Judecata de Apoi

De Petre Salcudeanu

„Sunt oameni care nu pot trai nejudecati; constiinta lor ii impinge sa-si dezvaluie maruntaiele in fata lumii, altfel ajung singuri sa si le sfasie.“

Razboiul a trecut, dar evenimentele de atunci au lasat urme adanci. Bunicul si Panaitescu sunt invitati de un fost colaborator intr-o statiune, pentru a se bucura de efectele binefacatoare ale izvoarelor. Dar acesta este doar un pretext. Bunicul este chemat, de fapt, sa scoata la lumina un adevar dintr-o epoca pe care o stie prea bine. Un caiet de scoala al unei fetite ucise de o mina ramasa din razboi, in care, pe langa compuneri, sunt si fi le din jurnalul de razboi al unui barbat, destinele incalcite si impletite ale oamenilor din acea vreme, precum si intamplari stranii si aparent ilogice petrecute in preajma lor trezesc in Bunic dorinta de a descoperi ce se ascunde sub calmul aparent.

• Limbă: Română
• Editor: Publisol
• Data lansării: 2 ian. 2022
• ISBN: 9786060980940

Previzualizare carte

1

Mâine-dimineață urmează să fiu... așa se încheia jumătatea de filă din caietul cu coperți albastre, prins cu o bucată de sfoară de un cui al veceului din curte; veceu îngrijit, vopsit pe dinafară cu var, cu scaun de faianță în interior. Nu lipsea nici capacul din plastic alb, curat și el. Dacă s-ar fi uitat mai bine, ar fi văzut, în partea stângă, hârtii de ziar tăiate în pătrate egale. Ce-i venise să rupă din caietul decolorat de vreme, cu jumătate din foi de un galben indecis? Umezeală și soare în același timp, altfel literele nu s-ar fi scurs pe alocuri. Supărarea îl făcuse să nu bage în seamă decât caietul, el îi atrase luarea-aminte prin felul neglijent în care era străpuns; probabil cu un piron, ca sfoara de cânepă despletită să pătrundă cu ușurință și, tot fără dificultăți, să poată fi legată de cuiul ruginit.

Undeva, deasupra, pe dealul pleșuv, se auzi un behăit speriat, apoi un altul, calm și, la scurt timp, clopotul de la gâtul oii dădu stăpânului de veste că pe lume se mai născuse un miel.

Nu-l obligase nimeni pe Antofie să-l invite la băi. Trei ani la rând îi primise scrisorile și-i răspunsese delicat că n-are vreme pentru... Uite că în acel an, mai bine zis în acea lună aprilie, Antofie nu se mai mulțumise să-i trimită o simplă scrisoare. Expediase două telegrame însoțite de două bilete de clasa întâi, o cușcă plus o chitanță plătită anticipat pentru un colet la mesagerii. Cușca din lemn, înnegrită pe alocuri cu lampa de benzină, purta în latura din stânga, ars adânc în carnea teiului, numele lui Tom. Dacă n-ar fi fost cușca și mai ales numele patrupedului, nici nu i-ar fi trecut prin minte să plece. Câinele era tot mai bătrân și tot mai bolnav.

Trebuiseră să treacă patru ani ca Antofie Tăbăcaru să ghicească motivul constantului refuz. Fusese sigur că de data asta n-are să dea greș și, într-adevăr, Buickul lui Panaitescu poposi în stațiune după trei zile și două nopți de călătorie aproape neîntreruptă. Biletele se transformaseră în bani și banii în combustibil, iar cușca rămăsese sub șopronul din curte, în timp ce Tom, în portbagajul pe un sfert deschis, să poată respira în voie, își lingea eczema urduroasă și asculta, cu singura ureche validă, eșapamentul melodios.

Sacoșele lui Panaitescu, muncite, lucioase, pline cu de-ale gurii, pentru el și mai ales pentru a completa hrana bătrânului său prieten, nu-l ademeneau pe Tom. Nu mai mirosea decât cu o nară, cealaltă fiind complet scoasă din uz de aceeași vârstă nemiloasă. Depășise indicele de mortalitate al speciei cu zece ani și dacă stăpânul era înclinat să pună această vitalitate pe seama nivelului de trai al patrupedului, în schimb Panaitescu era convins că numai dragostea nemăsurată și exagerată a maestrului față de câine fusese în stare să întindă suferințele animalului până la capătul răbdării. Desigur, în clipa aceea Bunicul nu se gândea la câine; Tom sforăia bine mersi trecut din portbagaj pe bancheta din spate a Buickului, înfofolit într-o pătură spălată cu grijă de Panaitescu.

Bătrânul detectiv ar fi trebuit să iasă de mult din locul de meditație matinală și ar fi făcut-o dacă nu l-ar fi intrigat cuvintele citite și, mai ales, gestul brutal cu care rupsese fila cu un scris ordonat, de școlar. Dar nici caietul și nici felul barbar cum se purtase cu el nu-i pricinuiseră nemulțumirea esențială. Nu se aranjaseră bine în camera 241, de la etajul doi, că administratorul hotelului, rugându-i să nu se supere, le înmână câte un buchet de flori și scuzele lui Antofie Tăbăcaru, scrise pe un petic de hârtie; un grup de turiști nordici le dăduse existența peste cap. Iată-i deci, nici la zece ore, după un drum anevoios, nu lipsit însă de bucurii de moment și mai ales de aduceri aminte, obligați să-și împacheteze bagajul și, dintr-un lăcaș înzestrat cu tot confortul, să se mute la Nicolae Iosub, așa cum îi povățuia fostul lor tovarăș de trudă, devenit șef al hotelului „La căsuța noastră".

Bunicul ar fi vrut să-l strângă pe Tăbăcaru de gât; nu, nu cu mâna, Doamne ferește, nu avusese acest obicei nici când mușchii antrenați ai brațelor i-ar fi permis; două cuvinte ar fi vrut să-i spună amicului de breaslă de altădată, dar suficiente ca acesta să-și regrete invitația pentru totdeauna. Numai că Tăbăcaru nu era de găsit; în zadar încercase ușa de la biroul său și tot fără succes se adresase subalternilor, nu puțini la număr, aflați acum sub directa dispoziție a lui Babanu Pitic, înlocuitorul șefului pentru această scurtă perioadă cât Antofie fusese solicitat de urgență la sediul central al ONT-ului.

Casa lui Iosub se dovedi mai primitoare decât camera cu două paturi de la hotel.

— Maestre, s-a întâmplat ceva! se auzi Bunicul strigat din cerdac, unde Panaitescu, după ce-și terminase cele câteva exerciții de înviorare intrate din copilărie în obligația zilnică, își aștepta rândul la dreptunghiul vopsit cu var din spatele curții.

În bucătăria de vară, sora lui Iosub aruncase în tigaie cu o oarecare scârbă o jumătate de metru de cârnat și tot într-un mare plictis spărgea ou după ou.

— Imediat, dragul meu, numai o clipă! răspunse Bunicul mințind, deoarece, reluând lectura paginii distruse pe jumătate de propria lui mână, rămase consternat.

Azi, 25... am fost condamnat la moarte.

Bunicul deznodă firul de cânepă, îl scoase din caiet și, intrigat peste măsură că cineva putuse pune acolo un jurnal al unui om, poate în clipa aceea mort, scoase un oftat adânc. Auzi în curte o voce străină și când ieși văzu un chelner retrăgându-se discret, nu înainte de a-și fi deșertat sacoșa cu care venise: cașcaval, salam și câteva sticle de vin. Era un dar? O momeală? N-avea de unde să știe...

— Dar ce crede Babanu, că n-avem ce da oaspeților de mâncare? No, să-i duci merindea înapoi până nu-ți dau cu ea în cap! se zborși la chelner femeia nu prea înaltă și nu prea slabă, cu niște ochi bulbucați, albaștri-verzui.

„Are ceva cu tiroida", își zise Bunicul, și cercetă cu de-amănuntul gospodina abia apărută. La sosire îi întâmpinase Iosub și tot el le arătase camera și dependințele de strictă necesitate. Femeia sau lucrase în schimbul de noapte sau nu fusese acasă în timpul instalării lor; în orice caz, se purta ca o stăpână, semn că nu putea fi decât cineva apropiat lui Iosub.

Mirosea frumos a cârnat, și Bunicul ar fi inspirat adânc aerul aromat dacă nu i-ar fi atras atenția două lucruri: negul cu cele trei fire de păr negru de pe buza superioară a femeii și absența lui Panaitescu. Negul nici pe departe n-o urâțea pe Filofteia; dimpotrivă, îi scotea în evidență buzele frumos desenate, groase însă, atenuând prin mărimea lor ochii prea mult ieșiți de sub pleoapele cu genele dese.

— Stimată doamnă, dar unde este prietenul meu? se încumetă Bunicul ușor intimidat de privirea femeii, ai cărei sâni jucau sub broderia bluzei.

— Moșule, nu mă mai domni atâta. L-am trimis după pruni, în dosul cotețelor. Cine-o mai văzut oameni la bătrânețe să stea în cap, că era să pic de frică...

— Cum, a stat în cap? se interesă Bunicul.

Faptul că femeia rosti pentru a doua oară același adevăr îl făcu să comenteze în sinea lui că numărul cu „statul în cap" eră o mărturie de netăgăduit că Panaitescu voise s-o dea gata pe Filofteia cu prospețimea lui fizică.

— Avem castraveți murați, porodici și curechi, eu zic că pentru niște fețe alese ca ale dumneavoastră să aduc castraveți, noi nu-i punem cu oțet, iar frunza de vișin și hreanul îi țin tari ca și...

Bunicul înlemni, era pentru prima dată în viața lui când auzea din gura unei doamne un asemenea cuvânt rostit nu numai cu dezinvoltură, dar și cu detașare.

— Doar nu ți-o fi rușine de ce-am zis, nu te-am avut în vedere pe dumneata... Aici, la noi, oamenii spun ce gândesc și dacă Iosub a zis că așa-s castraveții, tocmai ca... Numai că ar vrea el...

Într-adevăr, castraveții buboși, aproape verzi la culoare, de parcă ar fi fost culeși cu câteva zile în urmă, împrăștiau în jur o aromă proaspătă de mărar și leuștean, amestecat cu altul de cimbru, piper și muștar. Era imposibil să nu-ți lase gura apă. Masa era așezată în cerdac, cu tot dichisul. Nu lipseau nici paharele înflorate și nici sticla cu vin alb, alta decât cea adusă de chelner la îndemnul aceluiași administrator al hotelului.

— Dumneavoastră sunteți consoarta domnului Iosub? întrebă Bunicul, și se opri când văzu ochii rotunzi și mari ai femeii pironindu-l, ca pe o scândură oarecare, de gardul aflat în apropiere.

— Moșule, cișmeaua îi sub prun, doar nu vrei să te așezi la... Nu-s nevasta lui, sunt soră-sa, Filofteia, că nevastă-sa s-a dus. Iosub cu toate că-i arătos nu-i bun de copii, ori ea n-o fi bună, Dumnezeu să-i știe; Leonora vrea copii și-i pe cale să se încurce cu unul de la noi, de la joagăre... Dacă ăla o fericește, se mărită cu el, dacă nu, înseamnă că ea nu-i bună și atunci o să divorțeze Iosub, că doar nu-i prost să se lase făcut de râs în fața comunei, că noi suntem comună, moșule.

— Te rog, stimată doamnă Filofteia, spune-mi Bunic, mi-ai face o mare plăcere.

— Tot un drac. Toată noaptea am lucrat, că eu îs ajutoare de maistru, adică maistoriță, cum îmi zic oamenii... Cu ăștia de la noi, moșule, dacă nu știi cum să te porți, odată îți ridică poalele în cap. M-am spurcat la gură și la purtări, știu. Azi-dimineață am băut și un monopol cu ei, da’ încotro n-am, într-o noapte doi or vrut să-mi facă felul și i-am pus la pământ cu o coadă de topor de nu mă mai scot de atunci din „sărut-mâna, tovarășa maistoriță..."

Bunicul îi privi palmele bătucite de trudă, palme de bărbat, și o clipă se temu că Panaitescu întârzie atât de mult. Se duse și se spălă pe mâini; prosopul era atârnat de o cracă și numai după ce se privi în oglinda așezată pe pridvor, într-o fostă ramă de icoană, și își netezi cu pieptănul părul rărit și alb, se încumetă să se apropie de masă.

— Bună dimineața, maestre! auzi Bunicul vocea liniștitoare a lui Panaitescu și, odată cu ea, curgerea apei din cișmea.

— Domnule, mai degrabă, că se sleiește! strigă Filofteia, dar Panaitescu nu dezarmă.

Dezbrăcat până la brâu, se spălă îndelung pe pieptul păros, sub brațe, și, numai după ce se frecă până la roșu cu prosopul aspru de cânepă, se mulțumi să-și îmbrace tricoul sportiv, cu două dungi roșii și albe de la umeri în jos.

Filofteia fu aceea care turnă în pahare câte o dușcă de prună și tot ea, fără să închine, bău, dintr-o înghițitură, tăria ca spirtul.

— Am avut o noapte grea, al dracului de grea, zise ea, și se lăsă pe scaunul din capul mesei.

Își mai turnă un pahar și abia acum ciocni cu o delicatețe și o uitătură care-l miră pe bătrân. Subit, Filofteia se schimbase. Devenise incomparabil mai gingașă și mai caldă.

— Păi, să trăim, oameni buni, să ne bucurăm de câte zile mai avem și să putem munci, oftă Filofteia, și ochii mari, tiroidieni, își ascunseră globurile sub pleoapele umede.

Dincolo de capul Filofteiei, Bunicul văzu obcinele golașe, de un verde incredibil la acel început de dimineață, și printre rariști oile ce urcau alene, ca niște puncte albe, spre vârful muntelui, unde se cocoțase un singur stejar, des și umbros, bătrân, altfel ramurile lui n-ar fi atins parcă astrul zilei.

— Că lui Nicolae nu-i trebuiau acum turiști, numai asta nu-i trebuia, da’ n-a avut încotro... L-am povățuit să meargă după Leonora și s-o aducă de cozi înapoi, nu m-o ascultat și poate bine a făcut... Dragostea cu de-a sila... Dar nici așa să te duci s-o pândești când intră el în tură, să te vadă oamenii ca pe-un nimuric alergând după un fund de femeie nu-i modru pentru un bărbat... Antofie ne-o rugat cu dumneavoastră; Iosub, suflet milos... Că dacă mă uit bine, sunteți oameni de treabă, stau și gândesc... Bea, moșule, e de la izvorul șase, spuse Filofteia din ce în ce mai guralivă, eu când beau din el ies afară ca o stropitoare... Noi de pe aici mergem în comuna alăturată după apă de băut, suntem sătui de gazoasă, că nu ne-o învrednicit Dumnezeu să ne betegim...

Cârnatul avea un gust aparte, iar ouăle și murăturile stropite cu păhărelele de palincă, apoi cu alte două de vin îl înveseliră pe Panaitescu și-l îndemnară pe Bunic la adânci reflecții.

— Filofteia, să nu te superi că-ți zic pe nume, ești o gospodină a-ntâia, de mult n-am mai mâncat atât de bine, și fostul adjutant râgâi discret, ducându-și palma la gură.

— Eu nu locuiesc aici, domnilor, ori ce sunteți, eu am casa mea, fiecare cu casa lui... Iosub m-o rugat să vă fac de mâncare, dar altfel eu tot veneam, că de ani buni tot viu din când în când pentru o treabă ce nu suferă amânare, nici milă...

— Dar ce treabă te aduce aici? se interesă Panaitescu mai mult într-o doară, pișcând cu privirea vinul din sticla scoasă de Filofteia din pivniță.

Sticla era aburită, iar vinul începuse să-i încețoșeze plăcut creierul încă obosit de drum.

— Trebuie să-i tai capul lui Gherman, pentru asta viu!

Filofteia se ridică de pe scaun și, luând de sub grinda pridvorului o bardă lucioasă ca oglinda, le-o arătă celor doi bărbați. Bunicul nu se sfii s-o cântărească în mâini. Avea mai bine de patru kilograme, din oțel vienez, și se miră când pe o latură văzu incrustate o sumedenie de date străine înțelegerii lui. Nu vru să insiste în legătură cu tăierea acelui cap de care amintise Filofteia; femeia glumise, cu toate că barda nu era o glumă, fusese neîndoios făurită pentru a tăia capete, chiar dacă în întreaga ei existență nu tăiase niciunul.

— Frumoasă sculă, se simți dator să observe și Panaitescu.

Privirea tulburată a Bunicului se arcui peste capul femeii și prinse și el în cupele ochilor satul împrăștiat printre cele trei obcine. Se cutremură în sinea lui; rotunjimea și înălțimea dealurilor, așa cum se vedeau, aproape unite, îți lăsau libertatea să te gândești la un sfat de taină al unor capete de ciclopi, casele cu acoperișurile roșii, pierdute printre văile curbate, nefiind altceva decât modeste jucării pe care uriașii le-ar fi putut zdrobi cu o simplă călcătură de picior. Vinul i se urcase detectivului la cap și-l împingea spre păreri nostalgice. Filofteia, dacă te uitai mai bine, chiar semăna cu fosta lui nevastă, cu toate că răposata avusese trăsăturile incomparabil mai fine. Cu toate astea, Filofteia, așa cum se îndepărta, legănându-și șoldurile, ca să pună barda la locul ei și să ia în trecere niște plăcinte cu brânză iute de oaie, era mai mult decât prezentabilă, și ochii lui Panaitescu, unul mai închis decât celălalt, erau o dovadă că nici ajutorul său de-o viață n-avea o părere prea îndepărtată de a sa. Mult ar fi dat să știe dacă Filofteia Iosub era măritată; nu putea fi, n-avea pe degete niciun însemn, iar ceasul cu lanț, prins de reverul laibărului și ținut în buzunarul de la bluză, întărea credința în înclinațiile ei bărbătești și, în același timp, prin felul cum se legăna între sânii puternici, te trimitea cu mintea la forța cu care te putea iubi o asemenea femeie.

Filofteia își scoase vesta neagră; îi era cald. Umerii largi, legați însă mlădios de gâtul viguros, cu un gol arcuitor sub cocul mare, îl făcură pe Panaitescu să mai cerșească un păhărel de vin, pe care Bunicul se grăbi să i-l îndoiască cu apă. Filofteia, numai după ce-și ridică ciorapul de culoare galbenă și își cercetă fusta înflorată, se învrednici să ia în seamă rugămintea sportivului îngreunat de ani, altfel plăcut la vedere.

— Păreți copii buni, am înțeles după mașina veche cu care ați venit și după câinele bubit așezat ca un grof în spate. Oamenii care nu-și uită dobitoacele chiar și atunci când sunt mâncate de râie sunt oameni buni, să știți de la mine... Nu sunteți arvuniți furtișagului ca alții, nici puși pe netrudă, de fapt ar fi și greu să trudiți la anii pe care-i aveți...

Bunicul se înveseli, nu o crezuse pe femeie în stare să accepte ideea unui câine bolnav. Cei mai mulți erau înclinați să dezaprobe existența unei vietăți ajunse la o bătrânețe neputincioasă, cu toate că Tom, după aprecierea Bunicului, nu-și spusese încă ultimul cuvânt... Filofteia își scoase ceasul cu trei capace, cu o mulțime de gravuri pe părțile interioare și exterioare, și, încruntându-și sprâncenele, se ridică, aruncată în sus parcă de un resort.

— Hai, Ghermane, să-ți tai capul! strigă ea, și grăbită apucă din nou barda cu lama sângerie, în clipa când soarele se atinse cu o rază de ascuțișul ei.

Undeva spre fundul grădinii se auzi un zgomot de capac trântit cu putere.

Filofteia se îndreptă spre grădina în pantă și curând cei doi putură vedea cum femeia, cu barda în mână, ducea de la spate, de o funie, un om fără chip, așa cum părea în ceața ridicată din josul Obcinei Mici, suitoare și învăluitoare, când ajunse să fie prinsă în palele primului vânt.

Bunicul înlemni. Se uită la Panaitescu și acesta, de emoție, își turnă singur un pahar de țuică, amestecând-o cu vin. Urmăriră încă multă vreme drumul celor doi spre stejarul singuratic din vârf. Ajunsă acolo, barda străluci și mai câinos în bătaia soarelui de dimineață și tăișul se aprinse când mâinile femeii o ridicară în sus, deasupra capului. Cel numit Gherman, în genunchi, își așezase grumazul pe ceva, pesemne o buturugă. De la locul unde se aflau, ei n-aveau cum să vadă, dar de auzit auziră lovitura fioroasă în lemnul tare. La o jumătate de oră, înlemniți de neputința de a da vreo explicație, Bunicul și Panaitescu îi văzură pe Filofteia și pe Gherman coborând spre grădină în același pas negrăbit, ea mergând în spatele bărbatului prins cu frânghia de gât.

Ușa din fundul curții se auzi din nou și Filofteia apăru în pridvor galbenă la chip. Cu o cârpă curată șterse tăișul bărzii, apoi luă de la grindă o cană din lut și, cu un snop de busuioc înmuiat în apă sfințită, spălă porțiunea abia ștearsă. Agăță cana la loc în cui și barda o vârî cu coada sub grindă. Lama, lată de trei palme, din nou se oglindi în figurile speriate ale celor doi oaspeți, care-și simțeau, în mod egal, mâncarea în gât.

2

Panaitescu refuză să doarmă în casă. Camera cu tavanul înalt, așa cum i se păruse la început, cu cele două tablouri colorate de mână, prinse pe peretele din față, luminate lateral de o candelă mică din argint aurit, i se păruse, după plecarea Filofteiei, o carceră oarecare, strâmtă, cu acoperișul gata să cadă pe umerii lui dintr-odată pleoștiți de ceea ce îl obligaseră ochii să vadă. Mai asistase el la multe farse în viață, dar ca o femeie să ducă un bărbat să-i taie capul, apoi să se întoarcă cu condamnat cu tot, lăsându-l pe acesta din urmă într-un loc neștiut, ea purtând pe chip oroarea actului împlinit, deși nu-l împlinise, era peste înțelegerea lui.

Își luă valijoara în care își ținea pijamaua, ustensilele de spălat, bărbierit și îi mulțumi în gând bătrânului detectiv că îl luase pe Tom cu ei. Cu toate că nu era trecut de ora zece, Panaitescu se așeză pe perna din spate a Buickului său și, proptindu-se de câine, ca să aibă sentimentul siguranței altui suflet lângă sufletul său bântuit de vedenii, adormi; adormi în aburii țuicii de prună. Nici măcar nu-i spusese Bunicului de ce se mută atât de grăbit și mai ales unde. Las’ că și Bunicul era prea răvășit sufletește să mai țină cont de toate amănuntele legate de confratele de vacanță; le avea și el pe ale lui; dacă Panaitescu se speria de necunoscutele întâmplătoare, aceleași amănunte ghemuite în Bunic ca niște mărunte proiectile explodau unul după altul sub formă de neverosimile întrebări.

Nici nu avusese timp să se ridice de la masă că Filofteia, făcându-i patul mare, scoase dintr-un dulap pilota de puf și aproape cu forța îl vârî pe fostul detectiv sub ea, spunându-i că, după atâta drum, dintr-o capitală pe care ea n-o văzuse niciodată, până la așezarea lor de sub munte, se cuvenea o sfântă odihnă. Numai că Bunicul nu putu să doarmă. Auzi încă multă vreme roboteala femeii în bucătăria de vară și, după mișcările ei și mai ales după zgomotele devenite firești fiecărei îndeletniciri, ghici când termină de clătit și ultimul pahar. Spălase vasele cu leșie de cenușă, era sigur, altfel până în cameră, pe sub ușă, n-ar fi intrat un miros atât de obișnuit în cartierul în care deschisese și el ochii pe lume. Avu chiar câteva reflecții măgulitoare față de întrebuințarea ancestralei leșii în locul mulților detergenți și prafuri de curățat, după opinia lui modestă discutabili dacă erau folosiți pentru spălatul vaselor. Acesta era și motivul pentru care, de fiecare dată, când era invitat la masă la Panaitescu, cerceta farfuriile și cănile, mai vechiul lui ajutor, cu deschideri largi spre noutățile industriale, întrebuințând din plin prafurile spumoase cu mirosuri de săpun.

După aerul îmbălsămat bănui că Filofteia prăjea o nouă porție de cârnați și, când îi auzi pașii îndesați îndreptându-se spre ieșirea din verandă, apoi pierzându-se spre pajiștea verde din spatele grădinii, nu avu îndoieli în privința omului ce se hrănea din bunătățile ei. Îi tăiase capul lui Gherman, ca apoi tot ea să hrănească acel cap și trup.

Simți că-l furnică pielea. Deschise ușa cu grijă de hoț iscusit; prin fereastra din spate a verandei văzu numai picioarele Filofteiei cum se urmăreau unul pe celălalt într-un mers deloc bărbătesc, ba chiar de-o eleganță care-l făcu pe bătrân să-și cerceteze buza de sus, uscată în vremea din urmă, cu vârful umed al limbii. Ieși în cerdac. Ceața deasă ascunse nu numai mersul șoptit al Filofteiei, ci și trunchiurile pomilor și propriul ei trunchi mișcător, enigmatic. Nu se îndoia că fusese martor la înscenarea unor oameni bolnavi; tiroidienii au deseori ieșiri și purtări complicate și greu de înțeles; Gherman nu putea fi decât un exemplar ajuns cu boala la paroxism, iar Filofteia, o făptuitoare oarecare a unui joc, Dumnezeu știe de cine și de când pornit. Își arunca aceste justificări de moment ca să se liniștească, dar tot atât de convins era că liniștea cu care venise dispăruse din el, reinstaurarea ei fiind o chestiune de timp; în acest timp intrând dezlegarea unui mister, din cauza căruia Panaitescu numai că nu-l implorase, la ieșirea din casă, să se întoarcă amândoi în spațiul larg al marelui oraș în care existența lor de mult nu mai interesa, în mod deosebit, pe nimeni. Bunicul nu era însă omul care să se piardă cu firea; trecuse prin atâtea ciudățenii în lunga lui existență, încât apariția unui eveniment, cu toate laturile lui stranii, aparent ilogice, nu numai că nu-l descumpănea, dar printre fiorii temerilor de moment se strecurau și nervurile fine, ale unor emoții ce se cereau descoperite; dacă nu dezlegate, cel puțin scoase la lumină.

Se întoarse în patul abia părăsit; un pat cald cu urme de miros de levănțică și busuioc, amestecat cu altul, aspru, bărbătesc, de fân și iarbă putredă; repede ghici că Iosub și Leonora nu erau de multă vreme certați din vreme ce sub așternut domnea încă, într-un amestec perfect, izul liniștitor și plăcut al unui câmp, nu cu multe zile înainte cosit și greblat sub căldura soarelui de vară. Sub pilotă, se aflau două rânduri de saltele peste dubla somieră cu arcuri moi; una de lână, groasă, cam de o palmă, alta de puf, nu mai îndesată de două degete, semn că gospodina știa cum să întrețină căldura de sub acoperământ și, mai ales, cum să abată, prin simpla mișcare a aerului prin puf, sudoarea unor trupuri aflate după oboseală într-o binecuvântată odihnă.

Nu era grăbit din fire. Nu-l împingea nimeni de la spate să rezolve un caz anume. Era de multă vreme pensionar, fără obligații în afara celor strict cetățenești, menite să nu lase indiferent niciun muritor de rând. Societatea nu se putea continua fără actele mărunte aflate în conștiința fiecărui individ rațional, supus binelui și răului; deci prin gradul lui de civilizație impulsionat lăuntric să le aleagă pe unele de altele. Avea și el de ales, dar până atunci se cuvenea să-l convingă pe Panaitescu că șederea lor în stațiunea aflată la capătul țării era mai mult decât necesară.

Nu băuse din apa izvorului șase decât o jumătate de pahar, amestecat cu vin, și reacția fusese, cu toate astea, promptă. Într-o grabă dorită de mult, își ușură punga de sub coastele din partea stângă fără durerile mărunte, dar sâcâitoare de până atunci. Nu întâmplător Filofteia îi spusese că acel izvor era miraculos. Panaitescu odată convins să rămână, mai trebuia să discute cu adjunctul lui Antofie, cu Babanu. Poate că importanța se cerea chiar inversată. Tom trebuia mai întâi asigurat cu toate cele de cuviință unei odihne depline și revigorante. La o cantină unde se hrăneau câteva sute de suflete se puteau găsi resturi cu zgârciuri și pentru patrupedul său; zgârciuri nu prea tari, deoarece Tom încetase de mult să mai mestece cu dinții. Dinții făceau parte din amintire. Nu era imposibil ca izvorul șase să-i fie benefic și lui. Un câine trăiește atâta vreme cât are rinichii sănătoși, or, din acest punct de vedere, izvorul amintit putea să-i fie de folos. Observase, nu o dată, cum amicul lui tremura superstițios când instinctul îi dicta să-și ofere plăcerea stropirii unui trunchi de pom, impregnat cu mirosuri care-l făceau să-și țină deschis doar ochiul de sticlă, peste care pleoapa de sus nu se mai putea lăsa; se pergamentase de bătrânețe.

Pilota cu miros de levănțică și busuioc îl moleșise. Se cuvenea s-o caute pe Leonora, soția lui Iosub; trebuia să-i mulțumească unei femei, chiar și plecate, pentru casa oferită de soțul ei cu atâta generozitate.

Casa lui Iosub, ca mai toate gospodăriile din stațiunea submontană, avea mai multe încăperi, și Bunicul de la început, după ce se convinsese că și celelalte camere erau mobilate, își pusese întrebarea de ce Iosub îi cazase taman în încăperea unde își făcuse veacul cu soția lui. Era un loc intim. S-ar fi cerut păstrat ca atare...

Toate la timpul lor, își spuse bătrânul detectiv și încercă pe sub pilotă să facă două mișcări de întindere a picioarelor, mișcări intrate în reflex în cămăruța lui din marele oraș și ignorate cu bună știință de când plecase din el. Piciorul drept răspunse prompt, degetele se alungiră și după ele și laba se mlădie înainte; cel stâng pocni întâi ca un lemn rupt și abia apoi catadicsi să se îndoaie, pe jumătate, în comparație cu celălalt. Odată epuizate primele senzații, din care le elimină pe cele ce i-ar fi sugerat plecarea, își mărturisi că n-ar strica să se îmbrace și, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, să facă o plimbare spre locul de popas ales de Panaitescu. Planul gândit la căldura mirosului de levănțică trebuia pus în aplicare.

Crezu că dă de Filofteia în bucătăria de vară. Bucătăria era goală și masa, cu fața albă și cele două farfurii duble, cu tacâmurile așezate pe două ștergare de in, era în așteptarea prânzului. N-avea de unde să știe dacă tot ea își va lua răspunderea hrănirii lor și la ceasul de amiază. Cel puțin deocamdată, atâta vreme cât își simțea stomacul îndesat, îi era indiferent cine o să umple farfuriile.

Ceața se ridicase deasupra obcinelor ca niște pălării, și Bunicul distinse, sub ele, și mai bine conturate, cele trei capete cu frunțile unite într-un sfat învolburat. Vântul purta pălăriile când într-o parte, când în alta, făcând mișcarea frunților verzi mai animată. Ce-și vorbeau uriașii? N-avea de unde să știe. Uitase cu desăvârșire și de caietul dictando vârât într-unul din buzunarele hainei. Păcat că jumătate din el nu apucase să fie cercetat de cineva. De fapt, cuvintele citite puteau, foarte bine, să fie simple mâzgăleli ale vreunui elev cu aplicații spre fantazare. Numai că Iosub, după câte înțelesese, nu avea copii, iar Filofteia se apropia de vârsta terminus a unor asemenea împliniri. Poate Leonora să fi pus caietul la locul cu pricina și Iosub să-l fi jumulit pagină cu pagină, în lipsă de... dar atunci ce căutau în partea opusă pătrățelele de ziar?

Hotelul „La căsuța noastră" își arăta acoperișul în pantă dublă de sub coama unei obcine, chiar în fața drumului care șerpuia spre cele trei capete aflate la câțiva kilometri depărtare. Își luă ca punct de reper coșul fumegând, cu miros de rășină în funinginea lui. Fumul se lăsa spre pământ dus de vântul vertiginos. Are să plouă, își zise Bunicul, dar uită să-și continue previziunea până la capăt; drumul pe o parte și pe alta era plin de oameni aflați la odihnă, cei mai mulți singuratici și cu cănile din porțelan ținute ca niște relicve în mâinile, cine știe de ce, ridicate în sus. Probabil ca să nu se verse lichidul, se dumiri Bunicul, aducându-și aminte că, în urmă cu foarte mulți ani, aflat într-o stațiune similară, cineva îl povățuise să bea apa ieșită din adâncuri fără patimă și nici dintr-odată. Înghițitură măruntă, după înghițitură măruntă, cu un interval între ele de cel puțin o jumătate de oră.

Zări Buickul sub copertina de azbociment și nu-i fu greu să distingă sub pătura curată cele două trupuri, aflate într-o tovărășie perfectă, cu toate că Panaitescu manifesta o silnicie afișată când era vorba de câinele urât mirositor. Să-i scoale? Nu era cazul, și Bunicul, pipăindu-și gâlma din buzunar, se ferici descoperind caietul luat de dimineață.

Bucuria îi fu de scurtă durată. Își uitase ochelarii și, pe urmă, chiar dacă ar fi fost în posesia lor, ce figură ar fi făcut între turiștii autohtoni și străini citind dintr-un caiet decolorat cu paginile rupte pe jumătate, la întâmplare?

Burlanul înalt cu fuiorul de fum negru și dens îi dădu de înțeles că acolo se afla fabrica de cherestea sau joagărul, cum îi spusese Filofteia. Găsi la marginea drumului o ramură de brad cojită de cineva înaintea lui și, făcându-și din ea un baston de ocazie, păși agale spre hornul ancorat din două părți cu cabluri. Pe unul din ele mai rămăsese un sfert de steag de hârtie uitat de la cine știe ce sărbătoare consumată. Bunicul nu putu reține decât cuvântul „fericire. „Fericire, bătrâne, îi răspunse lozincii bătute de vânt.

Respiră adânc. Simți aerul cum îi pătrunde în alveole, dur, plăcut în același timp și, ca să se convingă de tăria ozonului, mai inspiră o dată profund. Ușoara amețeală dispăru cu desăvârșire. Picioarele până aproape de glezne i se încălziră. La început se temu. Era cu ciorapii obișnuiți, nu cu cei din lână, lungi până sub genunchi, un dar de ocazie din partea unei suportere de lungă durată a lui Panaitescu. Râse. Erau ionii negativi amestecați cu bioxidul de carbon emanat de pământul din jur. Se convinse că e așa în clipa când își răsuci capul spre stânga și văzu un țăran îmbrăcat în straie naționale, cu chimir larg, cioareci de pânză și cămașă plisată de la mijloc în jos, cum ara cu o singură vacă, gata de-a făta, în timp ce partea cealaltă a jugului atârna goală. Țăranul scuipa la fiecare pas, apăsând pe coarnele plugului. De sub brazda reavănă Bunicul observă cum ies aburi calzi și apropiindu-se și mai mult le simți mirosul de buruiană încinsă. Era într-o dispoziție bună. Ar fi vrut chiar să intre în vorbă cu omul aplecat cu toată greutatea pe cormane, dar țăranul, după ce-l iscodi cu un ochi, scuipă saliva strânsă între timp în gură. Detectivul își zise că ar fi fost indecent din partea lui să țină de vorbă, el, un plimbăreț oarecare, pe un truditor al pământului, aflat în cel mai sublim dintre eforturi. „Pâinea, da, pâinea", zise Bunicul, și își văzu de drum fără să uite gustul dumnezeiesc al pâinii proptite, la tăiere, de Filofteia, direct pe sânii de forma obcinelor, acum din nou acoperite de pânza topită, lăptoasă, a ceții mereu în mișcare.

Ca să ajungă la joagăr fu obligat să treacă peste un pod din lemn construit din trunchiuri, apoi acoperit cu planșeuri groase din metal. Pe sub pod trecea un râu cândva albastru-verzui, acum plin de resturi menajere; fostele pungi din plastic, roșii, albastre, negre, erau reperate de la distanță, și Bunicul le privi îndelung, fără plăcere. N-ar fi fost deloc greu ca râul de munte să fie, din loc în loc, oprit de mici baraje din lemn; apa s-ar fi oxigenat și gunoaiele ar fi pierit sub iazurile aflate mereu la același nivel...

Trecu podul scoțând un oftat. La câteva sute de metri începea pădurea și nasul cu nările lărgite adulmecă aerul îmbălsămat, amestecat de data asta cu mirosul puternic al tărâței de brad, rășinoasă, rumegușul ridicându-se ca o piramidă galbenă odată ieșit prin coșul de evacuare al joagărelor.

Uită de pod și de râul poluat; joagărele erau numai pe jumătate mecanizate, restul funcționau cu ajutorul apei și nu mică îi fu mirarea când văzu roata mare, înnegrită de vreme, învârtindu-se egal, în scârțâituri liniștitoare. Nu era nicio poartă la intrare. O firmă dintr-o bucată de scândură, cu literele șterse de ploi, anunța că se afla în fața unei instituții de stat, și un câine de pripas, după ce-l mirosi îndelung, la amândouă picioarele, se gudură prietenos; era un câine ciobănesc, bătrân și el, cu așchii de lemn încurcate în lațele de la spate – pesemne își avea culcușul în rumegușul de lângă zidul din scândură al halei principale.

— Căutați pe cineva? se auzi o voce aspră.

Bunicul se trezi în fața unui bărbat înalt, zdravăn, îmbrăcat în pantaloni groși din lână și încălțat în cizme din cauciuc cu căputele răsucite.

— A, dumneata erai! se dumiri omul, și-i întinse Bunicului o palmă cât o lopată.

Mâna bătrânului se pierdu ca o mână de copil în căușul celeilalte, calde și pietroase, ca un bolovan.

— Nu înțeleg cu cine am onoarea, scânci bătrânul, simțind cum degetele subțiri și delicate se înghesuie unul în altul, gata să se facă o singură masă de carne în mâna nemiloasă a muncitorului, cu toate că pe chipul acestuia nu se vedea nici cea mai mică urmă de încordare.

— Mi-o spus Leonora că Antofie s-o rugat de ei să vă încartiruiască, pentru o zi sau două. Eu zic, domnule dragă, să stați acolo