Unduiri pe poteci de munte

De Marin Santa

Un judecator a strabatut vreo 300 de km de-a lungul Meridionalilor Romaniei cu rucsac de expeditie in spinare, cu nopti petrecute la cort sau refugii pe creste montane. Apoi a scris despre munte. Despre echilibrul ce poate fi găsit pe acolo. Fiindca ”pe acolo” se pot ivi momente de ragaz in care s-ar putea prinde ceva răspunsuri la unele intrebări pe care un om, care nu este nici filozof, nici teolog, dar nici om de stiinta, si le pune totusi în viata. Si sa plece cu gandul la spusele lui Platon, ca frumusetea lumii asteia ar fi o reflexie a celei de Dincolo.
Cate ceva din frumusetea lumii văzute intr-una din ultimele salbaticii ale Europei, autorul a aratat prin ceea ce astazi numim a fi o pagină de instagram @unduiripepotecidemunte, iar reflexia de dincolo de ”pagina” a incercat s-o strecoare printre randurile acestei carti. Si laolalta, sa repete indemnul Bucurei Dumbrava dat tinerilor ori parintilor pentru copiii lor: să urce pe munte. Culeg din frumusetea pamantului si la coborare isi descopera asemanarea cu Cerul. Poate nu intamplator, Mircea Eliade a gasit sacralitatea muntelui in credinta dintotdeauna a popoarelor lumii.
Pana si ateii au simtit ca pe acolo o fi ceva. Nietzsche spunea ca: ”Ceea ce le lipseste oamenilor in orașe sunt zonele de liniste pentru meditatie. Departe de lume unde să nu pătrundă zgomotul vehiculelor si strigatele precupetilor.” N-a trait el să vada ce e acum în orasele Europei.

• Limbă: Română
• Editor: Marin Santa
• Data lansării: 12 mai 2023
• ISBN: 9786303121062

Previzualizare carte

Copyright

Marin Șanta / Unduiri pe poteci de munte

COPYRIGHT 2023 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN eBook ePUB  978-630-312-106-2

Credite: Foto copertă Download LOGO INSTAGRAM Free PNG transparent image and clipart @iuliasanta

Publicat de Letras https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărții, folosiți-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii: UNDUIRI PE POTECI DE MUNTE, un link către această carte și Editura Letras.

Cuprins

Copyright

Cap. 1. Pe Vârful Cârja

Cap. 2. Pe Creastă spre Parângul Mare

Cap. 3. Campând la Lacul Mândra

Cap. 4. În Căldarea Lacurilor

Cap. 5. Lacul Gâlcescu - Paradisul Parângului

Cap. 6. Din Hornul Lacurilor Spre Pasul Urdele

Cap. 7. În urmă cu un an. La valurile Cernei

Cap. 8. Din Șaua Paltina către Piatra Iorgovanului

Cap. 9. Prin Retezatul Mic. Spre inima celui mare

Cap. 10. Către Apa Cumpănită

Cap. 11. Prin Șaua Budislavu

Cap. 12. În oglinda Lacului Avrig

Cap. 13. Coborând pe la Cabana Negoiu. Iar apoi spre Vârful Negoiu

Cap. 14. Întoarcerea în Parâng. Răsărit de soare în Curmătura Oltețului.

Cap. 15. Coborând spre Lacul Petrimanu

Cap. 16. Sub Fereastra Zmeilor

Cap. 17. De La Viștea Mare prin Fereastra Mică a Sâmbetei

Cap. 18. Spre Curmătura Mogoșului

Cap. 19. Refugiul Comisu. În lumina felinarului

Cap. 20. Spre Cantonul Rudărița și Plaiul Foii

Cap. 21. Prin Piatra Craiului. Sub Cerdacul Stanciului

Cap. 22. Traversând Bucegii. Pe Valea Cerbului către cea a Prahovei

Despre autor

Toți pașii omului și acțiunile  lui  din rândurile  ce  urmează  au aparținut lumii reale. 

Doar cugetul  nu a ținut  ritmul  cu piciorul  mereu  grăbit al stăpânului. Poate că  a aflat de spusele  unuia numit  Socrate, că o viață  în care omul nu  și-a făcut timp  să se întrebe  asupra rostului  său în această lume a fost  trăită degeaba. 

Așa că el a mai zăbovit, s-a mai  odihnit, ba chiar și-a căutat un tovarăș de poveste  pentru  a schimba idei  într-un scenariu  de vis precum  cele  analizate cândva de Freud.  Și unde putea fi acesta decât  sus pe munte?  Fiindcă  așa ceva spunea Bucura Dumbravă: Nici o împrejurare nu este mai prielnică unor convorbiri sincere și curate decât un drum lung de munte.

Cap. 1. Pe Vârful Cârja

Profu ajunse-se deja pe creastă la vreo 50 de metri în dreapta  Vârfului Cârja, însemnat la propriu cu o cârjă din țeavă frumos încovoiată și susținută de pietroaie, unde trântește rucsacul care a trosnit  la întâlnirea cu solul compus din bolovani, un pământ nisipos  și ceva smocuri de iarbă. Asta și pentru că în exteriorul inferior al rucsacului se afla în bălăngăneală felinarul, butelia de primus, vesela metalică și recipientul de gaz lampant, toate  plasate strategic cu misiunea suplimentară de a produce gălăgia menită a ține departe eventualii urși.

Unul câte unul ajungeau  și ceilalți membrii ai grupului înșiruiți în cadența dată de  pâcăiturile  bețelor de trekking gâfâind sacadat în ritmul dictat de plămânii nemulțumiți de prea puținul oxigen căpătat în raport de necesarul  reclamat  și de zgârcenia altitudinii. Altfel,  totul se desfășura într-o tăcere deplină dacă ne raportăm la vorbăria care anima trupa la începerea marșului, atunci când membrii ei erau relaxați, odihniți și binedispuși.  Doar vântul își făcea simțită prezența pe măsură ce se apropiau de creastă, dincolo de care se căsca hăul de unde șuiera vârtejul.

Care cum ajungea scotea câte un uaaau, un iuuuisau mamăă… deoarece priveliștea care se deschidea pe partea nordică a crestei era de-o sălbăticie și o frumusețe care  îi făcea să uite de efortul depus în ultimele două - trei ore cât a durat  ultima ascensiune. Se vedeau  primele dintre celebrele lacuri ale Parângului. Căldarea glaciară a Sliveiului oferea privirii Lacul Cârja, apoi Lacul Mic si Lacul Verde mai departe, aproape de muchia Sliveiului. Lacul Cârja este de neconfundat deoarece exista  cunoștința făcută în prealabil când s-au cules informațiile și imaginile de pe net.

Toată lumea devenea  entuziasmată, veselia extinzându-se încet și pentru că fiecare se vedea scăpat de povoara care le-a îndoit până atunci umerii, mai ales că în timpul urcușului au fost numai cu gândul la pauza de amiază. S-a  ales  locul de popas undeva la vreo 20 de metri sub creastă pentru a se feri de vânt, pe partea ierboasă  a versantului sudic. Despre acesta știau de altfel că este mai domol și ierbos  fiind expus soarelui în contrast cu nordul umbrit  care  a oferit origine  acțiunii  milenare a ghețarilor ce au lăsat de altfel în urma lor lacurile  cu abrupturile stâncoase. În comparație cu Retezații și Făgărașii, aici în Parâng acest fenomen este mai vizibil și mai concentrat pe segmentul care  se va întinde aproape de Transalpina, mai precis către intersecția cu Hornul Lacurilor  ce oferă perspectivă spre Căldarea Gâlcescu.

Părea că și profu este cuprins de aceeași stare de trăire geologică a istoriei acestor meleaguri, mai ales că privea concentrat spre valea  bolovănoasă  și care era urmată de o suită de creste ce se pierdeau în zarea de unde își avea originile Jiul de Est. Acesta ridică brațul drept cu degetul arătător în jos,  spre zona unde se găsea Lacul Cârja, iar apoi, fără nici o legătură cu acesta, rosti solemn întorcându-se  către  celălalt veteran al grupului:

-Îți dai seama măi Codrine, ce a putut însemna  problematica  asta a tâlharului cel bun pentru Lucifer? Tâlharul cel drept, preciză el. Nu-i zic din dreapta  fiindcă în filmul ăla regizat de Zefireli e un cadru filmat din spate în care, întâmplător sau nu, este în stânga crucii lui Isus.

Pentru moment, fiecare se oprește nedumerit din comentariile  aflate în plină desfășurare  la adresa pitorescului  dar fără să suspende  operațiunile de deșertare a merindelor deoarece  le chiorăiau  mațele de foame.  Până și Codrin, cel căruia i se lansa-se  provocarea  la dialog,  părea  solidar  cu restul grupului  și anume că nu  e înțelept să ceară  acum lămuriri de la prof  care  a rămas  setat pe ultima  lor  discuție, mai ales că nici el nu părea să  aștepte  pe  loc o anume părere.  Așa că lumea  decide ce anume va ataca la masă, se fac asocierile  la conservele cu fasole și costiță (câte doi, ori unul și una), mai mari ori mai medii (cele mici nu intră în discuție), alegerile fiind  destul de generoase deoarece  expediția  este  la început  iar supraofertarea  este stimulată și de interesul  ușurării  propriului rucsac. Se curăță din belșug cepe (sunt grele și trebuie scăpat de ele), vreo trei, două roșii și una albă, chiar ceva usturoi, asta de comun acord cu colegul  de cort pentru perspectiva nopții care se apropie. Încet, încet se aud  trosnetele dintre dinți a  pâinii prăjite deshidratate  nelipsite în  expedițiile astea de câteva zile pentru a mai face ceva economie la greutatea  rucsacilor și câte un pleoscăit  înfundat al lingurițelor în conserve  în șuieratul ușor al vântului de creastă.

-Foamea este treptat înlocuită de starea care îndeamnă la puțină lâncezeală și fiecare se străduiește apoi să se cuibărească  într-o poziție cât mai confortabilă pentru a  aduna maximum de odihnă în cele 20 de minute  anunțate pentru plecarea mai departe. Pare că și profu  gândește  cam în aceeași direcție că încape acum oareșce meditație,  de vreme ce  se face auzit  în timp ce se întindea pe o izoprenă desfășurată  tacticos pe fâneața de la cei 2400 m altitudine.

-Fiindcă de ce te întreb Codrine,  mai ții minte dialogul ăla din  Frații Karamazov când vine Diavolul la Ivan în seara de dinaintea procesului  lui frate-său?  Ai citit cartea, nu?

-Da, dar asta a fost  cam demult. Mai exact  în vara lui "88, prin august......

-Câtă precizie, chicoti  veselă  Iulia, care tocmai  își desfăcea  meticulos un baton energizant  pe post de desert după  asortările de ceapă și usturoi care au secondat conserva de fasole cu costiță. Și era normal să-și refacă energia consumată după ce de dimineață cărase un rucsac al cărui volum îi depășea corpul suplu cu tot cu îmbrăcăminte.

-Păi țin minte fiindcă  prin februarie  89 am devenit membru de partid comunist muncitoresc  la noi în combinat  iar la interviul  care a avut loc în fața comitetului  unității, o doamnă m-a întrebat, care a fost ultima carte de beletristică pe care ați citit-o  tovarășe Codrin?.  Păi Frații Karamazov, îi răspund. Și când  s-a întâmplat asta tovarășe? Vara anului trecut. Vai,  așa de demult?  Păi să puneți mai des mâna pe  câte o carte  tovarășe."

-Chiar Codrine, interveni aprobator Nicu. Așa te pregăteai tu  să intri în rândurile partidului? Dar cum de te-au convins  tovarășii? Nu puteai rezista și tu câteva luni? Mai amânai puțin și venea Revoluția. Sau, mă rog, lovitura de stat ce-o fi fost.

-Îmi amintesc că întrebarea asta i-a fost pusă de  un coleg de facultate unui alt coleg. Și  Mircea a răspuns că atunci când  i s-a făcut invitația, tot așa, la locul lui de muncă, s-a uitat în jurul lui la cei care nu erau  membrii  de partid fiindcă erau mai puțini. Și erau cam cei mai slăbuți meseriași, ori cu probleme disciplinare sau  penale...  Mircea era cel mai bun dintre noi cei de la fără frecvență. Dădea niște răspunsuri la examene că-i lăsa mască pe profi. Și în vremea aia toate  erau orale, studenți puțini, profesorii cu timp și răbdare berechet. Îmi vine minte ce fascinată era profesoara de drept procesual penal, Lucica Moldovan după ce l-a examinat. Îi povestea unui alt profesor pe coridor......Și l-a urmă l-am întrebat, zicea ea,  unde lucrați? Cu ce vă ocupați?  Iar el, Sunt lăcătuș la Metalurgica Aiud . Dar l-ai cunoscut și tu cu o ocazie Nicule. V-ați întâlnit la ceva seminar organizat de Curtea de Apel Alba. Dar nu mai știu ce a zis Diavolul în Frații Karamazov  profule, reveni Codrin întorcându-se către acesta. Tu mă cunoști doar,  fac parte dintre cei care prind greu și uită repede.

-Deci Lucifer, reveni profu,  îi spunea lui Ivan că a fost foarte, foarte surprins  de situația  asta a tâlharului cel  drept. Hopa! Ce se întâmplă  aici?  Stau și mă-ntreb dacă și-o fi adus aminte  de observația  lui Origen că Dumnezeu a făcut această  lume văzută  pentru a-l face  pe el, pe Lucifer, de râsul îngerilor. Fiindcă și el a fost un înger ca toți îngerii dar s-a semețit la un moment dat  față de Dumnezeu  ba a mai complotat cu vreo câțiva și a provocat o revoluție sau lovitură de stat ce-o fi fost arătând cu mâna spre Nicu, iar Dumnezeu a poruncit să fie Lumină. Și atunci  s-a produs Big Bang-ul  cum spunem noi modernii de când  cu astronomia  asta  de ultimă generație. Și tot Origen a fost primul  gânditor din istoria creștinismului  care a băgat de seamă  redeschiderea Raiului  pentru  sufletele oamenilor. El a afirmat că întâiul așezat aici a fost tâlharul  cel drept urmat mai apoi de sfinții Vechiului Testament  iar de atunci încoace  de tot mai mulți cu sufletele purificate. Și acum auzi ce zice Lucifer prin  penița lui Dostoievski, că numai  respectul față  de îndatoririle sale profesionale și statutul său social care-i impuneau să-și vadă în continuare de ticăloșiile  lumii  l-au oprit  să se alăture  în acel moment îngerilor în  proslăvirea  lui Isus.  Deci  domnule, Lucifer  a tresărit când  tâlharul cel bun a avut inspirația aia salvatoare. E ca și cum ne-am fi imaginat adineauri când stăteam pe creastă  cum sufletul tâlharului, în loc s-o ia  direct  către Creasta Sliveiului  și,  normal, să pice în prăpastie, așa cum  procedează colegul lui, o ia cuminte  la dreapta pe curba de nivel  spre  răsărit  și face urme, face  potecă, să  știe și alții  de după el pe unde e calea, inclusiv noi astăzi.

-Ști ce e interesant în ecuația asta?- observă Codrin, că întâiul om care  a găsit calea  e un  infractor. Sună paradoxal. Cum vine asta, tâlhar  bun și drept. Parcă văd cum se uitau la el acolo pe cruce  și evreii și romanii. În unanimitate, așa, dezgustați, oripilați. Mulțumiți fiindcă vedeau în el cu un borfaș  mai puțin care să le tulbure  liniștea. Cam la fel cum  sunt priviți  la noi dimineața  deținuții scoși  din penitenciar  la măturatul străzilor din oraș.  În timp ce-s acolo nu le sparg mașinile  și apartamentele.

-Ei, și tâlharul  ăsta la care onorabilii privitori  se uitau și vedeau în el  o creatură  minusculă  și  păguboasă  care trebuie rapid strivită,  este preocupat  în durerile morții de grija  că  vecinul lui  crucificat  moare nevinovat.  De aia băga de seamă  și Dostoievski  că Lucifer a tresărit. El, Lucifer,  care era la apogeul domniei într-o lume în care la ură și frustrare se răspundea  cu sânge și venin, a devenit dintr-o dată ateeent -  sublinie profu  ridicând degetul arătător drept  ca și cum ar fi reiterat liniștea universului  poruncită atunci de Lucifer  în virtutea atribuțiilor sale de serviciu -  foarte  preocupat  de  această  întoarcere nemaipomenită până la momentul ăla, o inversiune năucitoare care avea să atragă și altele de atunci.  Polaritățile se schimbau, negativul devenea pozitiv. Negativul  pe  numele vechi Saul  -  prigonitor de  creștini  a devenit Vasul  ales de Isus, Apostolul Pavel. Sau mai apoi, negativul numit  oratorul  și maniheanul  Augustin  devine autorul Confesiunilor,  venind apoi cu dictonul ăla că nu pentru o biserică de sfinți  își  prezintă  doctrina  ci pentru una a păcătoșilor așa cum a fost de altfel și el.

-Da, pare că tâlharul  bun a avut o revelație înainte de moarte de genul  bogatului din evanghelia aia cu săracul Lazăr. Doar că pentru  el era prea târziu. O iluminare din aia cu care se întorc cei din moarte clinică. Am văzut un film după caz real, despre un american, Dannion  Brinkley, care,  după ceva accident  a suferit o transformare  profundă. Îl ști?  După Brinkley s-a scris cartea și s-a făcut  și filmul, Salvat de Lumină.

-A, interveni  profu, păi cazul lui Dannion Brinkley este tratat pe larg de Dulcan în careva carte, dacă nu mă înșel în Mintea de Dincolo. S-a bătut de  sute  și  sute de ori cu copiii de vârsta lui, a terorizat apoi un oraș întreg, a devenit mercenar, a ucis zeci de oameni în misiuni fără nici o remușcare.  Apoi  a fost de două ori în moarte clinică. Odată a fost trăsnit iar  a doua oară  în timpul unei operații pe cord deschis. Acolo își dorea să moară, să rămână cu Ființa de Lumină care i-a spus: Dumnezeu privește altfel esența ta, iar această diferență este iubirea.  Este trimis înapoi cu o altă misiune, total opusă celei de mercenar, să-i  iubească pe oameni  și să-i  învețe că Dumnezeu există. Într-adevăr, impresionant caz și chiar încape comparația cu  Saul  devenit  un  Pavel al zilelor noastre. Chiar  Dulcan a făcut această asociere.

-Da. Dumitru Constantin Dulcan, rosti rar și apăsat Codrin. Trebuie să recunosc, eu n-am auzit de cartea asta a lui, Inteligența Materiei. În anii  80 se știa mai mult de  Cel mai iubit dintre pământeni și era ceva să apuci să citești cartea asta.  În octombrie 1985 fiind detașat la Combinatul din Arad  vreo trei săptămâni  am fost  într-o duminică cu colegul Super, cu matematicianul  în piața  din Timișoara. Prețul de piață  al primei ediții  era atunci  de 500 de lei. Dar  tu te-ai orientat spre Dulcan iar unii am rămas la nivel de anii 80.

-Bine, și la mine, ca să-l descopăr  mai profund pe Dulcan  a trebuit să mai treacă vreo trei-zeci de ani, să am trei fete și, de pe la ele să mă aleg cu vreo ...trei cărți de-a lui, râse  profu.....

-Sună ca-n basme ....

-Da. A auzit Maria de neurologul  Dulcan.  Mai ales  că de pe la jumătatea facultății  a început să  fie atrasă către neurologie. Și să devină medic neurolog. De aici interesul față de credința lui Dulcan că la nivelul minții se produce interacțiunea dintre  conștiință  și creier. Conștiința individuală care  are chipul și asemănarea Conștiinței Cosmice. Mi-a povestit ce provocatoare poate fi teoria  lui că memoria omului s-ar păstra în câmpul conștiinței  ca pe un hard disk și nu în creier. Zicea fata entuziasmată că la cum au explodat descoperirile din ultimii 20 de ani în privința cunoașterii creierului, cât  și în domeniul IT de altfel, mai potrivit a devenit termenul de  cloud,  norul de stocare virtualizată de memorie care înlocuiește hard disk-urile cunoscute. Așa am început cu Inteligența Materiei, Mintea de Dincolo și Creierul și Mintea Universului. Am intrat  pe net  și am văzut  lansarea  de carte din vara asta, la Iași, la Cluj și nu știu în câte alte orașe cu mii de participanți.  Omul  a început să aibă priză serioasă la public și îmi place că e vorba de mulți tineri printre ei. Cărțile lui s-au vândut în sute de mii de exemplare. Generația asta pricepe multe și am băgat de seamă că Dulcan scrie și vorbește folosindu-se  de termeni accesibili lor. La cartea asta ultimă am văzut  vreo 10 pagini  de trimiteri bibliografice.

-Așa e, aprobă Codrin. L-am mai comparat noi pe Dulcan cu  un Apostol Toma al zilelor noastre care a dorit să cerceteze  pentru așteptările  oamenilor  acestor zile și asta explică de ce îi atrage tot mai mult pe tinerii noștri pe care noi înșine i-am trimis la școli pentru a deveni cercetători. Le mai putem pretinde să creadă fără să cerceteze?

-Da, Dulcan pare mai trainic, poate și pentru că a fost consecvent. A fost  omul acestor meleaguri care avea astfel de preocupări  într-o perioadă  în care era la modă  să  fi  ateu  și o rușine să  cochetezi cu ideea de divin, religie sau biserică. Făcea asta  ca  un om de știință, medic militar ce a fost el.  Se pare că chiar din copilărie. De aia e meritorie prima apariție  a lucrării sale din anii 80 fiindcă atunci a trebuit să se descurce în condițiile alea de izolare din țară. Bine, era și  entuziasmul lui de pe la vreo  40  de ani care-i avea când a scris așa ceva.  La urma urmei măi Codrine, mulți din generația noastră poate că ne regăsim într-o oarecare, chiar dacă mai mică măsură în omul Dulcan. L-am văzut într-o emisiune la careva televiziune în care a povestit despre mama  lui cum l-a crescut în stilul unei familii tradițional religioase, l-a învățat de mic să-și spună rugăciunile, l-a luat de mână și l-a dus la biserică, l-a învățat să fie cu credință în ceva de Dincolo. Ca și pe noi de altfel, ne-au luat mamele și ne-au dus la școală cu îndemnul de a învăța, de a asculta  de  învățători și profesori  dar care spuneau că nu e nimic  afară de  lumea asta, nimic Dincolo. Și povestea el cum s-a format ca tânăr adolescent  prin anii  50  cu dilema asta de a găsi totuși o punte de legătură între cele două direcții spre care l-a îndemnat mama (și care nu poate greși): către religie și către școală. În Mintea de dincolo"  amintește faptul că a găsit echilibrul  dintre memoria credinței mamei sale,  a lui implicit, și dezvăluirile științei. Omul are în ultimii ani un succes mare  la  un  segment de public  de intelectuali despre care Petre Țuțea spunea că au neliniștile metafizice ale lui Cioran dar nu au forma explozivă a sincerității acestuia. Vor  să creadă în Dumnezeu, dar  nu pot. Ții minte că am mai  pomenit de asta anul trecut....?

-Da. În Retezatul Mic....

-Sunt  niște apostoli  Toma  care  vor să pipăie  lumea de dincolo  prin rațiune. Sau, sigur îți amintești emisiunea aia Europa Cristiană cu Nicolae Turcan când spre sfârșit au dialogat ei despre simbioza  dintre rațiune și credință. Că  nici cei la care predomină credința nu se situează undeva într-o postură suspendată, ci  își fondează această credință pe o structură, pe o fundație  rațională. Iar Turcan  vorbea de  un  punct  unde se despart apele dintre rațiune și credință, dintre filozofie și religie și dădea un exemplu. Spunea el că pentru a comenta rațional  un text evanghelic  ai nevoie de cunoștințe filologice, atunci când se verifică limba, anume că e vorba de  greaca  veche a timpurilor când au apărut textele în discuție  ori cunoștințe istorice pentru a stabilii că personajul Isus Hristos chiar a trăit în acele vremuri, ceea ce se poate dovedi. Dar rațional  demersul se oprește în momentul în care se pune întrebarea, a fost cu adevărat Isus fiul lui Dumnezeu? Și că aici se despart apele.

-Da, Dulcan  ăsta avea astfel de crezuri în vremurile în care era la modă să fi ateu. Dar era  tentant să fi ateu, își aminti Codrin. Te scutea de atâtea obligații morale, post,  mers la biserică..

-Dulcan  a simțit de copil cum să caute și să stea în echilibru și  în felul ăsta și-a găsit simbolul în această lume. A spus mereu că fiecare om vine aici cu un simbol, cu o inteligență care poate fi  pragmatică, abstractă, artistică, iar ca să și-o găsească pe a lui trebuie să știe în primul  rând să fie echilibrat. Altfel pierde energie fugind după cai verzi.  Tendința  firească sugerată omului de  rând  este de a evita coborârile  inutile, astfel de căderi  deoarece  revenirea  consumă energie și dacă aceasta se risipește  există riscul de a rămâne  jos, să nu te mai ridici. Cum  sunt curbele de nivel pe aici.  Nu Lucas? strigă proful la un puști de vreo  9  ani – eroul expediției  -  și care fusese  proaspăt instruit  de dimineață în timp  ce grupul ocolise  Vârful Parângul Mic pe curba de nivel sudică și i s-a explicat rațiunea de formare a traseelor de  vară pe care le urmau  ei  acum. Adică pentru economie de efort spre deosebire de cele  de iarnă, chiar pe creastă pentru a nu declanșa avalanșele. Mai știm ce e aia curbă de nivel? Uite, continuă el către băiat. De aici de la Vârful Cârja  până pe Parângul Mare  vom fi numai pe traseu de creastă și facem cunoștință cu toate vârfurile de peste 2400 de metri din Parâng, 5 la număr. Pe primul deja l-am cunoscut, Cârja.  Continuă  desenul aerian cu bățul din mâna dreaptă : vârf – șa , vârf - șa … Ca în Graficul lui Duma  explică profu  cu privirea spre  Codrin.

-Cine-i Duma? întrebă curios Lucas....

-Duma era profesorul nostru de electrotehnici din liceu, interveni Codrin. Graficul lui Duma, pentru care se primea 4 la oricare din materiile lui  dacă nu știai să-l explici, era cam așa.... Uite.. hai aici, luând din mers bățul de trekking, avem ceva nisip pe potecă.. Bun,  facem un desen... – o să înveți peste câțiva ani la școală,  Deci  astea se cheamă  punctele  de coordonate..0,... Y aici în sus,  în jos. Spre dreapta  curg electronii în cazul curentului continuu de care avem noi  în bateriile de la frontalele pe care le vom folosi la noapte, de aceea este continuu, linear,  pac, pac, ... În cazul curentului alternativ însă,  pe care-l avem acasă în prize, apare această agitație, uite  sus, se întoarce, coboară, trece dedesubt, iar se ridică. Asta se cheamă o  sinusoidă iar eu și profu am rămas  cu vorba asta că e Graficul lui Duma.

-Și cele  patru  vârfuri le ocolim  pe curbă de nivel? - îl întrebă  Lucas pe prof.

-Aproape. Afară de Parângul Mare. Acesta e regele și o să-i cerem Măriei Sale îngăduința  primirii  umililor săi musafiri  rostii proful în timp ce făcea o  plecăciune înspre Cârja ca o repetiție pentru cea de adevăratelea care va urma spre veselia lui Lucas  care aștepta de vreo  două luni  această aventură. Anume că avea să calce pe unul dintre cei mai înalți munți  ai României:  2519 metri ..

-Gata, strigă profu. Adunarea.  Mai avem mult de mers și apoi de coborât în Căldarea Lacului Mândra  pentru  tabăra de noapte.

Grupul se animă, se strâng conservele, pungile cu dulciuri, pachetele de pâine prăjită, se  refac sulurile  de izopreni, sacii de dormit care  au servit drept perne pentru pauza de digestie, toate se înghesuie în rucsaci sau în afara acestora, intrând aici  de exemplu panoul solar  purtat de Iulia pentru  bateriile externe și, în ritmul țăcănitului bețelor de  trekking,  convoiul energizat și odihnit se pune  în mișcare.

Cap. 2. Pe Creastă spre Parângul Mare

Dinspre Petroșani, Munții Parâng  apar ca un imens meterez a cărui creastă cu zimți urcă de la Cârja spre Parângul Mare făcând din acesta din urmă punctul care domină înălțimile dintre Olt și Dunăre. Culmea principală de creastă până la joncțiunea cu Munții Căpățânii însumează peste 40 de km fiind jalonată de vreo 20 de vârfuri de peste 2000 m. De pe creasta principală se evidențiază  o serie de ramificații sudice sub forma unor culmi prelungite acoperite cu păduri și stâncării rare.

Spre nord, ramificațiile sunt mai dese dar scurte și abrupte.  Abrupturile de aici sunt spectaculoase prin grohotișurile și stâncăriile care își împart golul alpin mai sus de  1700 m cu tufărișurile viguroase de jneapăn.  Din loc în loc ochiul montaniardului este surprins  de câte unul  sau mai multe luciuri de lacuri glaciare care se dezvăluie pe fundul circurilor și văilor impozante meșterite de ghețurile veșnice în urmă cu zeci de mii de ani. Circa  50 la număr și aflate pe la 2000 m altitudine. Apele de aici  cu izvoarele sclipitoare după care tânjește omul și animalul însetat de pe creste, se adună pe măsură ce coboară la vale în cele două rețele hidrografice ale Parângului: Jiul la vest și Oltul către răsărit. Prezența acestora este învăluită  în misterul dat de întinderile de molid, mai ales în nord, dar și foioase, acestea din urmă semnalându-și color prezența în mod fascinant pe la jumătatea lui octombrie când ruginiul de toamnă intră pe scena Carpaților.

Dar deocamdată o astfel de imagine nu se ivește pentru grupul nostru de drumeți  care  pășesc  pe creastă în plină vară, vacanță, cu turmele de oi aflate pe versanți iar verdele îndepărtat al foioaselor este doar puțin mai deschis în contrast cu al jnepenișului și cenușiul grohotișului.

Echipa profului se urni de dimineață de la o pensiune din susul instalației de teleski. Urcaseră  din Petroșani în ziua precedentă, mai precis i-a urcat gazda cu un jeep 4x4 venind după ei la baza muntelui. Urcarea pe jos nu era o idee atractivă deoarece drumul spre platou era în vara aceea în șantier. Era plin de excavatoare, CIF-e cu betoane, se taluza, se asfalta, deci coabitarea cu natura liniștită era exclusă. Nici utilizarea teleskiului  nu era  agreată deoarece Nicu avea grija lui Lucas iar adulții aveau fiecare câte un ditamai rucsacul astfel că decolarea și aterizarea cu aceste accesorii aduceau cu ele riscuri ce nu meritau asumate. Șansa le-a surâs în momentul în care, căutând cazare, au dat peste un domn proprietar care obișnuia să-și preia clienții doritori din josul bazei. Așa că s-au văzut ajunși rapid și ușor  la  1725 metri altitudine  unde era amplasată  Pensiunea La Răzvan". După o zi în care au pornit de dimineață cu mașina, au continuat cu un autobus până la Petroșani, apoi s-au împărțit în  două taxi-uri  de la autogară  până la locul de unde i-a preluat gazda, a  fost o desfătare  să privească de  pe  terasa de aici primele creste  peste care urmau să calce  în ziua următoare intrând  aici și impunătorul Vârf Gemănarea. Mai mult, asta a făcut posibil ca după cină, Iulia și Codrin să dea o fugă  până pe Vârful Parângul Mic. Cicătelea, pentru aclimatizare, avansă Iulia râzând termenul spre a stârni curiozitatea lui Lucas. Fata  își propusese să  repereze cu acea ocazie și un obiectiv însemnat pe notițele ei de expediție  din telefon în preajma Parângului Mic, anume Rezervația Piatra Crinului.

-Păi din ce ne spune netul, îi strigă ea la un moment dat  lui Codrin în timp ce urcau  pe la ramificarea spre dreapta a  potecii care ocolea Parângul Mic pe curbă de nivel, ar fi zona asta la vale.  Deasupra limitei împădurite, la peste 1757 m. Noi ne apropiem aici de 2000 m dacă Vârful Parângul Mic are 2074 m. Cică aria protejată are o suprafață de 0,5 ha...

-Și ce crește aici? întrebă Codrin în timp ce privea comparativ ascensiunea bifurcată a celor două poteci, una direct spre vârful apropiat al versantului iar cealaltă care-l ocolea.  Mai precis părea să cântărească greutatea urcușului de a doua zi cu rucsacii în spinare .

-Așa arată planta asta protejată balcano dacică. Are tulpina zimțată, frunza sub forma unor petale  și care se numește  Potentilla haynaldiana. Perioada de înflorire este iulie – septembrie deci ar fi șanse să o vedem dacă am coborî  mai  la vale. Are flori galbene,

-E cam târziu. Dacă vrei să ajungem și pe vârf.  Se întunecă imediat. Și mâine ocolim. Nu mai urcăm.

-Așa e, acceptă cu părere de rău Iulia. Era faină o poză cu o astfel de floare. Cică e singurul loc  din România unde poate fi întâlnită. Dar poate o vedem mâine de pe potecă. Prind o poză prin binoclu.

-Bună idee, aprobă  Codrin ușurat  știind-o  în stare ca la întoarcerea de pe Parângul Mic să caute  planta aia cu nume ciudat cu tot riscul înnoptării la lumina frontalei. În plus, adăugă el pentru orice siguranță,  în considerarea unei alte sensibilități bine cunoscute,  dacă se înserează există riscul să o călcăm.

Astfel Iulia se mulțumi cu fotografiile făcute unei tufe de merișoare care mai păstra vreo trei flori, trepiedului de pe Parângul Mic și stațiunii văzute de sus care își anunța prezența la înserat prin punctul luminos ivit în vârful releului de telefonie. Și oricum erau așteptați la cină de restul grupului căruia gazdele de la pensiune le promisese specialitatea casei:  papanaș cu afine de munte culese de ei personal.  Până și d-l președinte Iohanis și d-na Carmen  l-au apreciat. S-au oprit aici după un traseu făcut pe Parângul Mare. Priviți! Avem poză cu ei făcută pe  terasa pensiunii.

Așa  s-a făcut că a doua zi membrii expediției au fost cât se poate de  energizați, odihniți  și bine echipați cu provizii pentru vreo 7-8 zile pe munte cu cortul având ținta propusă undeva aproape de firul Oltului, sau cel puțin Lotrului. Cu precizarea că Lucas și tatăl lui care nu aveau decât jumătate din timp la dispoziție urmau să părăsească echipa undeva în zona Transalpinei.

După pauza de masă de la Vârful Cârja, poteca de creastă o cotea spre dreapta, ușor sudic și părea mai facilă decât ultima ascensiune  iar timpul părea deocamdată excelent. Ici colea câte un norișor albicios la înălțime  făcea întreruperi ale întinderii albastrului brăzdat de câte o dâră lăsată în urmă  de vreo două trei avioane ce tranzitau bolta cerului.

Consultând  harta  de pe telefon și mergând înainte, Iulia  anunță că în față îi  așteaptă vârfurile  Stoenița și Gemănarea  iar mai în urmă Lucas și tatăl lui se împrieteniră cu câinele care se interpuse între potecă și turma de oi care păștea  pe dreapta  culmii înclinate. Părea un ciobănesc mioritic cu pete negre în jurul urechilor și pe bot  dar  mai gri  pe spate iar sub gât îi atârna un jujeu roșu. Lucas primi explicațiile rostului acelui obiect de lemn care era nevoit câinele de stână să-l poarte pe munte iar la întrebarea, de ce este roșu, singura explicație ce a putut fi  oferită  a fost ca fiind o apărare împotriva deochiului. Ambele răspunsuri l-au nemulțumit pe băiat, primul,  că  animalul domestic este chinuit inutil, iar al  doilea  părea o glumă.

În coada grupului pășeau agale profu și Codrin.

-Măi Codrine. Dar cu tâlharul din stânga, cel rău, cum ar veni, întrebă  cel dintâi, ce-o fi de sufletul lui? Fiindcă se tot vorbește  de sufletul tâlharului cel bun. Dar celălalt?  De el nu se zice nimic. Ce-o fi făcând el în timp ce povestim noi acum?

-Mă duci cu gândul la un coleg muncitor din vremurile tinereții. Ghiță era foarte neastâmpărat, se ocupa cu tot felul de  năzbâtii, trogherii,  mai câte puțină pușcărie....ieșea, iar intra....

-Deci nu era membru PCR, observă  profu.

-Nu era. Într-o zi cineva îl întreabă pe Ghiță, Măi dar pe unde mai e Iuăn  că nu l-am mai văzut de mult? E la  Poarta Albă. Da pe unde-i asta ?  Pe la Constanța pe undeva...  Aaa....Parcă au  penitenciar ăia.  Dar ce face acolo? Păi pușcărie, ce să facă, își pierdu răbdarea Ghiță, doar n-o fi directorul penitenciarului".. Deci unde poate fi tâlharul cel rău profule, dacă nu  în iad?

-Codrine, cei doi tâlhari  răstigniți de-a stânga și dreapta lui Isus erau și ei frați de suferință, așa cum suntem și noi doi, cărând  de zeci de ani, de nebuni după părerea multor onorabili,  rucsacii  ăștia  de câte 25 de kile pe vârfuri  de munte . Să presupunem că am fi noi în situația celor doi. Tu, mai cuminte așa,  în Rai, iar  eu, mai troagăr, așa ca Iuăn,  și în momentul de față după 2000 de ani aș  chinui  în iad.  Dar la cum  te cunosc  de o viață și tu vei suferi pentru mine, așa cum îl pomeneam anul trecut pe Petrică  Țuțea că suferea pentru prietenul lui Cioran. Chiar tu îți imaginai cum Dumnezeu  îl iartă pe Cioran de dragul lui Petrică pentru el.

-Da. Țin minte.  Eram prin Retezatul Mic.

-Așa presupun și eu că nici tu, cel drept,  nu vei putea sta  liniștit  în sânul lui Avram  ca Lazăr  iar eu să mă perpelesc  fără sfârșit  precum bogatul  din  respectiva Evanghelie?  Poate  vei  încerca  petiții  din alea juridice pentru deținuți, cum se cheamă?

-Liberare condiționată, îl ajută Codrin,,,

-Așa, vei cere  liberarea mea.  Doar ești jurist. Și Țuțea a fost jurist la bază.

-Dar nu știu dacă or fi acolo valabile  regulile  de aici.

-Nici nu spun să le aplicăm pe cele de aici. Păi se tot spune că nu există un păcat atât de mare pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta. Vorba  lui Răzvan Codrescu, autor al unor  lucrări în demonologie, Dumnezeu iartă ca un boier. Sau, fi atent, Dionisie Pseudo-Areopagitul  spunea în lucrările lui  că nu există un rău  permanent. Și atunci, dacă nu poate exista un rău permanent, poate fapta  mea să fi produs un rău permanent? Și dacă  nu am produs un rău permanent poate exista  o pedeapsă  permanentă?

-Ăsta ar fi într-adevăr un corespondent cu  dreptatea din  această lume. Se cheamă principiul proporționalității pedepsei în raport cu gravitatea faptei. Deci  dacă nu există  un rău permanent  înseamnă că  nici fapta ta nu putea atrage o pedeapsă permanentă, dar ce ne facem că  mesajul biblic  vorbește de o veșnicie  din câte știu eu, deci.

-Veșnicie,  e drept, dar veșnicie nu  înseamnă  eternitate.

-N-ar fi același lucru? se miră  Codrin.

-Se pare că nu. Dionisie Areopagitul spunea că  singurul  Dumnezeu  - Sfânta Treime, există din eternitate, dinaintea veșniciei, care veșnicie este pre-temporală, timpul fiind măsura a ceea ce este schimbător. Veșnicia ar fi  între ele, între eternitate și timp.  Deci Codrine, nu știu dacă o vei putea face  pe avocatul pentru mine, dar  știu  sigur  că  te vei ruga pentru mine. Asta se poate, este confirmare biblică, cei drepți se pot ruga pentru frații lor. Așa cum ne imaginam noi anul trecut pe creasta Retezatului Mic că rugăciunile lui Petre Țuțea i-or fi fost de folos prietenului  său de o viață, Cioran. Deci  din postura  ta imaginată de tâlharul cel bun, așa cum ți-a fost milă de Isus, te vei ruga pentru mine. Iartă-l Doamne  că i-o ajuns de atâta vreme. Și poate din faptul că  tu ceri puțină clemență  pentru un pedepsit  să conteze ceva ca în evanghelia aia cu  vizitarea  celui din închisoare. Sigur Isus s-a referit acolo că fapta bună  se pune celui care vizitează  dar poate, poate  se extinde ceva și pentru cel dinăuntru. Știm cum  Alin Ușeriu l-a căutat  pe frate-său,  pe Tibi,  în  pușcăria  aia din occident și  i-a dat speranțe  de viitor vorbindu-i  de proiectele sale  umanitare, de voluntariat, de Tășuleasa. „Din ce lume vine cu de astea fratele ăsta al meu, Alin? s-a întrebat atunci pe moment el, dar apoi.... Amândoi am citit cartea lui Tibi Ușeriu, 27 de pași. Mie mi se pare  fascinant  momentul  ăsta  petrecut în  lume  cu frații  Ușeriu. Deci frate Codrine, nu văd nimic  necreștin să ții o pledoarie pentru mine. Adică să te rogi.

-Stai liniștit. Promit. Deși  poate o să am eu nevoie de serviciile astea din partea ta  ce  par mai calificate în lumea de dincolo. La urma urmei ce este iadul? Fiindcă  uite acum în timp ce vorbim îmi aduc  uite aminte și eu o replică din Frații Karamazov. Deci nu am uitat totul. E definiția aia a iadului dată de starețul Zosima  și anume că ar fi suferința de a nu mai putea iubi. Am mai auzit-o  în urmă cu câțiva  ani  pomenită de un student la teologie, fiul preotului de la mine din sat  pe care-l știu din tinerețe  și care și-a simțit chemarea  asta  cam în aceiași  ani  "80  de care vorbeai tu  că  Dulcan  înfrunta  în România valul ateismului. Chiar am făcut  o asociere posibilă  pentru  teologul fiul cu un specialist de-al nostru în drept procesual  civil,  Gabriel Boroi. Eu îl numeam la serviciu salvatorul Boroi fiindcă de câte ori aveam o dificultate juridică de rezolvat îi deschideam lucrările și nu exista să nu găsesc  un ajutor acolo. Se spunea despre el că a provenit  dintr-o familie de juriști și el cu asta a  crescut în casă dar a fost sigur mai mult decât atât. Ceva în genul de care vorbea  Dulcan cu găsirea simbolului  în această  lume. Ei, și tânărul  teolog  Adrian,  căruia îi întrevăd  experierea  profesiei precum cea a lui Boroi, spunea la rândul lui că iadul poate începe pentru om încă din timpul  vieții  și anume atunci  când nu mai poate iubi. E ceea ce transmitea ca mesaj  și tipul ăla revenit din moarte clinică pomenit, Dannion  Brinkley. În moarte clinică el trăia suferința  răului făcut semenilor și am înțeles spusele starețului Zosima  despre starea aceea chinuitoare în care nu mai poți îndrepta așa ceva. Nu mai poți cere iertare sau ierta pe cineva sau nu mai  poți dărui cuiva dragoste. Era și o fază hazlie în filmul cu Dannion ăsta. La el în cartier în oraș era un boschetar pe care el îl bocănea de câte ori avea ocazie. Era un fel de sac de box pentru antrenament. După moartea clinică  se întâlnește  cu el  și ăla speriat se așteaptă ca de obicei la pumni și picioare  iar ăsta trebuie să fugă  după el să-i dea ceva bani sau să-l cheme la masă cu el, nu mai știu exact.

-Fain, râse profu, ceva în genul în care Anania  tremura încă de frica lui Saul  - viitorul Apostol Pavel după drumul Damascului.. Știi  faza? Isus i se arată în vis  lui Anania care era creștin să ia legătura cu Saul  iar ăsta tremura de frică ....Cum Doamne, dar ăla  ne mănâncă nu altceva... ne prigonește cu tot cu fulgi.. Stai liniștit. L-am lecuit... E vasul meu ales.." Da. Păi în lucrările la care face referire Dulcan cu studiile pe tema morții clinice acesta ar fi mesajul referitor la iad. Caracterul  terapeutic.  Sunt studii  apărute într-o carte a unuia Raymond Moody  pe vreo 200 de cazuri apoi ...

-Dacă nu mă-nșel tipul ăsta apare și în film, îl contactează pe  Brinkley.

-Așa. La urma urmei, Brinkley ăsta cât și mulți alții  reveniți din moartea clinică sunt un fel de mesageri  din ăia pe care și-i dorea  pedepsitul din Evanghelia lui Luca  cu Lazăr care  voia  să-i  anunțe cumva pe cei 5 frați ai lui. Ști  că se ruga la Avram să-i pună în gardă  pe cei de a acasă  cum stă treaba în iad. Dar evocările morții clinice  au existat de pe vremea lui Platon, iar Dulcan insistă pe  trimiteri la  o grămadă de studii  medicale  din lume. Mai nou în Franța s-au creat centre de monitorizare  ale experiențelor morții clinice care cercetează sute și sute de cazuri. Interesant  e că fenomenul ăsta al morții clinice  este  perceput inclusiv de  Biserică  a fi o dovadă științifică a persistenței vieții după moarte. Am  găsit pe  net în sensul  ăsta o lucrare  apărută de vreo câteva luni, Moartea clinică, din perspectiva creștin ortodoxă,  ceva în genul ăsta suna. Autorul era Radu Teodorescu de la Facultatea de Teologie din Alba Iulia. Era foarte documentată lucrarea, cu scrieri și cazuri pomenite de mii de ani, cu subiecți  de  prin  toate religiile și confesiunile lumii.

-Deci asta spun  studiile, constată Codrin. Iadul este suportarea  pe lumea de dincolo a suferinței propriilor fapte. Ăsta e caracterul terapeutic.

-Nu este tocmai o noutate. Înaintea lui Dostoievski  prin starețul Zosima a susținut-o și Augustin.  Zice  că Dumnezeu  nu-și  schimbă atitudinea față  de om la fel cum  lumina  rămâne aceeași chiar dacă este orbitoare pentru  privirile slabe și mângâietoare  pentru cele puternice. Păcatul și pedeapsa aparțin interiorului sufletesc al fiecărei persoane iar pedeapsa reprezintă emoțiile trăite  de om în legătură cu propriile fapte.  Exact ce povestea Brinkley  ăla.  Astfel de descrieri  și relatări  au fost consemnate statistic  cu sutele  în studiile alea efectuate la bolnavi  întorși din moarte clinică din diverse locuri din lume.

-Da, măi, repetă Codrin. Și presupun  că bolnavii ăia  nu l-au studiat în prealabil pe Augustin pentru a declara toți la fel după revenirea din moarte clinică.

-Povestea cu o ocazie Dulcan la ceva emisiune că l-a întrebat odată pe părintele  Cleopa, cel puțin eu așa rețin că era vorba de Cleopa, "părinte, ce-i pasă lui Dumnezeu că eu aș face. nu știu  ce lucru rău iar acesta i-a replicat că nu  Dumnezeu ar avea o reacție de mânie ori pedepsitoare  față de om ci, așa cum de altfel și Augustin spune că  el, omul,  se izolează singur  și se depărtează, se  pune  sub cupola unei umbre la fel cum va sublinia  constant  Dulcan: omul se  înveșmântează  într-o haină a suferinței care implică boală  fizică, psihică, depresie, angoasă și alte asemenea. Și-i foarte interesant  că înainte de toate studiile și concluziile astea pomenite de Dulcan, Cleopa,  chiar și Augustin, Origen a avut  viziunea asta a caracterului terapeutic al iadului. Deci nu e de mirare că se regăsește la Augustin  fiindcă  acesta l-a avut  maestru  pe Ambrozie din Milano care a fost origenist..El a înțeles mai înainte de toți explicația psihologică a focului  ca termen biblic pe care fiecare păcătos  îl aprinde  în el însuși, foc ce se hrănește din  remușcările  care-l cuprind  prin aceea că sufletul  se supune  propriilor acuzații și  judecăți  și de aici acel foc  capătă  caracter  terapeutic și  atenție Codrine, va avea un sfârșit. Fiindcă  se arde lucrarea diavolului din om care lucrare poate fi mai mare sau mai  mică  iar de aici și întinderea  în timp  ori intensitatea  acelui foc  lăuntric mai mare sau mai mică după caz. Îmi vine în minte un banc primit pe WatsApp. ... Cică moare un parlamentar  și este întâmpinat  la locul de triere  între iad și rai. Acolo,  mare democrație  fiindcă se dă permisiunea  celui în cauză să își aleagă el locul de veci. Mai mult,  ca alegerea să fie în cunoștință de cauză  i se  permite să petreacă în prealabil  câte o zi  în fiecare din cele două lăcașuri. Ei și, în prima zi, în iad găsește o lume îmbelșugată, cu mese încărcate cu bunătăți, suflete fericite, inclusiv Ceaușescu și Stalin  erau acolo  și care o duceau foarte bine  spre mirarea politicianului. A doua zi în rai, îngeri, cântece religioase, dar era  o fericire din aia spirituală  care  nu  prea îl încânta pe domnul nostru. Aleg iadul, declară parlamentarul a treia zi, zicându-și în sine că  iadul nu este ceea ce s-a spus  despre el dacă până și  ateii ăia  mari  din istorie  o duc bine. Ei dar când este plasat acolo situația nu mai era cea văzută anterior. Iadul era un deșert, secetă, Stalin și Ceaușescu săpau cu mâinile goale să caute ceva rădăcini de mâncare și poate  vreun firicel de apă. Dar ce-i asta? îl întrebă pe îngerul însoțitor,  nu asta mi s-a  arătat alaltăieri ... " Aaa, dar atunci era campanie electorală,  i se răspunde. Doar tu ști bine că în zilele alea se promite  raiul  dar după ce trec  apare  realitatea.

-Am înțeles. Terapia iadului și în bancuri.

-No. Și am dat bancul mai departe de distracție la vreo doi prieteni, la care Sorin, un foarte fain  om și cu simț al umorului, dar fără  a intra cu așa ceva pe teren religios, mi-a răspuns  cu trimitere la două versete din Matei că  nu e creștinesc finalul bancului fiindcă  nu trebuie să ne bucurăm de perspectiva  iadului  nici măcar  față de  parlamentar  care la o adică ar avea  nevoie de rugăciunile noastre pentru a fi salvat de la  pedeapsa respectivă. Și într-adevăr  acesta  este  spiritul creștinismului  fiindcă are în ecuație și iertarea și iubirea  față de un semen  de-al nostru oricât de antipatic ne-ar fi.  Atunci de ce n-am fi  pe aceeași linie și când ar fi  în  balanță  credința între o pedeapsă  eternă  și  permanentă  cu una limitată și  proporțională  în raport de gravitatea faptelor.  Fiindcă  dacă ne încredem  în cele spuse de Dionisie,  anume că nu există pe lume un rău permanent și etern, nici focul pedepsitor nu poate fi permanent și etern fiindcă nici combustibilul nu este permanent și etern.

-Ei da, asta e altceva. Ne apropiem  de regulile  penale ale oamenilor cu proporționalitatea.

-Foarte interesant  că, la fel cum Augustin a fost influențat de Origen,  pare că și Dionisie  și-a structurat acea  distincție între eternitate și veșnicie într-un mod  care  s-a regăsit mai întâi la Origen.  E un profesor teolog catolic  francez, Henri Crouzel,  cu doctorat  și multe alte lucrări  despre  opera  lui Origen  și care  insistă pe acest  subiect  gândit  atunci la 200 de ani după Isus băgând de seamă    caracterul limitat  al  acelei pedepse  numită iad.  Se folosește  de un  termen din greacă  și care nu-mi vine în minte acum, ceva în sensul  că în această lume, acest veac, această viață, adică ceva compatibil cu a spune în acest ciclu. Cert e că Origen susține ideea unei apocatastaze universale.

-Asta ce-i? Că toate sufletele se purifică într-un final, nu?

-Cam așa ceva, redevin intelecte cum au fost cândva. Bine, viziunea asta  se va perpetua  în credința  oamenilor. Specialiștii în istoria religiilor fac  analogii între  o ramură a budismului  și unii anabaptiști  care susțineau că întreaga lume va fi mântuită. Dar să revin  la vremurile lui Origen, acesta  surprinde ceea ce le-a scăpat  stoicilor  care vedeau  în conflagrația  dintre ciclurile cosmice dispariția  totală a sufletelor umane. Origen vede  continuitatea  intelectelor. La stoici este un panteism  materialist, spune el.  În schimb,    unirea cu Dumnezeu din credința creștină  nu afectează individualitatea intelectelor  existând suport  biblic  acea  trimitere a  Apostolului Pavel la  învierea plantei din sămânța care moare prin putrezire.

-Îl tot pomenești pe Origen, băgă de seamă Codrin. Știu puține despre el.

-Origen a fost un geniu, răspunse profu. E considerat  unul dintre cei mai importanți, dacă nu cel mai  tare  teolog  al creștinismului timpuriu.  Fiu de creștin martir, crescut  și format în Alexandria – cetatea  grecească, din tată cetățean roman, mama egipteancă, deci  a răsărit  într-un conglomerat din ăsta spiritual de amestec  și care de când lumea a dat ceva calitate mai  superioară  decât o simplă adunare a componentelor.