună mâna pe avere prin diverse tertipuri. Nimeni nu mai putea lua legătura cu el, nici măcar la telefon. Unii și-l închipuiau chiar ținut în lanțuri și torturat, pentru a i se smulge semnăturile necesare pe acte prin care accepta să-și înstrăineze bunurile. Câțiva avocați se făleau, sub protecția anonimatului, cu participarea la întâlniri în cadrul cărora Matei Clarin își modificase testamentul în favoarea unor persoane străine de familie. Însă un avocat poate susține orice cu o dezinvoltură care te lasă perplex.

Viziunea unui miliardar jefuit ca în codru m-a umplut de angoase. Dacă nici măcar unul ca el nu se poate proteja, ce pretenții de la viață să mai aibă un amărăștean?

La toate acestea se mai adăugau și acțiunile lui Silviu Noran, un individ apărut parcă din neant, cu mult tupeu, care pretindea, sus și tare, că este copilul din flori al lui Clarin. Mai mult, își cerea drepturile cuvenite unui urmaș. Lui Adam, fiul legitim al omului de afaceri, îi era periclitată serios moștenirea. În cel mai bun caz primea jumătate. Dar lui Adam, preocupat numai de călătorii și escapade amoroase, părea să nu-i pese de această ­pers­pectivă. Continua să compare busturile și priceperile în materie de sex ale unor fotomodele pe care le căra după el prin Bali, Tenerife, Jamaica. Nu-i scăpa niciuna dintre superbele care apăreau pe copertele lucioase ale revistelor pentru adulți. După câteva zile petrecute cu el, norocoasele fete primeau cadouri și bani care le îngăduiau să nu mai presteze servicii timp de un an.

Potrivit clasamentului întocmit cu profesionalism de revista Forbes, Matei Clarin avusese, la un moment dat, o avere cifrată la peste trei miliarde de dolari. Mai mult de jumătate o făcuse până în 1989. Un cheag suficient pentru a fi sporit după boom-ul economic din anii următori. Însă acum, ea de-abia depășea un sărman de miliard. Unde se volatilizaseră sumele uriașe? În investiții proaste? În atacarea unor piețe neprofitabile? Detergentul nu mai avea căutarea de dinainte? După mirosurile pe care le răspândeau hainele unora,­ putea fi o explicație.

Am scris pe o coală de hârtie cifra 1 000 000 000, ca s-o văd cum arată. Mi-a obosit mâna înainte de a apuca să aștern alături și cuvântul dolari.

Tabloidele avansau supoziții năucitoare: imperiul Clarin se fărâmița, împărțindu-se în firme mici, cu profil obscur, conduse de către unii dintre consilieri. Noile firme erau veritabile găuri negre în care intrau bani de la firma mamă, iar apoi traseul lor devenea imposibil de urmărit. Ingineria asta financiară era realizabilă numai pentru că miliardarul nu mai era în mințile sale, cei din preajma lui manevrându-l ca pe o marionetă. Sau, într-adevăr, era închis într-un beci, unde i se obțineau semnături sub amenințare și smulgerea unghiilor. Dar alții o spuneau pe șleau – Matei Clarin murise de mult și anunțarea sfârșitului său fusese amânată, până când banii aveau să fie tocați potrivit unor interese anume.

Mi-am ridicat ochii de pe ecranul laptopului. Am auzit rumoare în redacție. Undeva se întâmplase ceva – vreun incendiu, vreun jaf, vreo crimă – pentru că vreo câțiva reporteri și fotoreporteri se repeziseră buluc spre ieșire. Începea o nouă cursă – care ziar va ajunge primul la locul faptei? Care televiziune va transmite prima? Ce radio va emite întâiul în eter marea știre? Celor ajunși mai târziu nu le mai rămâneau decât firimiturile. Iar când nu ai audiență, n-ai nici câștiguri din publicitate. Cine se bazează doar pe vânzările de la chioșcuri are o strategie greșită.

De câte ori văzusem scena asta? Haita flămândă repezindu-se să se hrănească din tot ce înseamnă un accident, un asasinat, un act terorist. Încăierându-se cu alte haite pentru a înșfăca bucata cea mai gustoasă, ca după aia s-o mozolească până nu mai rămâne nimic din ea. Fărădelegea aduce profit celor care știu s-o împacheteze meșteșugit în cuvinte și ­ima­gini.

Dar nu de cei din breasla mea mi-era scârbă. Mă dezgustau toți indivizii care se holbau la micul ecran în așteptarea unor știri cât mai macabre. Mă oripilau moșneguții care veneau din zori după ziare, pentru a descoperi detaliile cele mai picante ale unei crime, ale unui viol, gospodinele care, chipurile, cumpărau reviste pentru a afla din rețetele publicate noi ­moda­lități de a prepara bucatele, când ele, de fapt, zăboveau mai mult la paginile cu vedete divorțate, sau la cele cu profiluri de ucigași. Iar după aceea, toți comentau indignați, oriunde se întâlneau, că presa e ticăloasă și bolnavă, pentru că oferă numai astfel de blestemății.

Am auzit-o pe Elma Tudor. Ne cunoaștem de-o viață. Dacă nu ne-am fi știut atât de bine și de demult, și am fi avut meserii diferite, poate că am fi avut o relație la un moment dat. A fost o frumusețe. Probabil că așa arătau ateniencele la tinerețe. Acum seamănă cu o matroană romană. Dar e încă frumoasă. Și e singură. Ca și mine. Fără să-i pese cuiva de asta. Nimeni nu încurajează legăturile între colegi de serviciu. Fac corp comun, și la propriu, și la figurat, și sunt o amenințare pentru ascensiunea altora.

I-am făcut un semn din pragul ușii. A intrat în biroul meu și s-a așezat pe un scaun. Azi purta o cămașă înflorată și blugi prespălați – „preaspălați", apud Hara. Din pricina asta nu-i puteam admira picioarele lungi. Și-a aprins, pe ascuns, o țigară. Dintr-un reflex dobândit din frecventarea unor locuri unde fumatul e interzis. Mi-am aprins și eu din nou pipa – de câteva zile mă răsfățam cu un tutun danez de cea mai bună calitate. La noi în redacție nu există birouri cu fumători și altele în care nu se fumează. Socotim o prostie campania asta contra fumatului. Cu drogurile se luptă mai puțin. Iar jocurile pe calculator mi se par mai nocive decât trasul fumului în piept. Astea din urmă îți umblă la minte, încearcă să te manipuleze, dintr-un individ pașnic te transformă într-unul irascibil, chiar agresiv. Iar eu nu suport să mi se controleze mintea. Am motive întemeiate.

O consecință a campaniei contra fumatului e vizibilă în jocul actorilor din filmele și din spectacolele de teatru recente. În unele momente, bieții de ei nu știu ce să facă cu mâinile, devenind stingheri și neajutorați. Dau din ele ca oratorii înflăcărați în fața mulțimilor, și le bagă până la coate în buzunare, sau iau diverse obiecte și se uită îndelung la ele, ca și cum n-ar ști la ce folosește un pix, un bibelou, o furculiță. Altădată, aprinderea unei țigări sau a unei havane, oferirea unui foc, strivirea unui chiștoc într-o scrumieră creau clipe de magie și dezvăluiau stările sufletești ale personajelor – de calm, de extaz, de mânie. Dar pe tembelii preocupați, chipurile, de sănătatea noastră, nu-i interesează valoarea artistică.

– Andrei! Ești cam palid!

N-aveam o oglindă în care să-i verific părerea.

– N-am nimic. Sunt doar îngrijorat de ceva. Dar s-ar putea să fi intrat la idei degeaba.

I-am povestit despre vizita celor doi indivizi cu butoni de aur la cămăși. M-a ascultat cu atenție. A uitat și de țigară. A stins-o în zațul unei cești de cafea, după ce s-a asigurat că și alții plantaseră acolo chiștoace. S-a înveselit pe măsură ce-i relatam toată istoria.

– E formidabil! De multă vreme erai pe o linie moartă. Cu interviul ăsta ieși din hibernare! Dai lovitura! Vei fi pe cai mari!

Am privit-o sceptic.

– Nu vreau să dau nicio lovitură. Și nu mi se potrivesc caii mari. Și am și mari îndoieli.

Elma s-a însuflețit și mai mult.

– A, te gândești la poveștile care s-au țesut în jurul lui Clarin! Niște inepții!

Mi-a venit inima la loc auzind-o. Apoi m-am posomorât.

– Știu eu dacă sunt numai basme?

– Născociri, dragul meu. Media au nevoie de fabulații pentru audiență. Realitatea nu mai ajunge. E prea săracă pentru ele. Deunăzi am citit despre un sediu de firmă care a ars de sus până jos. Din întâmplare, am trecut azi pe lângă ea. Clădirea era bine mersi, ca și la inaugurare. Arseseră doar două tomberoane din curte.

Elma și-a mai aprins o țigară. O jumătate de oră am dezbătut problema pe toate fețele. Mi-a respins, rând pe rând, șovăielile. M-a îmbărbătat. La sfârșit s-a ridicat sprintenă și mi-a atras atenția:

– Nu uita să-ți iei un fotoreporter! Din câte știu, Hara taie frunză la câini. N-a mai ieșit în peisaj de nu știu câtă vreme. Își pierde ore întregi cu niște fotografii din arhivă. Ar cam fi timpul să se apuce de treabă. Scoate-l din amorțeală.

Am dat din mână a lehamite.

– Doar eu merg la marele Clarin! De fotografii se ocupă ei. Ar fi de mirare dacă n-ar cere să-mi scrie și textul.

S-a încruntat.

– Asta-i curios; foarte curios!

Înainte să plece, i-am spus în timp ce deschidea ușa:

– Dacă vineri după amiaza n-am apărut în redacție, știi unde am fost ultima dată.

M-a privit lung și a dispărut.

Am mai zăbovit câteva ore în redacție, pentru o documentare cât mai completă. N-am mai aflat mare lucru despre miliardar. Ziarele se copiau unele pe altele, aceeași informație, reală sau nu, fiind comunicată în alte cuvinte, morfolită, mozolită, până nu mai rămânea nimic serios din ea. Iar ceea ce inițial era aidoma unui inofensiv bulgăre de zăpadă, se transforma într-o avalanșă care mătura totul în cale. Cine spune că între ficțiune și gazetărie nu e o mare diferență are, poate, dreptate.

Înainte de a ajunge acasă, am intrat într-un bar. Simțeam nevoia să mă destind în hărmălaia unui local de fițe, unde se bea mult, se vorbește tare și muzica e dată la maximum. Un local pe care, dacă nu-l frecventezi, înseamnă că nu exiști. Intram acolo, câteodată, numai din dorința de a vedea cum se distrează tânăra generație și ca să pricep de ce eu sunt altfel.

Cei mai mulți erau niște necunoscuți cu o ținută sfidătoare. Arborau tunsori cu creastă – la fete creasta era de obicei vopsită într-o culoare psihedelică. Alții concurau cu skinheads. Cercei minusculi le ornau nările și lobii urechilor. Literele de pe tricouri îi recomandau drept studenți la Harvard, sau jucători în NBA – ce onoare pe mine să stau alături de Magic Johnson și Jordan! Blugii le ascundeau picioarele ca niște grisine – pantalonii aveau nevoie de petice ca să nu-i tragă curentul prin găuri și să le provoace reumatisme.

Holbau ochii la fotbaliștii fugiți din cantonament pentru o băută și o racolare de pipițe care postau pe YouTube imagini cu sânii lor siliconați. Se căzneau să stea cât mai aproape de actorași care apăreau în clipuri publi­citare și îi înjurau pe regizorii nătăfleți care nu-i distribuie în Hamlet. Și fremătau când apărea vreun june descins dintr-un Ferrari cumpărat cu banii unor părinți grijulii și mult prea bogați ca să le pese pe ce-i cheltuiesc. Vamboo avea băuturi scumpe, mâncare scumpă, însă și o clientelă pe măsura prețurilor afișate.

Am ciulit urechea: cânta Jimi Hendrix. Nimeni nu asculta povestea despre visul unui băiat care năzuia să ajungă mare războinic. Anii au trecut și a venit timpul să intoneze și el primul său cântec de luptă. Dar un atac surpriză l-a ucis în timpul somnului, iar castelele lui de nisip s-au prăbușit în mare.

Am băut un whisky mic în cinstea oricărui vis. Un altul, ca de obicei – pentru Ultima. Aș mai fi băut unul, dar m-am uitat în portofel. Așa că m-am dus la Woowoo. Aici e mai multă liniște și prețuri mai rezonabile. Iar Arnold pune în surdină numai muzică franțuzească. E singurul loc din lume unde Franța nu pierde la scor disputa cu limba engleză. Într-o zi am să-l întreb de ce i-a pus numele Woowoo localului său. Vocile pe care le auzi aici sunt ale lui Charles Trenet, Yves Montand, Aznavour, Brel, Adamo. Niște „expirați" în ochii generației cu mult caș la gură și cu piercing-uri în cele mai neașteptate zone. Cântecele lor nu sunt numai melodioase, dar au și niște texte superbe. Însă cine mai are răbdare să se emoționeze de farmecul unui vers?

Arnold e și un mare fan al literaturii polițiste. N-am întâlnit un barman care să citească mai multe astfel de cărți desconsiderate de către unii critici literari pasionați de romane unde căderea unei frunze este cel mai important eveniment. Și totuși, nici conversația pe care am purtat-o ­des­pre situația thrillerului în lume, nici cele două pahare cu Papa Doble – un Daiquiri după rețeta lui Hemingway, adică Bacardi, suc de grapefruit, Maraschino, o jumătate de lămâie verde și gheață pisată – n-au reușit să mă liniștească. Iar cele câteva cântece interpretate de Dalida m-au răscolit și mai mult. Nu-i bine ca un om singur să asculte Histoire d’un amour și Besame mucho.

Noaptea am avut un coșmar cumplit. Se făcea că mă aflam în sala de ­terapie intensivă a unui spital, după ce suferisem o operație grea. Aidoma mie, în celelalte paturi zăceau pacienți care încercau să-și revină din șocul la care fuseseră supuși prin intervenții chirurgicale. Eram amorțit de calmante și de-abia reușeam să mă mișc de pe-o parte pe alta. Nu știam când e zi, când e noapte, în cubul acela de beton fără ferestre. Tuburile de neon erau aprinse tot timpul și răspândeau o lumină rece. Deliram, fiindcă vedeam, din când în când, cum paturile se ridică de la pământ și-și schimbă pozițiile între ele. Se auzea și o muzică ritmată, ca un marș funebru mai vioi. Celorlați pacienți nu părea să le pese, chicoteau sub cearșafuri. Eu însă eram cuprins de groază. Încercam să țip, să chem pe cineva, dar nu reușeam să ajung la limbajul articulat. Eram complet paralizat, nu-mi mai simțeam trupul. Muzica s-a oprit și, deodată, au apărut niște umbre. Au început să pună lumânări aprinse în mâinile pacienților. Paturile s-au încolonat și au pornit spre ușă. Urmăream cu spaimă procesiunea care se desfășura în tăcere. O umbră s-a apropiat și de mine. La lumina lumânării am văzut o făptură îmbrăcată ca un călugăr. Dar gluga neagră nu acoperea capul cuiva. Și nici veșmântul nu înfășura vreun trup. Părea a fi purtat de un duh. M-a deconectat de la aparatele care îmi monitorizau bătăile inimii și pulsul. Mi-a smuls tuburile de drenaj și cateterul de la brațul drept. Am început să mă zbat și să urlu. Dar nu se propaga nici un sunet. Iar când am simțit lumânarea în mână am reușit s-o arunc cu ultimele puteri încordate la ma­ximum. Așternuturile au luat foc, de parcă ar fi fost îmbibate cu benzină. Incendiul a cuprins rapid întreaga încăpere…

M-am trezit leoarcă de transpirație. Avusesesm coșmarul ăsta de multe ori până acum. Prima oară pe un pat de spital, în urma unei ­operații grele de la care nu trecuse mult timp. Atunci pricepusem cam ce simt aceia care iau droguri.

M-am vârât sub duș și am rămas multă vreme acolo. Am mâncat ceva în fugă și m-am așezat în fața laptopului pe care l-am instalat pe micul meu birou. Mai întâi am căutat pe YouTube Sonata Lunii a lui Beethoven. Avea 25 126 328 de accesări. L-am căutat și pe Adrian Copilul Minune. Piesa lui de top avea 12 333 de vizualizări. Am oftat ușurat. Scara de valori a omenirii încă nu suferise vreo modificare.

* * *

E mai simplu decât la întâlnirile alcoolicilor anonimi. Mai puțin jenant. Și mai intim.

Acolo sunt multe scaune pe care stau așezați bărbați și femei. Primii sunt în număr mai mare. Unora dintre cei prezenți le tremură mâinile. Fețele celor mai mulți au o culoare nesănătoasă, sau sunt acoperite de pete roșii, sau arată ca și cum cineva a încercat să le jupuiască. Nasuri cu vinișoare sparte. Privirea tuturor e tulbure și ațintită spre obiectele din încăpere, spre ceilalți participanți. De fapt, nu văd nimic din ce e în jurul lor. De fapt, se închipuie prin baruri luxoase sau prin cârciumi sordide – hainele de pe ei demonstrează că provin din mai multe straturi sociale. Își doresc cu dispe­rare un pahar cu Jack Daniel’s sau cu Finlandia, pe care să-l dea peste cap, și apoi să stingă arsura din gât cu o bere. Iar apoi să repete acest ritual care îi plasează într-o lume patronată de un soare binevoitor, unde orice durere e alungată și unde se simt spirituali, cu mult mai inteligenți, plini de energie și capabili să înfrunte vicisitudinile vieții.

Dar, în același timp, în urechi le răsună glasurile soților sau soțiilor, ale copiilor sau prietenilor, care îi somează să renunțe la băutură, pentru că, altfel, vor rupe orice legătură cu ei, și nu-i vor mai vedea niciodată.

Ei fac parte dintre cei care vor să se salveze. Nu vor să-și destrame căsniciiile, nu vor să-și abandoneze odraslele și nu vor să-și piardă slujbele, ajungând niște vagabonzi pe străzi, cerșind câțiva bănuți cu care să-și poată cumpăra o sticlă cu alcool ieftin.

De aceea se adună prin încăperi unde își mărturisesc viciul în public. Ies în fața celorlalți și declară privind în jos, stânjeniți:

– Sunt cutare… Sunt alcoolic. Vreau să nu mai ies din cârciumi pe două cărări… Din păcate, aseară m-am făcut iarăși praf… După trei luni de abstinență… Vreau să încerc din nou să mă las…

Se spune că întâlnirile astea sunt miraculoase. Terapia în grup ar da rezultate incredibile dacă te ții de ea. Dar eu le pun la îndoială eficiența. Numai cei cu voință pot să renunțe la viciu. Iar pentru asta nu e nevoie să te spovedești de față cu alții. E de-ajuns ca într-o zi să bei un pahar și să-ți spui doar ție: „Gata! Ăsta a fost ultimul!"

N-am de ce să mă duc la întrunirile alcoolicilor anonimi. Nici la adunările mormonilor, quakerilor sau Martorilor lui Iehova. Dar la un psihoterapeut deja am fost de câteva ori.

Doamna Elis Marciuc e o femeie puțintică la trup. Vorbește blând, surâde adeseori, pășește neauzit. Nu e doar o mască adoptată pentru a-i întâmpina pe oamenii care apelează la ea. Poartă întotdeauna un deux-piéces elegant, de un bleumarin liniștitor. Nu e același de fiecare dată. Are mai multe taioare și fuste de culoarea asta pașnică – le-am zărit când a deschis ușile unui dulap. Le-a adoptat ca pe o vestimentație potrivită pentru consultațiile pe care le dă într-un cabinet dintr-o vilă de pe lângă Piața Domenii. Un halat ar fi accentuat ideea de boală.

Uneori, am senzația că sunt singurul său pacient. Când vin la ea nu trebuie să aștept ca să se elibereze dintr-o întâlnire cu altcineva. Când ies de la ședința care ține vreo oră, nu mă întâlnesc cu nimeni care bate impacientat din botfori ca să îmi ia locul pe fotoliu. Discreție absolută. Nu-i bine ca pacienții să se cunoască între ei.

Nu-i fac vizite săptămânal. Uneori trece și o lună până când o sun pentru o programare. Doamna Elis are tactul de a nu forța nota. Mă primește oricând am chef de o consiliere.

Îi povestesc coșmarurile pe care le am. Insist asupra aceluia cu paturile care se zbenguiesc într-un salon de terapie intensivă. Nu-și notează nimic în timp ce mă ascultă. Dar, fără îndoială, are pe undeva un dosar pentru cazul meu, pe care îl completează după ce plec.

Știe totul despre mine – despre Profesor, despre Cruella, despre Gore și Fane… Știe și despre alte întâmplări prin care am trecut. N-o uimește nimic din ce-i spun.

– Andrei…

Îmi spune Andrei – are aproape 70 de ani, dar pare cu mult mai tânără. Ochii negri îi sclipesc vioi – doar uneori surprind în ei o umbră de tristețe. N-am curajul s-o întreb ce o supără – pentru asta ar trebui să inversăm rolurile.

– Andrei… Ai cunoscut experiențe îngrozitoare. În mintea ta, un spital, un sanatoriu reprezintă un loc al pierzaniei. Încearcă să le vezi într-un alt fel, ca pe niște locuri unde oamenii se duc pentru a se vindeca.

– Încerc, doamnă Elis, încerc…

– Nu arde etapele. Ia-o cu binișorul… Liniștea va veni de la sine. Barierele mentale care blochează un alt fel de a înțelege lucrurile vor dispărea după o vreme.

O privesc cu îndoială.

– Doamnă Elis… Nu știu dacă v-am spus… E-adevărat, în copilărie am avut câteva coșmaruri. Pe unele mi le amintesc și acum. De pildă, o sobă m-a terorizat luni în șir – se transforma noaptea în cele mai periculoase dihănii și se năpustea asupra mea. Mai târziu, însă, am scăpat de ele. Iar de visat – am visat rareori. Câteva vise aș fi vrut să continue la nesfârșit, atât de mult mi-au plăcut.

– Ai visat de mai multe ori decât crezi…

– Da, știu… Oamenii nu-și amintesc toate visele pe care le au.

– Coșmarurile pe care le ai în legătură cu spitalele se datorează și unui traumatism din copilărie. Mi-ai povestit de boala de care ai suferit când erai mic. Atunci ai plecat din spital fără să te fi vindecat. Ți-a rămas o sechelă: în subconștient îi socotești pe medici neputincioși. Atribui vindecarea