Variațiuni pe tema răului

De Lucian-Claudiu Amoran

«S-a spus deja că personajele "rele" (din literatură?) sunt mai atrăgătoare, mai vii decât cele "bune", că despre "rău" sunt mai multe de povestit decât despre "bine"; motivele acestei "stări de fapt" nu interesează – cert e că "Variațiuni pe tema răului" este o carte pe care cu greu o "lași" din mână și aceasta nu neapărat pentru că ne povestește despre "rău", un rău "general uman", dar și cu "specific românesc" (cu parfum de buletin de știri, cotidian și apocaliptic), ci pentru că autorul are talent, o miză serioasă și un "stil" propriu.

 

"Variațiunile" pe aceeași temă încearcă să surprindă "fețele" răului, raporturile complexe dintre bine și rău, dintre vinovăție și nevinovăție, dintre agresor și agresat, dintre cunoaștere și ignoranță, destin și hazard.» (Raluca Dună)

• Limbă: Română
• Editor: Editura Dispergo
• Data lansării: 20 nov. 2023
• ISBN: 9786069554401

Lucian-Claudiu Amoran

LUCIAN-CLAUDIU AMORAN s-a născut la 3 septembrie 1967 în București. Este absolvent al Școlii Superioare de Jurnalistică din București și licențiat al Facultății de Litere, Filozofie și Istorie din cadrul Universității de Vest din Timișoara. După 1989 a fost redactor și colaborator la diferite publicații, printre care Phoenix, Cuvântul, România liberă, Timpul. Debutul literar și-l face în paginile revistei Flacăra, cu nuvela Un principiu sfânt (1994), iar în anul 2006 obține Premiul de proză al Fundației Luceafărul. Apariții editoriale: Deriva (roman), Fundația Luceafărul, 1997; Editura Dispergo, 2022; În gol (roman), Editura Albatros, 1999; Editura Dispergo, 2022; Variațiuni pe tema răului (proză scurtă), Fundația Luceafărul, 2002; Editura Dispergo, 2022; Secretele prietenilor (teatru), Editura Dispergo, 2013 și 2022; Polemici fără replici (publicistică), Editura Dispergo, 2013 și 2023 Eterocliteris (roman), Editura Dispergo, 2021.

Previzualizare carte

Ce oameni!... Ce lume!...

(un fel de prolog cu întâmplări adevărate)

Fiindcă era prima duminică de primăvară autentică, după alte patru sau cinci doar în calendar, parcul era destul de aglomerat. Chiar și așa, pe bănci nu se așezase multă lume, pe de-o parte fiindcă majoritatea se aflau la umbră, iar pe de alta fiindcă peste noapte plouase zdravăn și nici măcar cele de la soare nu se zvântaseră îndeajuns. Mai târziu urmă o perioadă de tranziție, când băncile, deși aproape se uscaseră, rămaseră în continuare neocupate pentru că oamenii încă nu-și dădeau seama de schimbare și, văzându-le neocupate, le credeau încă ude, și tot așa.

Bătrânul se așezase primul, dis-de-dimineață, când apa era de un deget pe tăblia de lemn, după ce o azvârlise mai întâi pe jos, cu mâna, apoi își sacrificase batista și ștersese ultimele pete umede. Rămăsese numai cât absorbise lemnul, dar aceleia n-avea ce să-i facă. După un timp se împuținară și picăturile prelinse de pe ramurile și frunzele stejarului enorm din spate. Se simțea bine.

Prin fața lui se perindau tot mai mulți trecători. La început numai oameni bătrâni, ca el, și chiar mai bătrâni decât el, care era mai degrabă îmbătrânit. Se plimbau încoace și-ncolo, aproape târându-se, profitând poate de ultimele zile de primăvară și de orice alt anotimp pe care aveau să le mai vadă vreodată.

***

S-a făcut călduț, slavă Domnului!... Cât să fie ceasul?... Unsprezece și douăzeci... O să fie o zi frumoasă... Cerul e minunat, ia te uită, niciun norișor... Ba nu... uite unul mititel... Au apărut și păsările... Ce-o fi aia de colo?... Păcat că nu m-am priceput niciodată la păsări, la flori, la arbori... Uite, o rândunică... sau... Nu, rândunică trebuie să fie, ce naiba, măcar atât... Ce interesant e cum se usucă apa... Adineauri încă era ud până lângă chiștocul ăla... Acum, iaca, s-a uscat până la frunză... Frunza e încă plină de apă, sclipește... se vede și curcubeul... minunat... Dacă n-ar trece atâția oameni ar fi și mai bine... Nu-i mai suport... Atâta mitocănie ca-n anii din urmă n-am mai văzut!... Pe vremea mea... ehehei!... Deși, la drept vorbind, ce să zic, întotdeauna au fost... Nu știu, niciodată nu m-am simțit prea bine între ei... Dar ce să-i faci? Așa-i croită lumea: prost; cu oameni. Nu mai departe de săptămâna trecută, m-am pomenit cu golanii ăia doi peste mine, în casă... Au forțat ușa, au intrat și, cu toate că au văzut lumina aprinsă, nu s-au sfiit să-ncerce să ia radioul de pe hol... A trebuit să sar la ei cu bătrânul meu piolet ca să-i fac să fugă... Ce oameni!... Ce lume!... Poftim de vezi!... Numai ce spuneam... Ia te uită!... Ia te uită!... I-a smuls poșeta! Și l-am văzut mai devreme pe omul ăla, când a trecut în partea cealaltă... Părea un bărbat serios... Nemaipomenit!... Și uite că nu intervine nimeni... Ce oameni!... Ce lume!... Biata femeie!... Da, așa e... Nu de bani îi este, ci de acte... Ce avere putea să aibă la ea, dacă a ieșit să se plimbe în parc?!... În schimb, o să fie un întreg balamuc să-și scoată duplicate!... Tț, tț, tț!... Sper să nu... Ba da, ăștia vin taman spre banca mea...

‒ E liber?

‒ Mda...

‒ Vă mulțumim!

I-am lăsat, ce naiba să fac... După ce că eu am șters-o toată cu batista mea... Și uite, vizavi era liberă una întreagă... Măcar au fost politicoși...

‒ Da, domnule, și cum îți spuneam... Niciunul dintre noi nu mai văzuse așa ceva, îți dai seama... A ajuns la spital cam la două ore după ce și-o tăiase... Nu râde, că e sinistru... Putea să intre în stare de șoc hemoragic, ori chiar să moară, dacă nu era supus de urgență unei intervenții chirurgicale...

Ce râs are ăsta mai negriciosul!... Cu mustăcioara aia parcă e un șoricel din desenele animate... Ălălalt în schimb e teribil de sobru, are un aer de parcă n-a râs în viața lui...

‒ Și cum dracuʼ suna diagnosticul? Iartă-mă, dar nu mă pot stăpâni... Dă-o-ncolo!...

‒ Amputație peniană prin autoagresiune.

Niciun zâmbet, doctor, se-nțelege...

‒ Amputație peni... Hai, dă-o-ncolo!...

‒ Așa... Și i-am refăcut uretra, i-am suturat vasele de sânge, mă rog, i-am făcut-o ca nouă... Ce e mai uluitor e că, după ce și-a revenit, omul nu părea deloc speriat de toată povestea, ba chiar părea mulțumit.

‒ Voia să scape de-o grijă.. Ha, ha!

‒ I-a venit așa, deodată, pe când se afla cu maică-sa și un frate la cumpărături...

‒ Câți ani avea tipul?

‒ Douăzeci și șase... Era supărat că n-are loc de muncă, n-are prieteni, n-are iubită... S-a dus după un bloc să-și facă nevoile, numai că ‒ ghinion ‒ treceau niște oameni, așa că s-a băgat într-o baracă...

‒ Dă-o-ncolo!... Era hotărât, nu glumă!... Perseverent.

‒ Cum bine vezi. Așa... S-a băgat în baracă și și-a tăiat-o cu briceagul, până a văzut că nu se mai ține decât într-o bucată de piele...

‒ Dă-o-ncolo!...

‒ Stai să vezi!... Când a constatat că nu-l doare și că nici nu i-a curs prea mult sânge, și-a pus-o înapoi în pantaloni și s-a-ntors la cumpărături!... De-abia acasă i-a spus soră-sii ce-a făcut și ea l-a convins să vină la spital.

‒ Dă-o-ncolo!... Și până la urmă se face bine?

‒ Hai să ne mai plimbăm!... Deocamdată...

Bine că s-au dus!... Parcă-ncepuse să mă doară pe mine, Doamne sfinte!... Ce oameni!... Ce lume!... A venit soarele și pe băncuța mea... Minunat... Ia să mă trag mai... Buun!... Multă lume!... Așa e în fiecare an, în primele zile cu soare... Și câți bătrâni!... Toată viața m-am întrebat ce mai așteaptă omul de la o vârstă încolo... Și uite că nici acum nu știu răspunsul, chiar dacă am ajuns eu însumi la o anumită etate, nu-i așa? Și-atunci ce folos că m-am întrebat, m-am consumat degeaba, în loc să las lucrurile în voia lor... Nu sunt cu nimic altfel decât ceilalți... Ia te uită la bietele femei... De-abia se târăsc, săracele...

‒ Da, maică, pe propriul lui bunică-su, Dumnezeu să-l odihnească... Ar fi împlinit nouășunu de ani în iunie, și să moară așa, sărmanuʼ de el... Eram căsătoriți de patrușopt de ani bătuți pe muche.

‒ Matale ești mai tânără cu cât?...

‒ În noiembrie anuʼ trecut am făcut șaișnouă.

‒ Mulți înainte, nu-ți arăți vârsta și ești cu zece ani mai mare ca mine... Și cum s-a-ntâmplat?

Patruzeci și opt de ani de căsnicie... Și totuși nu pare prea îndurerată... E drept că era bătrân rău...

‒ Eu eram dusă la nepoții din partea lui fiu-miu, așa că Mitu era singur acasă... Ce nenorocire!... Vasilică venea des pe la noi... Era băiat bun, arză-l-ar să-l arză... Uneori se mai ciondăneau ei, ce-i drept... Dar să-l omoare cu găina!...

‒ Cum cu găina?!

Cu găina?! I-auzi, ia!

‒ Cu găina cea mare... Aia neagră, ouătoare... Au găsit-o lângă bărbatu-miu, cu gâtuʼ rupt...

‒ I-a rupt gâtuʼ luʼ Mitu?!?

‒ Nu, maică!... La găină... Cică așa, ca sataniștii... I-a rupt gâtuʼ la găină și p-ormă l-a bătut pe Mituțu-al meu cu ea și l-a mai lovit și c-o rangă pe deasupra, până ce și-a dat sufletuʼ... I-a sfărâmat moalele capului... În casă era peste tot numaʼ fulgi și sânge, până și pe pereți...

Cum, cum?... Na, că nu le mai aud!... Auzi, să-l bată cu găina... Doamne sfinte!... Ce oameni!... Ce lume!...

‒ ... de cinci ani de zile făcea plăcinte cu apa de la calorifer și le vindea la chioșcul din curtea școlii... Au descoperit ăia de la Termoficare, fiindcă se plângeau oamenii din zonă că n-au căldură-n blocuri... Și când s-au dus pe teren, au văzut că ăla cu chioșcul spărsese țeava și-și trăsese conductă...

Auzi idee!... Și te mai miri că spitalele sunt pline ochi... Dacă ne bagă toate mizeriile în mâncare... Și pe ei nu-i bagă nimeni la pușcărie... Ce oameni!... Ce lume!... Ia uite ce palmă i-a dat malacul ăla femeii cu care e!... Nevastă-sa, de bună seamă... Nu zice nimic, sărmana... Păi ce să mai zică?... Ce oameni!...

‒ ... N-am bani, să mor eu. Dacă n-am, n-am.

‒ Și de când e moartă sor-ta?

‒ De marți.

‒ Și unde-o ții?

‒ În pat. Am învelit-o bine și-ncerc să fac rost de bani s-o-ngrop... Asta e... Nu lucrez nicăieri, n-am niciun venit, nici nu știu ce să fac, n-am loc de veci, de niciunele n-am... Nici nu știu ce trebuie să fac și unde să mă duc.. Un sicriu e scump la o înmormântare... O să dorm cu ea-n casă, ce-o să se-ntâmple?...

‒ Bine, daʼ nu miroase?...

Ce lume!... Brrr, s-a stârnit vântul... Ba nu, a fost numai o rafală... S-a uscat complet pe jos... Pare atât de curat!... De n-ar veni iarăși frigul, că m-am săturat... Iarna asta parcă nu se mai termina... Frig, frig și iar frig, zloată, brrr... Dar acum e bine...

‒ ... A făcut sex cu ea în buda magazinului în care lucra și după aia a înjunghiat-o cu o sabie ninja, așa, tam-nisam, cică din gelozie.

‒ I-o fi reproșat fata ceva în legătură cu performanța și i-o fi zis că celălalt se descurcase mai bine... La urma urmelor, trebuie să fii un as ca s-o faci ca lumea într-o budă...

Doamne sfinte!...

‒ ... Am dat cu toporu-n el, să moară mama!

‒ Ești nebun?!... De ce?

‒ Făcea gât că nu-i place manelele și că dau muzica prea tare... Futu-l în cur pe mă-sa, după ce că era la mine-n casă, vine s-o fută pe mama...

‒ Și ce dracuʼ ai de gând să faci acuma?... L-ai omorât, nu?

‒ Păi tu ce zici?

Ce figuri aveau, Doamne, apără-mă! Și nu trece niciun polițist... Să mă duc eu să caut unul?... Nu, mai bine nu mă bag, și-așa criminalul e deja departe... Cine știe ce-ar mai fi ieșit... S-a făcut unu jumate... Ia să mănânc ceva... Ce bine că mi-am luat niște sendvișurele... Buun... Brânzică... Mmmm...

......................................................................................................

Buun... Ce-am mai mâncat!... Sper să nu-mi cadă greu slăninuța... Am mai pățit-o o dată zilele trecute... Daʼ tare cald s-a făcut!... Lasʼ că-i bine-așa... Stai să-mi scot paltonul... Buun... Mi s-a făcut cam somnică... Ce-ar fi să mă întind puțintel pe bancă?... Dar mai bine nu, că prea aș arăta ca un vagabond... Și-așa geme orașul de ei... Eu aș mai lipsi! Dar nici acasă nu-mi vine să mă duc... E așa de bine la soare!... Mai ales că deocamdată s-a mai liniștit, nu mai trece atâta lume... Dacă ar fi așa mereu... Probabil însă c-o să vină mai încolo... Fir-ar să fie, numai ce ziceam... Nu, nu... Uitați, fraților, acolo, o... nu, chiar două bănci libere... Aiurea, vin fix spre mine... Niciodată n-am înțeles...

‒ Se poate?...

‒ Da, sigur, poftiți!...

Ce le-aș mai zice vreo două... Așa simt ei nevoia să stânjenească pe cineva... Că acum nici de bănci ude nu mai poate fi vorba... Erau poate puțin în umbră, e drept, dar nu cred să fie atât de frig încât... Măcar dama e nostimă, nimic de zis... Și el e bărbat bine... Par necăjiți tare... Da, femeia e chiar în doliu, dacă nu mă-nșel... A, da, limpede, uite-o că lăcrimează... Au verighete, sunt soț și soție... În sfârșit, se puteau așeza unii mai antipatici... Deocamdată sunt și tăcuți...

‒ Nu vrei să mergem acasă, mai bine?

‒ Nu... Nu pot... M-aș gândi întruna.

‒ Bine, bine, e-n regulă... Ai dreptate... Și eu... Ce zi minunată!

‒ A fost o... înmormântare frumoasă, nu-i așa?

‒ Hai, lasă, nu te mai gândi la asta!

‒ Dar nu pot... E atât de absurd... Nu făcea decât să se joace.

‒ Îi speria peștele! Paștele mă-sii de pescar!

‒ Și pentru atâta lucru trebuia să-l înjunghie cu harponul, sau cangea, sau ce-o fi fost?...

‒ Un cuțit înfipt într-o coadă de mătură! Nu-mi vine să cred... Parcă e o secvență dintr-o carte proastă.

‒ Și de ce-a trebuit să fie tocmai Tibi al nostru?... Nici nu-mplinise paisprezece ani... De ce n-a fost unul dintre ceilalți prieteni cu care era?

‒ Hai, potolește-te, nu mai vorbi așa!... E dureros, știu, dar... Se pare că el a aruncat cu pietre în lac... Nu-mi vine să cred...

‒ Crezi c-o să-l prindă?... Și ce folos?

‒ De prins o să-l prindă sigur... Băieții l-au urmărit, știu și cum arată... Dacă aș pune mână pe el... Doamne, ce i-aș mai face!

‒ Și ce folos?... Pe Tibi tot nu...

‒ Hai, hai, lasă că trecem noi și peste asta... Hai să mai mergem, dacă ne plimbăm nu ne mai gândim... Vă mulțumim și scuzați-ne de deranj.

‒ Nu face nimic, la revedere!

Doamne sfinte!... Ce oameni!... Ce lume!... Și sunt atât de tineri încă... Trebuie că era primul lor copil, poate singurul... Auzi, i-a speriat peștele și pentru asta l-a omorât!... Trebuie că era beat, dar și așa... A-nnebunit lumea, nu alta... Să sperăm că o să facă altul... Ptiu, Doamne, iartă-mă, ce prostii spun și eu...

Ăștia de unde naibii au mai apărut?... Nici nu mi-au cerut voie să se așeze... Tinerii din ziua de azi... Și ce urâțică e fătuca... Întotdeauna m-au deprimat scenele astea, cu fete urâte giugiulindu-se prin parcuri, pe străzi... Știu că nu sunt drept cu ele, n-au nicio vină pentru cum arată și poate chiar ar trebui să mă bucur pentru ele, fiindcă, iată, asta de pildă, nu-i așa?, a avut noroc și și-a găsit pe cineva, în ciuda urâțeniei... Dar chiar că e urâțică rău... Celor frumușele n-ai de ce să le duci grija, mai devreme sau mai târziu sigur pun mâna pe vreunul... Și cu toate astea mă indispune, nu știu, mă ia puțin cu greață... În fond, ar putea să se pupe în locuri mai puțin aglomerate, nu văd de ce-ar trebui să mi se-ntoarcă mie stomacul pe dos... Iar ăștia doi chiar că-ntind prea mult coarda... Ia te uită, numai că n-o tolănește aici, în văzul tuturor... Nici nu i se mai vede mâna, de cât i-a intrat pe sub fustă... Doamne sfinte!... Ce oameni!... Bine că s-au dus... Probabil acum caută vreun tufiș mai stufos... Ce lume!...

‒ ... I-a dat cu scaunul în cap fiindcă nu putea să doarmă din cauza zgomotului pe care-l făcea frigiderul omului... Adevărul e că blocul nostru e foarte prost aranjat: bucătăria dintr-un apartament e perete-n perete cu dormitorul vecinului...

A venit umbra peste mine... Să-mi pun paltonul... Buun... Iarăși s-a aglomerat... Acum chiar că nu mai sunt bănci libere, o să vină toți peste mine că stau singur... Ia să mă dau mai pe mijloc... Poate-poate... Aiurea... N-ai să vezi... Uite-i, direct spre mine... Nu!... Așa, așa, uff, de data asta am scăpat... I-așa bine să stai singur, în liniște... Mă rog, cât poate să fie de liniște cu toți puradeii ăștia zbierând cât îi țin bojocii... Ce-or avea de urlă așa, Doamne sfinte?... Nu pot să strige și ei ca oamenii?... I-auzi-l, ia! Sper să faci buba neagră-n gât, copil cretin ce ești, Doamne, iartă-mă!... Dacă-aș fi eu bunică-tu!... Să vezi ce papară ți-aș da!... Ce oameni!... Își lasă plozii așa, de capul lor, să ragă ca-n codru și să dea peste lume...

S-a cam lăsat răcoarea... Atât mi-ar trebui, să răcesc... Daʼ parcă tot nu-mi vine să plec... Patru fără zece... Am stat, nu glumă...

‒ ... Băi, și-abia ce dădusem teza cu ea... Zice că s-a dus acasă și mai întâi s-a spânzurat în baie cu un cablu electric, daʼ s-a rupt, și profa s-a lovit de rezervorul WC-ului... Daʼ nu s-a lăsat, și-a doua oară i-a ieșit.

‒ Fii-su era doar cu vreo doi ani mai mare ca noi...

Fel de fel de necăjiți... Cine știe ce-i împinge s-o și facă până la urmă... Că de gândit cred că nu e om pe lume să nu se fi gândit măcar o dată în viață... Și la crimă, d-apăi la sinucidere... Măcar sinucigașii nu mai apucă să se căiască, deși, ca un bun creștin ce sunt, tocmai pe ei ar trebui să-i plâng mai tare... Criminalii se pot pocăi și-și pot afla până la urmă mântuirea, nu-i așa?...

‒ Ne permiteți să ne așezăm și noi, vă rugăm frumos.

Acum și-așa s-a făcut târziu... Nici nu mă mai deranjează... Par niște tineri cuviincioși... Ia să-nchid puțintel ochii, că tare somn mi s-a făcut...

‒ Cum, măi? Adrian?!... Săptămâna trecută am vorbit cu el la telefon.

‒ Dacă-ți spun!... Eram cu el, doar... Ne așezaserăm de vreo zece minute, când unul de la masa de-alături i-a spus să se dea mai încolo, că n-avea loc la calculator...

‒ A, la Net Café erați?

‒ Da, măi, nu ți-am spus?... La Genius... Numai că Adi, îl știi doar cât de mare era... Pur și simplu nu mai avea unde să se dea... Atunci ăla l-a amenințat că vede el când o să iasă... Nici nu l-am băgat în seamă... Era o piticanie... Și când a ieșit ‒ eu mai rămăsesem, trebuia să trimit niște mailuri ‒, piticania și cu prietenul lui l-au urmărit și s-au luat de el... Din îmbrânceală în îmbrânceală, a scos un cuțit și i l-a înfipt de câteva ori în picior