Dacă există o voce

De Iulia Enkelana

O corespondență atipică despre suflet și trup.

"Și singurătatea mea ca o rocă urâtă / Se va sparge într-o mie de diamante – / Dar eu nu mai știu cum să cer trăsnetul." Iulia Enkelana

• Limbă: Română
• Editor: Iulia Enkelana
• Data lansării: 30 nov. 2021
• ISBN: 9781005451240

Iulia Enkelana

IULIA ENKELANA (pseudonimul IULIEI-MARIA KYÇYKU) născută în 1999 la București, într-o familie româno-albaneză. Absolventă a Facultății de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai, secția Teatrologie, a debutat cu trei piese de teatru în volumul colectiv DeMontat (Presa Universitară Clujeană, 2021).Autoare a albumelor digitale do you remember your first loneliness (fotografii, 2017) și Eyeland (desene, 2016).A realizat scurtmetraje selectate la festivaluri naționale și internaționale și a publicat proză scurtă, poeme și eseuri în diferite reviste culturale.Iulia Enkelana (the pen name of Iulia-Maria Kyçyku, born in 1999, in Bucharest, in a Romanian and Albanian family) is the author of a novel (If there’s a voice, 2021, Librarium Haemus), several plays (three of which were included in a book entitled DeMontat, 2021, Presa Universitară Clujeană), short films (selected in international film festivals: Ridgefield Independent Film Festival, Tirana International Film Festival, Prague Independent Film Festival, SIMULTAN Festival etc.), short stories (published in Romanian and Albanian cultural magazines: Neuma, Viața Românească, Haemus, Poeteka etc.), poems (published in The Bridge Magazine and A New Ulster Review), essays and two online albums: eyeland (drawings, 2016) and do you remember your first loneliness? (photographs, 2017). She graduated Theatre Studies at the Faculty of Theatre and Film, University Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.

Previzualizare carte

Iulia Enkelana

Dacă există o voce

Iulia Enkelana

Dacă există o voce

Coperta: KÜdesign – după lucrarea Writing (seria Language) semnată Iulia Enkelana

© Iulia-Maria Kyçyku

București 2021

Iulia Enkelana (pseudonimul Iuliei-Maria Kyçyku) născută în 1999 la București, într-o familie româno-albaneză. Absolventă a Facultății de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai, secția Teatrologie, a debutat cu trei piese de teatru în volumul colectiv DeMontat (Presa Universitară Clujeană, 2021).

Autoare a albumelor digitale do you remember your first loneliness (fotografii, 2017) și Eyeland (desene, 2016).

A realizat scurtmetraje selectate la festivaluri naționale și internaționale și a publicat proză scurtă, poeme și eseuri în diferite reviste culturale.

www.iuliaenkelana.com

Iulia Enkelana

Dacă există o voce

Și singurătatea mea ca o rocă urâtă

Se va sparge într-o mie de diamante –

Dar eu nu mai știu cum să cer trăsnetul.

Aș fi vrut să prind vremurile în care se scriau și se trimiteau scrisori. Eu nu am cui să scriu. Aș vrea să-i scriu cuiva sincer și deschis, să-i vorbesc despre mine așa cum mi-aș vorbi mie însămi. Aș vrea să am pe cineva căruia să-i scriu și să știu că-mi va citi scrisorile la fel cum ai citi bucăți dintr-o nuvelă în curs de scriere: cu aceeași curiozitate și înțelegere faă de paragrafele imperfecte, dar fără sentimentul de sfială pe care-l încerci în fața unei opere neterminate. Dar și care m-ar lua în serios – ca om, nu ca personaj. Nu vreau doar să schimb o vorbă cu cineva, să ne trimitem glume și curiozități, să ne povestim planurile oficiale de viitor și ultimele noutăți; am nevoie să comunic.

Nu știu de ce aș vrea să am cui să scriu. Și nici de ce cred atât de tare că experiența mea e valoroasă și pentru alții. Nu am nevoie de motivație ca să scriu – pentru că am din plin –, ci de o ureche care să mă asculte; un ochi care să mă citească. Cred că aș vrea și să primesc răspuns. Aș vrea o corespondență lungă și necenzurată, fără secrete și fără rețineri. Aș vrea să știu că ceea ce scriu ajunge undeva, la cineva. Aș vrea să-i pot spune, de exemplu, ce am visat noaptea trecută sau cum mi-a fost ziua sau ce mă preocupă și nu înțeleg sau ce întâmplare din copilărie sau adolescență mi-am amintit recent. Aș vrea să-i spun despre lucrurile care contează pentru mine, despre ce m-a marcat de-a lungul timpului; să-i spun ce mă sfiesc să le spun altora sau ce nu vine niciodată momentul să spun cu voce tare.

Aș vrea să am cui să scriu.

***

Dragă Tu Care Poate Nici N-o Să Citești Asta, uneori aș vrea să vomit ca să mă eliberez de angoasa pe care o simt. (Numai de-ar funcționa să-i vindeci atât de ușor sufletul prin trup.)

Nu vreau să-ți scriu despre întâmplări urâte sau oameni care m-au rănit, ci despre ce am învățat din toate astea.

Dragă Tu, uneori mă privesc dezbrăcată în oglindă și mi se pare că sunt incredibil de frumoasă și pură. Atrăgătoare. Fără secrete (dar nu lipsită de mister). Fără nimic întunecat sau contestabil în ființa mea. De fapt, sinceră.

Nu știu de ce, în ultimul timp, vorbesc atât de mult – cu mine însămi – despre sinceritate.

Am avut un vis foarte interesant. Ideea era că, de fiecare dată când scriam, trebuia să ajung mental într-un loc din copilărie. De fapt, erau două locuri, unul din cartierul în care locuiam cu părinții și celălalt din cartierul bunicii. Și nu puteam să scriu bine decât dacreușeam să ajung acolo, într-unul dintre acele spații.

Se pare că erau niște locuri în care atinsesem o stare de puritate maximă. Atunci, în copilărie. Ca și cum s-ar fi fixat în mine o anumită clipă, la momentul respectiv nici măcar distinsă de celelalte, dar esențială – o clipă ca un izvor inepuizabil de liniște și claritate, din care trebuia să beau ca să mcurăț. Și acea puritate, acea stare s-ar fi întipărit undeva în mine și ar fi fost îndeajuns să o accesez, ca să pot scrie fără obstacole, fără mizerii cotidiene sau ale vârstei pe care o am în prezent.

M-am trezit gândindu-mă intens la asta.

Trebuie să-ți zic despre noua mea obsesie pentru puritate și purificare (și pentru cum se poate ajunge la ele).

Dragă Tu, aș fi vrut ca asta să fie o poveste de dragoste, un love story, cum mi-e mai ușor să zic (uneori ai nevoie de o altă limbă ca să exprimi ceva personal), doar că nu e. Cine știe, poate va deveni.

Dragă Tu, sunt momente în care cred că nu e nimic mai frumos decât să meditezi noaptea, în liniște.

(Mă întreb dacă moartea e, într-adevăr, absența vieii sau e altceva.)

Să te pierzi în gânduri pe care nu le poți formula. Să te odihnești, în timp ce, încet-încet, te ia somnul. Să-ți cureți mintea, fără măcar să știi.

Dragă Tu, tu te-ai născut din singurătate (deși oamenii, în general sau în mod ideal, se nasc din iubire). Orice monolog e un dialog ascuns sau neoficial. (Sau care încă speră.)

De ce rămâi tăcut?

Toate valurile astea de la angoasă și singurătate la libertate și curaj.

Arată-mi puțină empatie.

Dragă Tu, nimeni nu știe cum pot fi definite lucrurile. Cel mai la îndemână ne sunt convențiile, care uneori nu fac decât să ne deruteze și mai tare.

Poate că oamenii erau mai puțin singuri când își trimiteau scrisori și când nu ateptau un răspuns imediat. Poate că-și gândeau mai mult mesajele și, astfel, se răneau mai puțin.

Acum ne e mai la îndemână să rănim?

(Eh, doar gânduri în defavoarea prezentului.)

Atunci când se scriau scrisori, lumea era mai răbdătoare, pentru că n-avea de ales.

Timpul trecut e puterea mea.

Cred că noi deținem timpul. Fiecare clipă supraviețuită, sorbită sau ignorată din timpul care ni se dă pe acest pământ face parte din (și se adaugneobosit la) averea noastră din prezent.

Singurătatea ne unește.

Nu încerc (deși ar fi ideal) să-ți scriu fraze originale sau memorabile. Dar nu știu ce aș fi fără singurătate. Nimeni nu știu ce ar fi fără ea.

Ea e motivul legăturii noastre. Fără singurătate, n-am fi aici.

De asta unii oameni își scriu în jurnal începând cu „dragă jurnalule". Sună copilăresc, dar e tot un