Fațetele dragostei

De Maxwell Julie

E riscant să iubești doi oameni în același timp, dar pentru Florence Brown riscul pare să merite: ea descoperă uimită că sentimentele ei față de soțul său, Robert, sunt la fel de autentice ca dragostea față de renumitul neonatolog și profesor Thomas Marvelle, a cărui controversată invenție – incubatorul umed – poate salva bebelușii prematuri născuți cu săptămâni bune înainte de termen. După un astfel de joc la dublu plin de satisfacții, Florence descoperă că este însărcinată. Este aproape sigură că poartă în pântece copilul lui Robert. Dar dacă totuși tatăl este Thomas?

Helen Donald este o asistentă care își plânge bebelușul pe care l-a pierdut în mod tragic cu ceva timp înainte de inventarea incubatorului umed. Suferința ei este greu de descris și de depășit, iar relația cu soțul este pusă la grea încercare. Va reuși oare prin ajutorul dat altor părinți care trec prin aceeași dramă să își continue viața alături de omul iubit?

Fațetele dragostei este un roman care surprinde lucrurile pe care dragostea ne poate îndemna să le facem, un roman îndrăzneț, înduioșător, uneori amuzant și pe alocuri dureros de sincer.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066866422

Previzualizare carte

Partea întâi

La ce să nu te aștepți

capitolul 1

Ultima dată când știuse ceva sigur despre ea însăși, Florence avea 31 de ani și era însărcinată în șase săptămâni jumătate. Sarcina, confirmată prin testele făcute cu două săptămâni în urmă, fusese programată, dar totuși o luase prin surprindere. După atâția ani de sex protejat, constata cu o ușoară uluire că metoda chiar „funcționa".

— Pe mine nu mă surprinde, spusese Robert, rânjind victorios, când ea ieșise din baie.

Dar pentru Florence era ca și cum o teorie pe care o bănuia de mult fusese dovedită în cele din urmă. În sfârșit, opinia publică avusese dreptate într-o anumită privință. Zvonurile erau toate adevărate. Peste mai puțin de nouă luni, Florence Brown, curator al muzeului care aduna laolaltă comorile din Little Dillyford și pe cele din Greater Dillyford, avea să aibă un copilaș al ei.

Acum însă, femeia însărcinată în șase săptămâni și jumătate se trezi în salonul de primire Urgențe al unui spital, la patruzeci de kilometri depărtare.

— Este posibil ca una dintre trompele dumneavoastră uterine să fie pe punctul de a se rupe, îi spuse chirurgul-șef.

Vorbea destul de relaxat. Apoi medicul decise să ia pulsul pacientei lui. Așezându-și ferm degetul mare pe încheietura mâinii stângi a lui Florence și aplicând o presiune care deveni curând ușor inconfortabilă, aruncă o privire la ceasul de mână, închise ochii și, după un scurt interval, se uită din nou la ceas.

— E cam accelerat, spuse el. Un puls mărit poate fi un semn că trompa e pe cale să se spargă.

(Un puls mărit poate fi un semn că ți s-a spus că e posibil să explodezi din clipă în clipă.)

— Care sunt celelalte semne? întrebă Florence, când chirurgul se așeză în spatele biroului.

— Da, chiar așa, care sunt celelalte semne? repetă mama lui Florence, Lydia.

O încercare de a ajuta care nu făcu decât să-i atragă o privire de exasperare din partea lui Florence.

Chirurgul, kenyan de a doua generație, își plecă ușor capul în direcția din care se auzise glasul, ca o mironosiță manierată. Părul pacientei lui era vopsit într-un blond-deschis, ca de copil. Avea sâni foarte mari, turtiți ușor de cămașa roz somon. Răspunse pe un ton grav:

— Durere abdominală severă.

— Dar eu nu am dureri! obiectă Florence.

(Iar absența durerii poate fi un semn că nu e nimic în neregulă cu tine.)

Chirurgul însă se mulțumi să-și privească pacienta cu o expresie atât de compătimitoare, încât Florence își spuse că probabil se mințea singură.

— Nu, consimți el, aprobând din cap, nu aveți dureri propriu-zise, dar...

Florence așteptă destul de calmă ca doctorul să îi explice. Nu pentru prima dată, începuse să se simtă de parcă ar fi fost cineva străin de propria ei viață, ca și cum totul i s-ar fi întâmplat, în realitate, altcuiva. Unei alte persoane care se refugiase întâmplător în limitele propriul ei corp. De parcă ar fi fost un simplu spectator la farsă, nu personajul principal – așa cum își permisese atât de des să creadă.

— Dar, continuă chirurgul, e posibil să aveți o dispoziție oarecum stoică. S-ar putea ca disconfortul să fie mai sever decât vă dați seama fiindcă aveți o rezistență atât de mare la durere. Uneori așa sunt pacienții.

Florence era, de fapt, hipersensibilă din fire și destul de panicoasă. În acel moment însă, era atât de încântată de aceste complimente – la adresa sinelui ei distant, acel companion familiar –, încât se simțea aproape convinsă de raționamentul chirurgului. Se vedea dezvăluită într-o lumină nouă: Florence Brown, o femeie puternică și dârză.

— Dar să revenim la sângerare. Cum ați descrie-o?

— Aseară: ca sosul Worcester. Azi-dimineață: ca vinul fermentat. Acum zece minute: subțire, ca spuma care se formează pe laptele fiert.

— Spune-i despre crăticioara de lapte romană, interveni Lydia. Fiica mea e curator.

— Bun, ei bine, aș vrea să vi se facă o ecografie cât de curând posibil, doamnă Brown. În regulă?

Prin urmare, Florence și Lydia fură scoase în grabă și rugate să aștepte în salonul de pe hol. Își reluară locurile de lângă „biroul de recepție al unității de primire Urgențe – unde nu se vedea nimeni în afara unui scăunel și a unei table albă pe care scria cu litere verzi mici și buclate „Urgențe Gino. Pe peretele de vizavi se aflau două uși: „Ultrasunete 2B și „Consilier alăptare. Ușa cabinetului „Ultrasunete 2B" se deschidea și se închidea cu regularitate de fiecare dată când pacientele erau chemate, conform programării, de către tehnicianul de imagistică, o femeie cu o bluză petrecută, care zâmbea prostește spre persoanele din sala de așteptare, cu nasul încrețit ca al unui mic mamifer prietenos, și își sprijinea greoi mâna stângă pe clanță. Cealaltă ușă era în permanență deschisă și camera era goală, permițându-le lui Florence și Lydiei să observe o mochetă verde, două fotografii pereche ilustrând țărmul mării și un coș împletit din paie al cărui aer familiar era considerat, în mod evident, un ajutor pentru lactație. Din când în când, o moașă corpolentă trecea pe lângă ușă.

— Ei bine, nu se știe niciodată, vezi tu, spuse Lydia, referindu-se la convingerea ei tot mai fermă că următoarea persoană care urma să apară pe coridor avea să fie „acel profesor" despre care citise în ziar joia trecută. Nu cumva l-ai întâlnit chiar tu odată?

Florence încuviință din cap fără vlagă. Putea vedea că mama ei se simțea răzbunată.

— Și e văduv, adăugă Lydia. Ceea ce e foarte trist.

Dar profesorul de neonatologie era plecat din spital, la o conferință de presă, așa că scena pe care și-o imaginase Lydia nu se produse. În schimb, urmăriră o serie de gustări jalnice întinse pe două tăvi cafenii de ceai – plăcinte umplute și sendvișuri cu pâine albă ce se turtiseră și mânjeau excesiv de tare ambalajele din folie alimentară – ce se vindeau, sau mai degrabă nu se vindeau, la un gemuleț protejat de o marchiză de ploaie inutilă. Florence mâncase deja. Hotărâră să împartă o singură cană de ceai. Sorbind pe rând din ceai, având grijă de fiecare dată să o rotească astfel încât să evite urmele de ruj ale celeilalte, își repetară ceea ce spusese chirurgul, vorbind în șoapte cu subînțeles ce le încântau în secret pe amândouă. De parcă n-ar fi fost amândouă de față în acel moment.

— A spus că pulsul ridicat ar putea fi un semn că trompa e pe punctul de a exploda.

— Și că durerea ar putea fi mai intensă decât îți dai tu seama.

Cum erau amândouă capabile s-o țină așa ore întregi, poate chiar zile, discutând despre cele mai anoste evenimente, cele două se simțeau incredibil de norocoase, apreciind noile subiecte de discuție ca pe un dar căzut din cer.

— De fapt, Flo, o tachină mama ei, e posibil să suferi de o formă destul de gravă de Dispoziție Stoică.

Se întrerupseră patruzeci de minute mai târziu, când fu strigat numele lui Florence.

— Florence? Florence Brown?

Simțindu-se ca și cum ar fi fost chemate pe un podium, Florence și Lydia se ridicară.

capitolul 2

În camera mică și întunecată, Florence se așeză lângă un birou cu o lampă de interogatoriu, apoi i se ceru să își confirme data nașterii ca fiind 22.03.92 și să își spună U.C.M-ul. Lumina făcea să-i lăcrimeze ochii.

— 1992! întrerupse Lydia ușor scandalizată. Aș fi avut cincizeci de ani atunci!

— Nu e ’92, explică Florence clipind. Data nașterii mele e 22.03.77. Ce e un U.C.M.?

— Prima zi a Ultimului Ciclu Menstrual, răspunse tehnicianul de imagistică, oferindu-i lui Florence una dintre cutiuțele albastre de șervețele – câte una nouă pentru fiecare pacientă – stivuite ordonat spre partea din spate a biroului.

Florence desfăcu ovalul de carton – cu destul de mare ușurință. După o nouă serie de încercări însă, părea să țină în mână doar rămășițele unui fost șervețel. Apoi o grămadă mare de șervețele ieși dintr-odată, într-un singur pliu solid și impenetrabil.

— Știi în ce dată a fost asta? U.C.M.-ul?

Femeia ridică privirea de pe notițe cu o expresie de încurajare și zâmbi cu o asemenea forță, încât păru nevoită să închidă complet ochii în acel moment.

— Ah!

Florence știa exact data. Fusese douăzeci și trei aprilie, ziua în care constructorii demaraseră lucrările.

— Ceea ce înseamnă că acum ar trebui să fii...

Tehnicianul avu nevoie de o secundă pentru a calcula. Notă o fracție ciudată – 6 / 40 –, apoi se ridică și traversă încăperea. Folosind ambele mâini, smulse energic o bucată foarte lată de hârtie verde-închis dintr-un suport de pe perete. Gestul era aproape înspăimântător. Așezând hârtia peste o saltea subțire de plastic maro, îi ceru lui Florence să se întindă pe masă și să-și ridice cămașa. Hârtia era ușor abrazivă pe palmele lui Florence. Pacienta închise ochii și auzi un zdrăngănit. Fusese provocat de alunecarea inelelor de metal pe bara metalică, aproape indecent de vesel, când femeia trase o perdea de duș dintr-o parte în cealaltă a încăperii. În eventualitatea, îi explică ea, că ar fi intrat cineva. Apoi femeia se spălă pe mâini, și se auzi un sunet ca o vagă sirenă pentru ceață când piciorul unui scaun fu împins în spate. Adevărul e că Florence ar fi vrut să își abată gândurile de la ceea ce se petrecea. Din păcate, acest lucru nu făcu decât s-o determine să se gândească la Andy.

Andy Hunt era patronul de la MyBuild, firma locală recent înființată pe care Florence și soțul ei Robert o angajaseră să le renoveze casa în stil victorian. Iar firma MyBuild, după cum îi explicase Andy lui Florence în prima zi, era hotărâtă nu doar să transforme proprietățile și șantierele individuale în locuințe excepționale, ci pur și simplu să revoluționeze industria construcțiilor. Spre deosebire de alte firme de construcții, ei nu aveau să lipsească de la datorie fără a anunța în prealabil. Nu aveau să te lase la ananghie cu proiecte neterminate. Nu aveau să-și petreacă jumătate din timp preocupați de un alt proiect. Florence fusese încântată, și totul păruse promițător: sinceritatea constructorului, maniera lui de a da din cap încrezător și de a râde tare, felul în care își sucea capul și gâtul lung, cu mișcări atent studiate, ca pentru a exprima cât de bine înțelegea întreaga amploare a întreprinderii în care se lansa și ce anume trebuia să facă pentru a o duce la bun sfârșit. Și, desigur, numele lui, Andy, care încuraja încrederea într-un inevitabil „randament" bun. Ba chiar, de fapt, și picioarele surprinzător de subțiri ale constructorului, în special genunchii ridicol de osoși în ridicolii lui pantaloni scurți (blugi curați, deschiși la culoare, cu tivul cusut cum trebuie, fără franjuri), trădau o vulnerabilitate incitantă ce părea decent de englezească și de domestică. Arăta de parcă te întâmpina la grătarul organizat de familia lui. Pe scurt – și acesta era aspectul pe care se baza, de fapt, Andy –, aparținea clasei de mijloc. Nu era grosolan și aspru. Proprietarii de locuințe reușeau să îl perceapă, mai mult sau mai puțin, ca pe propriul lor fiu bine educat, lucrând în liniște la noua lor terasă sau verandă.

Dar acum cei de la MyBuild chiar nu se prezentaseră la datorie și nici nu anunțaseră, îi lăsaseră la ananghie fără toaletă sau duș și își petreceau jumătate din timp la un alt proiect, mai profitabil, aflat la câteva case distanță. Cu două zile în urmă, Andy avusese amabilitatea de a trece pe la ei cu mult după terminarea orelor de program (la trei și douăzeci), pentru a le explica de ce.

În primul rând, subliniase el din nou, nu era din cauză că ar fi fost ca toate celelalte firme din jur.

— Nu aș vrea să crezi asta. Chiar nu este cazul. Și ar fi mare păcat dacă ai crede asta, după cât de bine am început aici. Problema e că...

Problema era că ei nu erau, în general, ca celelalte firme. Doar că – în mod excepțional – păreau să se comporte asemenea celorlalte firme, în acest caz special, unic, nefericit. Înțelegea asta, nu?

— Ești mânioasă? întrebase Andy în cele din urmă. Fiindcă aș înțelege dacă ai fi. Ești mânioasă și nu vrei să spui?

Florence clătinase din cap cât de blând reușise. Dispoziția lui Andy era schimbătoare, și nu voia să-i dea motiv să nu se mai întoarcă deloc. Cu două săptămâni în urmă, suferise o depresie din cauza uneia dintre ușile franțuzești ce fuseseră depozitate sub o prelată. Reacționase prost când patru panouri de sticlă „istorică" (plătiseră suplimentar pentru o sticlă specială prin care să nu se vadă) se făcuseră țăndări în urma unei întâlniri accidentale cu burghiul lui. Apoi plecase și nu mai făcuse nimic toată ziua. Prin urmare, în scopul progresului, și fiindcă oricum nu se pricepuse niciodată la confruntări, Florence îl consolă oferindu-i cafea din termosul ei. Îl ascultă când îi mărturisi că devenise recent victima propriului său succes: acum, că mica lui firmă câștiga peste 35 000 de lire, avea să fie nevoit în scurt timp să plătească o cotă mai ridicată a impozitului pe venit.

— Știi cum e, spusese el încet, încruntându-se, ca și cum ar fi încercat să exprime în cuvinte o formulă foarte dificilă, cu cât muncesc mai din greu și cu cât câștig mai mult, cu atât sunt penalizat mai aspru, știi?

Florence aprobase din cap, compătimindu-și semenul suferind, își turnase încă o cană de cafea și trecuse la un al doilea biscuit digestiv cu ciocolată. Ascultase un nou discurs despre victimizarea antreprenorului britanic și despre felul în care MyBuild avea să refacă – sau mai degrabă să introducă pentru prima dată în istorie – conceptele de relații cu clienții, alegere a clientului și putere a clientului în cadrul unei profesii cunoscute pentru grosolănia sa, pentru dogmatism și ineficiență. Florence se întrebase, nu pentru prima dată, dacă nu cumva atitudinea ursuză era, de fapt, necesară pentru a asigura succesul în industria construcțiilor. Dacă nu cumva clasa era, poate, invers proporțională cu nivelul de competență, în cele din urmă.

— Chris ar trebui să ajungă în scurt timp, adăugase Andy. Așa că sper că vom putea să-i dăm bătaie. Sper că nu te deranjează că ți-am spus toate astea. Atâta că voiam să știi că există un motiv foarte bun pentru ceea ce se întâmplă aici.

Sau ceea ce nu se întâmpla. După sosirea lui Chris, Florence auzise zgomot de burghie – ceea ce era bine –, urmat de un strigăt răsunător: „Fir-ar să fie! Curge peste tot acum!"

Da, era mai bine să nu se gândească la Andy sau la Chris ori la ce se putea întâmpla pe un șantier de construcții. Se gândi, în schimb, la medicul ei de familie, care o trimisese aici în dimineața aceea după o scurtă conversație telefonică:

— Da, mă tem că ar putea fi un avort spontan, doamnă Brown, din cauza sângerării, și, în acest tip timpuriu de avort spontan (existau tipuri? se pare că existau tipuri), „scurgerea" ar semăna foarte mult cu o menstruație normală.

Nu ar exista părți ale corpului identificabile – aspect pe care Florence ținuse în mod deosebit să-l clarifice. Dar era mai bine să nu se gândească nici la medicul ei de familie. Femeia era elegantă, dar nu te puteai baza pe ea. Toate cărțile de pe rafturile din biroul ei aveau titluri de genul – Medicina pe scurt, Prescripții fără risc sau Doctor peste noapte. Iar acuarelele ei ilustrau ceruri de un albastru posomorât și fascicule imprevizibile de lumină.

Fără prea mare tragere de inimă, gândurile lui Florence se întoarseră acum asupra monitorului din dreapta ei și asupra femeii care privea tăcută, apăsa butoane, se mișca – uneori cocoțată pe scaunul înalt, alteori stând în picioare în balerinii ei. Cu sonda ecografului aplică diverse presiuni pe abdomenul lui Florence: se simțea de parcă era cercetată de un deodorant cu bilă neobișnuit de curios. Lydia era așezată într-un scaun de plastic în stânga ei și îi zâmbea încurajator de fiecare dată când Florence se întorcea spre ea. Cu siguranță, se îmbărbăta Florence, chirurgul-șef se înșelase. Sperietura pe care i-o provocaseră cuvintele lui, pulsul ei înnebunit, toate fuseseră o reacție de moment. Ea spera, spera, că ecograful avea să-i arate că era în continuare însărcinată, în pofida sângerării. Simți un val de bucurie lacrimogenă la acest gând. Pe de altă parte – își spuse ea, gândindu-se că era mai bine să nu-și facă speranțe prea mari –, poate avea să arate că suferise un avort spontan. O astfel de veste ar fi tristă, dar s-ar strădui să se gândească la ecograf ca la un fel de contrariu al testului de sarcină – și să încerce din nou luna următoare. Îi plăcuse dintotdeauna să se considere o pragmatică.

— Și ești foarte sigură în privința datelor tale, nu-i așa? întrebă femeia. Asta ar însemna să fii acum în aproximativ șase săptămâni jumătate?

Florence confirmă din cap, temătoare.

— Ei bine, eu nu văd nimic care să corespundă datelor. Uită-te și tu, spuse ea, aproape provocator.

Și astfel Florence se uită la monitor pentru prima dată. Era adevărat că imaginea nu semăna nicidecum cu fotografia cu embrionul de șase săptămâni ca o bucată de caju pe care o găsise cu câteva zile în urmă pe internet. Desluși forma de con parțial, larg și răsturnat, ca suprafața curățată de ștergătorul lunetei. Dar în privința a ceea ce se afla între acele limite – ei bine, Florence Brown nu reușea să înțeleagă nimic din ceea ce vedea acolo.

— Uterul pare cu siguranță însărcinat, continuă femeia. Dar ceea ce văd...

Folosind doar vârful unei unghii atent lăcuite, indică o minusculă pată albă neuniformă în jurul unei găuri negre și mai minuscule. Florence încercă să se uite mai îndeaproape, aducându-și umerii în față, surprinsă să constate că efectiv se chinuiau să studieze un punct atât de mărunt și de limitat al imaginii. Era ca și cum ai încerca să examinezi spațiul cosmic fără telescop.

— Acela ar putea fi un sac gestațional de circa patru săptămâni, în regulă? reluă femeia.

— Dar testul? obiectă Florence, pentru a doua oară în acea dimineață. Cât de firav suna obiecția ei! Testul a arătat că eram însărcinată atunci.

Însărcinată, da, cu bebelușul soțului ei Robert. O sarcină care ar trebui să aibă acum șase săptămâni jumătate.

— A fost o dungă foarte estompată?

— Nu, răspunse Florence, simțindu-se tot mai agitată.

Nu, nu fusese. Fusese o cruciuliță albastră groasă de neșters. Apoi încercase o altă marcă de teste și obținuse două dungi roz – semnul universal, își închipuise ea, pentru fete gemene. Una dintre dungi, trebuia să recunoască, fusese ușor mai subțire decât cealaltă, dar probabil aceea fusese pentru fetița cu o fire hipersensibilă, ca a ei. Sau poate dunga mai groasă indicase copilul cu un caracter stoic, precum al ei. În cele din urmă, când folosise cel mai scump test, i se confirmase, fără urmă de îndoială, că era însărcinată.

— Pentru a obține un rezultat pozitiv, trebuie să fi avut cel puțin trei săptămâni jumătate în momentul testului, spuse tehniciana gânditoare. Dar...

Dar: iată-l din nou.

— Dar e posibil ca asta să fie o altă sarcină.

Brusc, femeia păru entuziasmată, păru gata să facă o piruetă – și e întotdeauna îngrijorător când stârnești entuziasmul unui profesionist din domeniul medical suficient cât să-l faci pe acesta să execute piruete. Florence văzu cuvintele „studiu de caz strălucind în privirea femeii, urmate îndeaproape de „studii clinice, „grup de cercetare, „lucrare de conferință și „canale de diseminare recenzate de referenți științifici". Florence se întoarse spre mama ei, care părea la fel de încântată. Faptul că viitoarea ei nepoată avea fie patru săptămâni, fie șase era, cu siguranță, irelevant.

— E așa ceva... posibil? întrebă Florence, nevenindu-i să creadă.

— O, da, continuă tehniciana, zâmbind ca atunci când deschisese pentru prima dată ușa. E posibil să fi fost însărcinată în momentul testului, apoi, la un moment ulterior, corpul tău a absorbit – accentuă în mod bizar și de neînțeles acest cuvânt – acea sarcină, apoi ai rămas însărcinată din nou.

Femeia părea ciudat de încântată de ideea că uterul lui Florence ar fi un fel de mașinărie canibală și infanticidă și repetă cuvântul „absorbit" în alte două fraze, cu același sens. Florence nu știuse că astfel de lucruri erau posibile. Și nici Lydia, cu siguranță. Nu, pe vremea ei făceai sex o dată sau poate de două ori, începeai să vomiți, și nouă luni mai târziu nu mai aveai baie, ci o mică spălătorie automată dedicată întreținerii scutecelor de prosop. Dintr-odată însă, conceperea unui copil aducea mai puțin cu un proces fiziologic și mai mult cu o procedură legală complexă, cu unele capcane ascunse. Florence regretă că nu ceruse de la început părerea unui profesionist, pentru a afla toate posibilitățile existente.

Dacă sarcina avea patru săptămâni, copilul era al lui Thomas. Thomas Marvelle – profesorul pe care mama ei îl cunoștea doar din ziar. Și sigur era înzestrat cu toată competențele pe care și le-ar fi putut dori ea vreodată. Iar dacă era al lui Thomas...

— Desigur, adăugă tehniciana, întrerupându-i aceste gânduri, nu pot fi sigură că ceea ce văd chiar e un sac gestațional. Există tot felul de explicații posibile. Tot felul de posibilități pe care trebuie să le analizăm.

Tot felul? Cât de multe puteau fi de fapt?

— Ceea ce mă îngrijorează acum, de exemplu, continuă femeia, e ovarul tău drept. Se vede clar o formațiune de 18 milimetri crescută acolo.

Arătă spre dovadă, dar, din nou, Florence fu nevoită să o creadă pe cuvânt.

— Deci s-ar putea ca, de fapt, ceea ce vedem acum în uter să nici nu fie o sarcină de patru săptămâni, ci un pseudosac.

Făcu o pauză cu subînțeles.

— Ce anume? întrebă Florence.

— Un sac gestațional gol, fiindcă sarcina – adevăratul embrion – se află altundeva.

Lydia păru uluită de ideea că era posibil ca nepotul ei să fie descoperit, într-un final, într-una dintre nările fiicei ei sau făcut ghem în jurul unui timpan.

— Adică... ceva în genul unei sarcini extrauterine? întrebă Florence, începând să înțeleagă în ce situație se afla.

Știa că o sarcină extrauterină se producea atunci când embrionul se implanta într-un loc nepotrivit. De regulă, după cum speculase chirurgul-șef cu o oră în urmă, se fixa într-una din trompele uterine. Între timp, un alt sac pseudogestațional continua să se dezvolte în uter, uneori timp de câteva săptămâni. Însă doar ocazional, când apărea câte o persoană ca Florence, care să ofere puțină varietate medicilor, embrionul extrauterin era descoperit nu într-o trompă uterină, ci într-un ovar.

— Odată, spuse tehniciana visătoare, l-am descoperit în intestin.

Oricare ar fi fost localizarea sarcinii extrauterine, era o urgență medicală, iar embrionul nu putea fi salvat. „În natură, îl auzise adesea Florence pe Thomas spunând, „o sarcină extrauterină e un dezastru; pentru știință însă, e o soluție.

— Da, exact, răspunse tehniciana. O sarcină extrauterină. Va trebui să discuți despre opțiunile pe care le ai cu unul dintre chirurgii noștri.

capitolul 3

Profesorul Thomas J. Marvelle devenise celebru publicând cartea Trăgeți-v-o, un succes comercial popular despre știința sexului, însoțită de materiale video. Îi adusese o avere. Însă oamenii aveau să-și amintească de el ca fiind inventatorul Incubației Umede – unul dintre cele mai mari progrese în tehnologie pe care avea să-l cunoască secolul douăzeci și unu.

Această nouă tehnologie era cel mai important avans din medicina neonatală de câteva decenii. Toată lumea din cadrul departamentului credeau că profesorul avea să devină, fără îndoială, candidat la premiul Nobel. În primii ani din istoria Incubatorului Umed însă, înainte să fie adoptat în spitalele din întreaga lume occidentală, Thomas nu avea iluzii de glorie. Indiferent dacă munca lui se concretiza în experimente clinice, în articole de revistă sau chiar, așa cum fusese cazul cu Supraviețuirea fătului, într-o carte destinată publicului general, a cărei publicare fusese programată astfel încât să coincidă cu lansarea oficială a Incubației Umede, această regulă rămânea infailibil valabilă: munca lui era întotdeauna fără cusur și întotdeauna stârnea acuzații. Fără de vină și vinovat. De regulă, după cum spunea jurnalistul regional care aflase primul despre știre, invenția stârnise acuzații la scară largă. Asta se întâmplă dacă ești un bărbat cu adevărat genial și dai dovadă de integritate profesională. Dușmanii lui Thomas erau precum polipii lui fibroepiteliali – apăreau ușor, se înmulțeau singuri și nu scăpai niciodată cu adevărat de ei. Dar nimic din cariera lui lungă și dificilă nu avea să se compare vreodată cu uriașa controversă din jurul Incubației Umede.

Incubatorul Umed rezolva problema plămânilor. Florence își aminti explicațiile lui, care erau întotdeauna foarte lucide și foarte sigure. Copiii născuți cu mult înainte de termen – în special înainte de cea de-a douăzeci și patra săptămână de sarcină – nu puteau supraviețui în afara corpului mamei lor în principal din cauză că plămânii lor erau subdezvoltați. Plămânii reprezintă ultimul organ major din corp care ajunge în uter la capacitatea necesară supraviețuirii. Existau și alte probleme legate de nașterea cu mult înainte de termen, desigur, cum ar fi imunitatea scăzută, dar lipsa unui organ respirator, spunea el, era principalul obstacol. Sindromul Insuficienței Respiratorii la nou-născuți (SIR) se aflase în centrul cercetărilor de neonatologie de mai bine de jumătate de secol. După ce SIR pusese capăt scurtei vieți a lui Patrick Bouvier Kennedy, întâiul născut al primei-doamne Jacqueline Kennedy, neonatologia devenise o ramură pe deplin profesionistă și bine finanțată a medicinii americane. De cealaltă parte a Atlanticului, în Marea Britanie, dezvoltarea neonatologiei – unul dintre marile succese ale medicinii postbelice – coincidea cu propriul progres în carieră al lui Thomas.

Ocazional, apăreau cazuri uluitoare de supraviețuire ce presupuneau prea puțină intervenție medicală. Cu câțiva ani în urmă, Thomas fusese martor la cazul Mariei Alexandra Ramon. Născută după doar 21 de săptămâni și 6 zile de sarcină, Maria Alexandra măsurase mai puțin decât un creion în lungime. Dar respirase destul de bine. Profesorul Marvelle însă nu era convins că acest caz fusese chiar atât de excepțional pe cât s-ar fi părut. Vârsta sarcinii unei femei era estimată profesionist pe baza ecografiilor. Estimările de sarcină astfel obținute nu erau nimic mai mult decât... estimări. O singură privire spre părinții delicați și mărunței ai Mariei Alexandra, care îi oferiseră lui Thomas o sticlă