De cealaltă parte a miezului nopții

De Sidney Sheldon

Într-o pânză de pasiuni și răzbunări, patru vieți se întrepătrund pentru totdeauna… Cu puțin înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, frumoasa Noelle Page pleacă din Marsilia la Paris. Dezamăgită în dragoste, într-o lume condusă de bărbați, ea ajunge să își folosească de puterea de seducție cu unicul scop de a se răzbuna pe singurul bărbat pe care l-a iubit cu adevărat, Larry Douglas, tânărul aviator american care a abandonat-o. Dar ce se va întâmpla când reușește în final să ajungă din nou față în față cu el – va avea ura forța să învingă dragostea și pasiunea pe care le-a simțit odinioară? Însă Noelle a devenit amanta magnatului grec Constantin Demiris, unul dintre cei mai puternici și mai bogați oameni din lume, un om care nu uită și nu iartă nici cea mai mică ofensă care i-a fost adusă vreodată. Corupt până în măduva oaselor, Demiris consideră că are dreptul să împartă dreptatea în felul propriu – iar Noelle riscă să fie distrusă cu totul. Singura victimă nevinovată este tânăra și inocenta Catherine Alexander, soția lui Larry Douglas, care este prinsă în mijlocul furtunii și devine un pion sacrificat în jocul lipsit de scrupule al răzbunării și al trădării care se dezlănțuie.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 9 dec. 2017
• ISBN: 9786063318894

Previzualizare carte

prolog

Atena, 1947

Georgios Skouri, șeful poliției, privea prin parbrizul prăfuit al mașinii sale cum clădirile de birouri și hotelurile din centrul Atenei se prăbușeau într-un lent dans al dezintegrării, unul după altul, ca niște popice uriașe pe o pistă de bowling cosmică.

― Douăzeci de minute, promise polițistul de la volan. N-o să fie deloc trafic.

Skouri dădu absent din cap și se uită la clădiri. Era o iluzie care îl fascina întotdeauna. Căldura vibrantă a nemilosului soare de august învăluia clădirile în valuri unduitoare care păreau să se reverse pe străzi ca o grațioasă cascadă de oțel și sticlă.

Trecuseră zece minute după prânz, iar străzile erau aproape pustii, dar chiar și cei câțiva trecători îndepărtați erau prea letargici pentru a face altceva decât să arunce o privire curioasă celor trei mașini de poliție care goneau spre est, către Hellenikon, aeroportul aflat la 32 de kilometri de centrul Atenei. Șeful Skouri se afla în prima mașină. În condiții normale, ar fi rămas în biroul său confortabil și răcoros, în vreme ce subordonații săi s-ar fi dus să muncească în căldura cumplită de la amiază, dar circumstanțele erau departe de a fi normale, iar Skouri avea un motiv dublu pentru care se afla personal acolo. În primul rând, în cursul acelei zile aveau să sosească avioane care urmau să aducă persoane importante din diverse zone ale globului, așa că trebuia să aibă grijă ca acestea să fie întâmpinate cum se cuvenea și să fie trecute prin vamă cu un minimum de deranj. În al doilea rând, și mai important, aeroportul avea să fie ticsit cu reporteri și fotografi străini. Șeful Skouri nu era naiv, iar în acea dimineață, în timp ce se bărbierea, se gândise că n-ar fi o mișcare proastă pentru cariera lui dacă apare la știri în timp ce îi ia în grija sa pe distinșii vizitatori. Era o șansă extraordinară oferită de soartă, care decretase ca un eveniment internațional atât de senzațional să aibă loc pe teritoriul său, și ar fi fost prost să nu profite. Discutase în mare detaliu despre asta cu persoanele care îi erau cele mai apropiate pe lumea asta: soția și amanta. Anna, o femeie de vârstă mijlocie, urâtă, ursuză și provenind dintr-o familie de țărani, îi poruncise să se țină departe de aeroport și să rămână în fundal pentru a nu putea fi învinovățit dacă ceva mergea prost. Melina, dulcele lui înger frumos și tânăr, îl sfătuise să le ureze bun venit demnitarilor. Fusese de acord cu el că un asemenea eveniment îl putea catapulta spre o faimă instantanee. Dacă Skouri făcea o treabă bună, în cel mai rău caz se putea alege cu o creștere de salariu și – cu voia lui Dumnezeu – era chiar posibil să ajungă comisar, după pensionarea actualului comisar. Pentru a suta oară, Skouri reflectă la ironia faptului că Melina era soția lui, iar Anna îi era amantă, și se întrebă din nou unde greșise.

Apoi gândurile lui Skouri se îndreptară spre ce îl aștepta. Trebuia să se asigure că totul avea să decurgă perfect la aeroport. Avea cu el o duzină din cei mai buni oameni ai lui. Știa că problema principală avea să fie controlarea presei. Fusese surprins de numărul mare al reporterilor de la ziare și reviste importante care se revărsaseră din toată lumea în Atena. Skouri însuși fusese intervievat de șase ori – de fiecare dată, în altă limbă. Răspunsurile lui fuseseră traduse în germană, engleză, japoneză, franceză, italiană și rusă. Tocmai începuse să se bucure de noua lui celebritate când comisarul îl chemase pentru a-l informa că nu era înțelept ca șeful poliției să-și dea cu părerea despre un proces de crimă care încă nu începuse. Skouri era sigur că motivul real al comisarului îl reprezenta gelozia, dar decisese prudent că nu era bine să insiste asupra chestiunii, așa că refuzase alte interviuri. Cu toate astea, în mod cert comisarul nu-i putea reproșa nimic dacă el, Skouri, se întâmpla să fie la aeroport, în miezul acțiunii, în timp ce camerele le fotografiau pe celebritățile care soseau.

Mașina goni pe bulevardul Sygrou, iar când viră la stânga, spre Phaleron, Skouri simți un nod în stomac. Se aflau la doar cinci minute de aeroport. Revăzu în minte lista celebrităților care aveau să sosească la Atena înainte de căderea nopții.

Armand Gautier suferea de rău de avion. Avea o profundă teamă de zbor, izvorâtă dintr-o excesivă dragoste de sine și de viața lui, iar asta în combinație cu turbulențele frecvent întâlnite vara în largul coastei Greciei îi provocaseră o greață violentă. Era un bărbat înalt, slab ca un ascet, cu trăsături de om studios, o frunte înaltă și o gură permanent sarcastică. În vârstă de 22 de ani, Gautier ajutase la crearea La Nouvelle Vague¹ într-o Franță a cărei industrie cinematografică avea mari probleme, iar în anii care urmaseră, avusese parte de triumfuri și mai mari în teatru. Recunoscut drept unul dintre cei mai mari regizori din lume, Gautier își trăia rolul din plin. Înainte de ultimele 20 de minute, zborul fusese foarte plăcut. Recunoscându-l, stewardesele îi satisfăcuseră toate doleanțele și îi dădură de înțeles că erau disponibile și pentru alte activități. În timpul zborului, câțiva pasageri veniseră la el pentru a-i spune cât de mult îi admirau filmele și piesele, dar pe el îl interesase mai mult drăguța studentă englezoaică de la colegiul St Anne al universității Oxford. Scria o lucrare despre teatru pentru masterat și îl alesese pe Armand Gautier drept subiect. Conversația lor decursese bine până când fata pomenise numele lui Noelle Page.

― I-ați fost regizor, nu-i așa? spuse ea. Sper să pot intra la procesul ei. O să fie un circ!

Gautier se pomeni încleștându-și mâinile pe lateralele scaunului, iar forța propriei reacții îl surprinse. Chiar și după toți acești ani, amintirea lui Noelle îi stârnea o durere la fel de puternică. Nimeni nu-i atinsese sufletul așa cum o făcuse ea și nimeni nu o va mai face vreodată. De când citise despre arestarea lui Noelle, cu trei luni în urmă, nu fusese în stare să se gândească la nimic altceva. Îi telegrafiase și îi scrisese oferindu-se să facă tot ce-i stătea în putință pentru a o ajuta, însă ea nu-i răspunsese. Nu intenționase să participe la proces, dar nu putuse să stea deoparte. Își spuse că asta era din pricină că voia să vadă cât de mult se schimbase ea de când trăiseră împreună. Totuși, recunoscu în sinea lui că mai era un motiv. Amatorul de teatru din el trebuia să fie acolo pentru a vedea drama, pentru a urmări chipul lui Noelle când judecătorul avea să-i spună dacă va trăi sau va muri.

Vocea metalică a pilotului anunță la intercom că urmau să aterizeze la Atena peste trei minute, iar entuziasmul anticipării revederii lui Noelle îl făcu pe Armand Gautier să uite de răul de avion.

Dr. Israel Katz venea în Atena din Capetown, unde era neurochirurg și șef de secție la Groote Schuur, noul mare spital care tocmai fusese construit. Israel Katz era recunoscut ca unul dintre cei mai buni neurochirurgi din lume. Publicațiile medicale erau pline de inovațiile lui. Printre pacienții lui se numărau un prim-ministru, un președinte și un rege.

Se sprijini de spătarul scaunului din avionul BOAC. Era un bărbat de înălțime medie, cu o față cu trăsături puternice și inteligente, cu ochi căprui adânciți în orbite și mâini lungi, înguste și care nu stăteau o clipă locului. Dr. Katz era obosit, iar din această cauză începu să simtă familiara durere din piciorul drept pe care nu-l mai avea, fiindu-i amputat cu șase ani în urmă, de un gigant cu un topor.

Fusese o zi lungă. Operase înainte de ivirea zorilor, vizitase șase pacienți, apoi plecase de la o ședință a Consiliului de administrație pentru a lua avionul spre Atena, ca să participe la proces. Soția lui, Esther, încercase să-l facă să se răzgândească.

― Israel, nu mai poți face nimic pentru ea.

Poate că avea dreptate, dar Noelle Page își riscase cândva viața pentru a o salva pe a lui, așa că el îi datora ceva. Se gândi la Noelle și avu din nou acel sentiment indescriptibil pe care îl simțise ori de câte ori fusese cu ea. Era ca și cum simpla amintire putea risipi anii în care fuseseră despărțiți. Desigur, era o fantezie romantică. Nimic nu putea aduce vreodată înapoi acei ani. Dr. Israel Katz simți avionul zdruncinându-se atunci când roțile fură coborâte și se pregăti să aterizeze. Se uită pe fereastră și văzu orașul Cairo întinzându-se dedesubt. De acolo, avea să ia un avion TAE pentru a ajunge la Atena și la Noelle. Oare era vinovată de crimă? În vreme ce avionul se îndrepta spre pistă, el se gândi la cealaltă crimă cumplită, pe care ea o comisese la Paris.

Philippe Sorel stătea sprijinit de balustrada iahtului său și privea portul Pireu apropiindu-se. Se bucurase de voiajul pe mare pentru că era una dintre rarele ocazii când scăpa de admiratorii lui. Sorel era una dintre atracțiile sigure ale box-office-ului din toată lumea, cu toate că șansele fuseseră cumplit de împotriva înălțării sale continue către lumea stelelor. Nu era un bărbat frumos. Dimpotrivă. Avea o față ca de boxer care pierduse ultimele zece meciuri, nasul îi fusese spart de câteva ori, părul îi era rar și șchiopăta puțin. Dar, cum Philippe Sorel avea sex-appeal, nimic din toate astea nu conta. Era un om educat, cu voce domoală, iar combinația dintre blândețea înnăscută și chipul și trupul de camionagiu le înnebunea pe femei, iar pe bărbați îi făcea să-l considere un erou. În vreme ce iahtul său se apropia de port, Sorel se întrebă din nou ce căuta acolo. Pentru a participa la procesul lui Noelle, amânase un film pe care dorise să-l facă. Știa foarte bine ce țintă ușoară avea să fie pentru presă dacă stătea zi de zi în sala de tribunal, complet neprotejat de agenții lui de presă și de manageri. Era sigur că reporterii aveau să înțeleagă greșit motivele lui și că vor crede că era o încercare de a-și face publicitate pe seama judecării pentru omor a fostei sale amante. Oricum privea lucrurile, avea să fie o experiență agonizantă, însă Sorel trebuia s-o vadă din nou pe Noelle, trebuia să descopere dacă exista vreo modalitate de a o ajuta. În timp ce iahtul trecea pe lângă digul din piatră albă al portului, se gândi la Noelle așa cum fusese când o cunoscuse, trăise cu ea și o iubise și ajunse la o concluzie: Noelle era perfect capabilă de crimă.

În vreme ce iahtul lui Philippe Sorel se apropia de coasta Greciei, asistentul special al președintelui Statelor Unite se afla într-un Pan American Clipper, la 160 de kilometri nord-vest de aeroportul Hellenikon. William Fraser avea în jur de 55 de ani, era un bărbat frumos, cu păr cărunt, chip colțuros și cu atitudine autoritară. Se uita la documentele din mâna lui, dar, de mai bine de o oră, nu dăduse o pagină și nici nu se clintise. Fraser își luase concediu pentru a face această călătorie, deși momentul era foarte nepotrivit, în toiul unei crize a Congresului. Știa cât de dureroase aveau să fie pentru el următoarele câteva săptămâni, dar simțea că nu avea de ales. Era o călătorie de răzbunare, iar asta îl umplea pe Fraser de satisfacție rece. Hotărât, Fraser se forță să nu se mai gândească la procesul care avea să înceapă a doua zi și privi pe fereastra avionului. Departe, jos, văzu o ambarcațiune care se îndrepta legănându-se spre coastele Greciei, vizibile în zare.

Auguste Lanchon suferise de rău de mare și fusese îngrozit vreme de trei zile. Suferea de rău de mare fiindcă ambarcațiunea pe care urcase la Marsilia fusese prinsă de un mistral și era îngrozit că soția lui avea să afle ce făcea. Auguste Lanchon era un bărbat trecut bine de 60 de ani, cu chelie, picioare scurte și butucănoase, fața ciupită de vărsat, cu ochi porcini și buze subțiri, între care se afla permanent un trabuc ieftin. Lanchon avea un magazin de haine în Marsilia și nu-și permitea – sau cel puțin asta îi tot spunea nevastă-sa – să-și ia vacanță, așa cum făceau oamenii bogați. Își reaminti că, desigur, asta nu era cu adevărat o vacanță. Trebuia s-o vadă din nou pe draga lui Noelle. În anii de după ce îl părăsise, Lanchon îi urmărise cu aviditate cariera, citind rubricile de bârfe din ziare și reviste. Când jucase în prima ei piesă, luase trenul până la Paris ca să o vadă, dar, din cauza proastei de secretare a lui Noelle, nu reușise să se întâlnească cu ea. După aceea, mersese la filmele lui Noelle, revăzându-le iarăși și iarăși și amintindu-și cum făcuse cândva dragoste cu ea. Da, această călătorie avea să fie costisitoare, dar Auguste Lanchon știa că va merita fiecare bănuț. Iubita lui Noelle avea să-și amintească vremurile bune petrecute împreună și avea să dorească protecția lui. El va mitui un judecător sau vreun alt oficial – dacă nu costa prea mult –, iar Noelle avea să fie eliberată, după care o va instala într-un mic apartament din Marsilia, unde avea să fie la dispoziția lui ori de câte ori și-ar fi dorit el.

Măcar dacă nevastă-sa n-ar afla ce făcea.

În Atena, Frederick Stavros lucra în micul lui birou de avocatură aflat la primul etaj al unei clădiri vechi și ponosite din Monastiraki, un cartier sărac al orașului. Stavros era un tânăr plin de viață, nerăbdător și ambițios, care se lupta să trăiască din profesiunea aleasă. Pentru că nu-și permitea un asistent, era silit să facă singur toată munca plictisitoare de cercetarea legală. În mod normal, detesta această parte, dar acum nu-l deranja deoarece știa că, dacă va câștiga acest caz, serviciile lui aveau să fie atât de căutate, încât nu va mai trebui să-și facă griji tot restul vieții lui. El și Elena se puteau căsători și puteau avea copii. Se va muta într-o clădire cu birouri luxoase, va angaja asistenți și va deveni membru al unui club la modă, precum Athenee Lesky, unde putea întâlni potențiali clienți bogați. Metamorfoza începuse deja. De fiecare dată când ieșea pe străzile Atenei, Frederick Stavros era recunoscut și oprit de cineva care îi văzuse poza în vreun ziar. În câteva săptămâni scurte, trecuse de la anonimat la faima de a fi avocatul care îl apăra pe Larry Douglas. În sinea lui, Stavros recunoștea că nu avea clientul potrivit. Ar fi preferat s-o apere pe strălucitoarea Noelle Page, nu pe acel nimeni care era Larry Douglas, dar, în fond, el însuși era un nimeni. Ajungea că el, Frederick Stavros, era un personaj principal în cel mai senzațional proces de crimă al secolului. Dacă inculpații erau achitați, avea să fie suficientă glorie pentru toată lumea. Un singur lucru îl nemulțumea pe Stavros făcându-l să se gândească permanent la el. Cei doi acuzați erau învinuiți de aceeași crimă, dar un alt avocat o apăra pe Noelle Page. Dacă Noelle Page era găsită nevinovată, iar Larry Douglas era condamnat… Stavros se cutremură și încercă să nu se gândească la asta. Reporterii îl tot întrebau dacă, după părerea lui, acuzații erau vinovați. Își zâmbi gândindu-se la naivitatea lor. Ce conta dacă erau vinovați sau nevinovați? Aveau dreptul la cea mai bună apărare legală pe care banii o puteau cumpăra. În cazul lui, recunoștea că expresia era puțin cam exagerată. Dar în cazul avocatului lui Noelle Page… ah, era cu totul altceva. Napoleon Chotas preluase apărarea ei și nu exista în toată lumea un avocat penal mai strălucit. Chotas nu pierduse niciodată un caz important. Gândindu-se la asta, Frederick Stavros își zâmbi din nou. N-ar fi recunoscut în fața nimănui, însă plănuia să obțină victoria bazându-se pe talentul lui Napoleon Chotas.

În vreme ce Frederick Stavros trudea în biroul lui ponosit, Napoleon Chotas participa la un dineu simandicos, care avea loc într-o casă luxoasă din elegantul cartier Kolonaki al Atenei. Chotas era un bărbat slab, cu aspect emaciat și cu ochi mari și triști pe un chip zbârcit. Dincolo de atitudinea blajină, ușor confuză, ascundea un creier genial, incisiv. Jucându-se cu desertul, Chotas era preocupat, gândindu-se la procesul care avea să înceapă a doua zi. În acea seară, cea mai mare parte a conversației se axase pe acel proces. Discuțiile fuseseră generale deoarece oaspeții erau prea discreți pentru a-i pune întrebări directe. Dar spre sfârșitul serii, când uzoul și coniacul curgeau mai fără reținere, gazda întrebă:

― Spune-ne, crezi că sunt vinovați?

Chotas răspunse cu inocență:

― Cum ar putea fi? Unul dintre ei este clientul meu.

Cuvintele lui stârniră râsete apreciative.

― Cum este cu adevărat Noelle Page?

Chotas ezită.

― Este o femeie extrem de neobișnuită, replică el prudent. E frumoasă și talentată…

Spre surprinderea lui, constată că, brusc, nu mai dorea să vorbească despre ea. În plus, era imposibil s-o poți descrie pe Noelle în cuvinte. Până cu câteva luni în urmă, fusese vag conștient de existența femeii strălucitoare care apărea în rubricile mondene și care înfrumuseța copertele revistelor de cinema. Nu o văzuse niciodată în carne și oase, iar dacă se gândise vreodată la ea, o făcuse cu disprețul indiferent pe care îl simțea față de toate actrițele. Numai trupul era de ele, iar creierul le lipsea cu desăvârșire. Dar, Dumnezeule, cât de tare greșise! De când o cunoscuse pe Noelle, se îndrăgostise fără speranță de ea. Din cauza lui Noelle Page, își încălcase regula fundamentală: Niciodată nu te implici emoțional când este vorba despre o clientă. Chotas își amintea foarte bine după-amiaza în care i se ceruse să preia apărarea ei. Tocmai își pregătea bagajele pentru o călătorie pe care el și soția lui intenționau s-o facă împreună cu amanta la Paris și Londra. Crezuse că nimic nu l-ar fi putut împiedica să plece. Dar două cuvinte fuseseră suficiente. Îl revăzu în minte pe majordomul său intrând în dormitor, înmânându-i telefonul și rostind:

― Constantin Demiris.

Pe insulă nu se putea ajunge decât cu elicopterul și iahtul, și atât heliportul, cât și portul privat erau păzite permanent de paznici înarmați însoțiți de ciobănești germani bine dresați. Insula era domeniul particular al lui Constantin Demiris și nimeni nu putea pătrunde acolo fără invitație. De-a lungul anilor, printre vizitatori se număraseră regi și regine, președinți și foști președinți, vedete de cinema, cântăreți de operă, scriitori și pictori celebri. Cu toții veniseră plini de venerație. Constantin Demiris era al treilea cel mai bogat om din lume și unul dintre cei mai puternici oameni din lume, și avea gust și stil, și știa cum să-și cheltuiască banii pentru a crea frumusețe.

Demiris ședea în biblioteca bogat lambrisată, relaxându-se într-un fotoliu adânc, fumând una dintre țigările egiptene plate făcute special pentru el și gândindu-se la procesul care avea să înceapă în dimineața următoare. Presa încercase să ajungă la el de câteva luni, dar Demiris pur și simplu nu fusese disponibil. Era destul că amanta lui avea să fie judecată pentru omor, era destul că numele lui avea să fie târât în acest caz, deși indirect. Refuza să amplifice furoarea acordând interviuri. Se întrebă ce simțea Noelle în clipa aceea, în celula ei din închisoarea de pe strada Nikodemous. Dormea? Era trează? Se simțea îngrozită de coșmarul care o aștepta? Se gândi la ultima conversație cu Napoleon Chotas. Avea încredere în Chotas și știa că avocatul nu-l va dezamăgi. Demiris îi spusese clar avocatului că pentru el nu conta dacă Noelle era vinovată sau nu. Chotas trebuia să aibă grijă să merite fiecare penny al fantasticului onorariu pe care Constantin Demiris i-l plătea pentru a o apăra. Nu, nu avea nici un motiv să-și facă griji. Procesul avea să decurgă bine. Deoarece Constantin Demiris era un om care nu uita niciodată nimic, își aminti că florile preferate ale lui Catherine Douglas erau triantafylia, frumoșii trandafiri grecești. Se întinse și luă un blocnotes de pe birou. Scrise: „Triantafylia. Catherine Douglas".

Măcar atât putea face pentru ea.

---

¹ Noul val (în limba franceză, în original) (n.tr.)

Partea întâi

capitolul 1

Catherine

Chicago, 1919–1939

Fiecare oraș mare are o imagine distinctivă, o personalitate care îi conferă propria autenticitate specială. În anii ‘20, Chicago era un gigant neobosit, dinamic, țipător și lipsit de maniere, încă aflat cu un picior în epoca nemiloasă a magnaților care contribuiseră la nașterea sa: William B. Ogden și John Wentworth, Cyrus McCormick și George M. Pullman. Era un regat care aparținea oamenilor, precum Philip Armour, Gustavus Swift și Marshall Field. Era un domeniu al gangsterilor profesioniști cu sânge-rece, precum Hymie Weiss și Scarface Al Capone.

Una dintre primele amintiri ale lui Catherine Alexander era legată de momentul când tatăl ei o dusese într-un bar cu podeaua acoperită cu rumeguș și o pusese pe scaunul amețitor de înalt. Comandase un pahar enorm cu bere pentru el și un Green River² pentru ea. Avea cinci ani și își amintea cât de mândru fusese tatăl ei când străinii se înghesuiseră s-o admire. Toți bărbații comandaseră băuturi, iar tatăl ei plătise. Își amintea cum se lipise de brațul lui pentru a se asigura că nu dispărea. Abia se întorsese în oraș, cu o seară în urmă, iar Catherine știa că, în curând, avea să plece din nou. Era comis-voiajor și îi explicase că serviciul îl ducea în orașe îndepărtate și că trebuia să stea luni de zile departe de ea și de mama ei pentru a putea să le aducă daruri frumoase când se întorcea. Catherine încercase cu disperare să facă o înțelegere cu el. Dacă rămânea cu ea, renunța la cadouri. Tatăl ei râsese și îi spusese lui Catherine ce copil deosebit era, iar apoi plecase din oraș și trecuseră șase luni înainte să-l vadă din nou. În timpul acelor primi ani, mama ei, pe care o vedea zilnic, părea o personalitate vagă, informă, în vreme ce tatăl ei, pe care îl vedea rar și pentru scurtă vreme, era plin de viață și minunat. Catherine îl considera un bărbat frumos, cald, generos, care râdea mult și extraordinar de glumeț. Când venea acasă, încărcat de bunătăți, cadouri și surprize, era o adevărată sărbătoare.

Când Catherine avea șapte ani, tatăl ei fusese concediat, iar viața lor se schimbase. Plecaseră din Chicago și se mutaseră în Gary, Indiana, unde se angajase ca vânzător într-un magazin de bijuterii. Catherine fusese înscrisă la școală. Avea o relație precaută, distantă cu ceilalți copii și era îngrozită de profesori, care interpretaseră greșit atitudinea ei rezervată ca fiind vanitate. Tatăl ei venea la cină în fiecare seară, iar Catherine simțea pentru prima dată în viața ei că erau o familie adevărată, la fel ca toate celelalte familii. Duminică, toți trei se duceau la Miller Beach, închiriau cai și călăreau o oră sau două pe dunele de nisip. Lui Catherine îi plăcea să locuiască în Gary, dar, la șase luni după ce ajunseseră acolo, tatăl ei își pierdu din nou slujba, așa că se mutară în Harvey, o suburbie a orașului Chicago. Școala începuse, iar Catherine era eleva cea nouă, exclusă din cercurile de prieteni care se formaseră deja. Ajunsese să fie cunoscută ca o fată singuratică. Copiii, simțindu-se în siguranță în grupurile lor, o ridiculizau cu cruzime pe nou-venita înaltă și slabă.

În timpul următorilor câțiva ani, Catherine își construi o armură de indiferență, pe care o purta ca pavăză împotriva atacurilor celorlalți copii. Când armura îi era străpunsă, riposta cu o istețime tranșantă, caustică. Intenția ei era să-i îndepărteze pe cei care o chinuiau, astfel încât s-o lase în pace, dar rezultatul fu neașteptat de diferit. Lucra la ziarul școlii, iar în prima ei cronică despre un muzical pus în scenă de colegii ei, scrise: „Tommy Belden a avut un solo de trompetă în actul al doilea, dar a fost răsuflat". Cuvintele ei fură repetate de toată lumea și – surpriza surprizelor – Tommy Belden se apropie de ea a doua zi și îi zise că i se părea amuzant.

La ora de engleză, elevilor li se dădu de citit Căpitanul Horatio Hornblower. Lui Catherine nu-i plăcu deloc cartea. Rezumatul ei fu singura propoziție: „Ridică ancora și vânt bun din pupa! Profesorul, care era marinar de weekend, îi dădu „A. Colegii începură să-i citeze remarcile, iar în scurt timp ajunsese să fie cunoscută drept cea mai spirituală din școală.

În acel an, Catherine împlini 14 ani, iar în trupul ei începu să înflorească feminitatea. Se examina în oglindă ore întregi, gândindu-se cum să schimbe dezastrul pe care îl vedea reflectat. Pe dinăuntru, era Myrna Loy, înnebunindu-i pe bărbați cu frumusețea ei, însă oglinda – care îi era cel mai aprig dușman – îi arăta părul negru iremediabil încâlcit, solemnii ochi cenușii, gura care părea să devină tot mai mare cu fiecare oră și nasul puțin cârn. Își spuse precaută că poate nu era cu adevărat urâtă, dar, pe de altă parte, nimeni nu avea să-i bată la ușă ca s-o facă vedetă de cinema. Sugându-și obrajii și mijindu-și ochii în încercarea de a fi sexy, se închipui fotomodel. Era deprimant. Încercă o altă atitudine. Cu ochii larg deschiși, cu o expresie pătimașă și un zâmbet mare și prietenos. Nici vorbă. Nu avea nimic din idealul american. Nu avea nimic din nici un ideal. Își spuse cu amărăciune că trupul avea să-i fie în regulă, dar nu deosebit. Iar ea, desigur, asta își dorea mai mult decât orice altceva: să fie specială, să fie Cineva, să fie Apreciată și să nu moară niciodată, niciodată, niciodată.

În vara în care împlini 15 ani, Catherine dădu peste cartea Știință și sănătate, de Mary Baker Eddy, iar în următoarele două săptămâni, petrecu o oră pe zi în fața oglinzii, dorindu-și ca reflexia ei să devină frumoasă. La sfârșitul acestei perioade, singura schimbare pe care o putu detecta fu o nouă pată de acnee pe bărbie și un coș pe frunte. Renunță la dulciuri, la Mary Baker Eddy și la a se privi în oglindă.

Catherine și familia ei se mutaseră înapoi în Chicago, într-un apartament mic și mohorât din nordul orașului, în Rogers Park, unde chiriile erau mici. Țara se cufunda tot mai adânc în criză economică. Tatăl lui Catherine muncea tot mai puțin și bea tot mai mult, iar el și mama ei țipau întruna unul la altul, aruncându-și învinuiri care o făceau pe Catherine să plece din casă. Se ducea pe plaja aflată la șase străzi distanță și se plimba pe mal, lăsând vântul aspru să dea aripi trupului ei subțirel. Își petrecea ore lungi uitându-se la neobositul lac³ cenușiu, copleșită de un dor disperat pe care nici măcar nu-l putea defini. Își dorea cu atâta disperare ceva, încât uneori se simțea brusc copleșită de un val de durere insuportabilă.

Catherine îl descoperise pe Thomas Wolfe, iar cărțile lui erau ca o imagine în oglindă a nostalgiei dulci-amare pe care o simțea ea, dar era o nostalgie pentru viitorul care încă nu se întâmplase, de parcă undeva, cândva trăise o viață minunată, pe care era nerăbdătoare s-o trăiască din nou. Începuse să-i vină ciclul, și în vreme ce fizic se transforma în femeie, știa că nevoile ei, dorul ei, dorința dureroasă nu erau fizice și nu aveau nici o legătură cu sexul. Era o sălbatică și imperioasă nevoie de recunoaștere, de a se ridica deasupra miliardelor de oameni care populau Pământul, pentru ca toată lumea să știe cine era, pentru ca, atunci când trecea pe lângă ei, aceștia să spună: „Iat-o pe Catherine Alexander, măreața…" Măreața ce? În asta consta problema. Nu știa ce dorea, ci numai că tânjea cu disperare după ceva. În după-amiezile de duminică, ori de câte ori avea suficienți bani se ducea la State and Lake Theatre sau la McVickers, sau la Chicago și se uita la filme. Se pierdea cu totul în minunata și sofisticata lume a lui Cary Grant și Jean Arthur, râdea cu Wallace Beery și Marie Dressler și agoniza din cauza dezastrelor romantice ale lui Bette Davis. Se simțea mai apropiată de Irene Dunne decât de mama ei.

Catherine era în ultimul an la liceul Senn când cea mai mare dușmană a ei, oglinda, îi deveni în cele din urmă prietenă. Fata din oglindă avea un chip însuflețit, interesant. Părul îi era negru ca pana corbului, iar tenul, de un alb delicat, lăptos. Trăsăturile îi erau regulate și fine, cu o gură generoasă, precis desenată, și ochi cenușii inteligenți. Avea un trup armonios, cu sâni bine dezvoltați și fermi, șolduri domol arcuite și picioare frumoase. Imaginea ei avea un aer de detașare, o aroganță pe care Catherine nu le simțea, ca și cum reflexia ei poseda niște trăsături pe care ea nu le avea. Presupuse că făceau parte din armura protectoare pe care o purtase din primele zile de școală.

Criza cuprinsese țara ca într-o menghină ce se strângea din ce în ce mai mult, iar tatăl lui Catherine se implica mereu în afaceri importante care nu păreau să se materializeze niciodată. Țesea întruna visuri, inventând lucruri care aveau să aducă milioane de dolari. Concepuse un set de cricuri care, fixate deasupra roților unui automobil, îl puteau ridica sau coborî atingând un buton din bord. Nici unul din producătorii de automobile nu se arătă interesat. Lucră la un panou electric care se rotea permanent și care putea prezenta reclame în magazine. Urmară câteva întâlniri optimiste, dar care nu se concretizară.

Împrumută bani de la fratele lui mai mic, Ralph, care locuia în Omaha, pentru a echipa o camionetă ca atelier de reparat încălțăminte, cu care să circule prin zonă. Își petrecu ore în șir discutând planul cu soția sa și cu Catherine.

― Nu poate da greș, explică el. Imaginați-vă cum ar fi să vă vină pantofarul la ușă! Nimeni n-a mai făcut asta niciodată. Am o mașină-atelier, nu? Dacă scoate măcar 20 de dolari pe zi, asta înseamnă 120 de dolari pe săptămână. Două mașini vor aduce 240 de dolari pe săptămână. Într-un an, voi avea 20 de mașini. Asta înseamnă 2 400 de dolari pe săptămână. 125 000 pe an. Iar acesta este doar începutul…

Două săptămâni mai târziu, pantofarul și camioneta dispărură, iar acesta fu sfârșitul altui vis.

Catherine sperase că se va putea duce la Northwestern University. Era cea mai bună elevă din clasa ei, dar chiar și cu o bursă i-ar fi fost greu să urmeze facultatea, iar Catherine știa că se apropia ziua când va trebui să renunțe la școală și să lucreze cu normă întreagă. Avea să se angajeze ca secretară, însă era hotărâtă să nu renunțe la visul care avea să dea vieții ei un sens atât de substanțial, de minunat, iar faptul că nu știa nici care era visul, nici care era sensul făcea ca totul să fie și mai insuportabil de trist și zadarnic. Își spuse că probabil erau toanele adolescenței. În orice caz, indiferent ce era, era un iad. „Copiii sunt prea mici pentru a trebui să treacă prin adolescență", gândi ea cu amărăciune.

Existau doi băieți care credeau că sunt îndrăgostiți de Catherine. Unul era Tony Korman, care, într-o bună zi, avea să lucreze la firma de avocatură a tatălui său și care era cu 30 de centimetri mai scund decât Catherine. Avea o piele bolnăvicioasă și ochi miopi și apoși care exprimau adorația față de ea. Celălalt era Dean McDermott, un băiat gras și timid, care dorea să se facă stomatolog. Și mai era, desigur, Ron Peterson, dar acesta alcătuia el singur o categorie. Ron era vedetă de fotbal la Senn High, iar toată lumea spunea că era lucru sigur că va obține o bursă sportivă la o facultate. Era înalt și cu umeri largi, arăta ca un idol de matineu și era de departe cel mai popular băiat din școală.

Singurul lucru care o împiedica pe Catherine să se cupleze instantaneu cu Ron era faptul că el habar n-avea de existența ei. Ori de câte ori trecea pe lângă el pe coridoarele școlii, inima îi bubuia cu putere. Trebuia să găsească de spus ceva inteligent și provocator, astfel încât el să-i ceară o întâlnire. Însă când se apropia de el, limba îi înțepenea și treceau unul pe lângă altul în tăcere. „Precum Queen Mary și o șalandă încărcată cu gunoi", gândea deznădăjduită Catherine.

Situația financiară devenise gravă. Chiria era neplătită de trei luni, iar singurul motiv pentru care nu fuseseră evacuați îl constituia faptul că proprietăreasa era captivată de tatăl lui Catherine, de planurile lui grandioase și de invențiile sale. Când îl asculta, Catherine se întrista. Încă era vesel și optimist, însă ea putea vedea dincolo de fațada îmbătrânită. Farmecul minunat, lipsit de griji, care întotdeauna dăduse o patină de veselie fiecărui lucru pe care îl făcea, se erodase. Îi amintea lui Catherine de un băiețel în trupul unui bărbat de vârstă mijlocie care țesea povești despre un viitor glorios pentru a ascunde eșecurile urâte ale trecutului. Nu doar o dată, îl văzuse invitând la cină o duzină de oameni la Henrici’s, pentru ca apoi să-l ia pe unul dintre oaspeți deoparte și să-i ceară bani cu împrumut ca să acopere nota de plată, plus, firește, un bacșiș generos. Întotdeauna, generos, deoarece avea o reputație de menținut. Dar, în ciuda tuturor acestor lucruri și a faptul că știa că el îi fusese un tată ocazional și indiferent, Catherine îl iubea pe acest bărbat. Îi iubea entuziasmul și energia zâmbitoare într-o lume de oameni încruntați, posomorâți. Acesta era darul lui și întotdeauna fusese generos cu el.

Catherine se gândea că, în fond, era mai bine ca el, cu visurile lui frumoase, care nu aveau să se materializeze niciodată, decât ca maică-sa, care se temea să viseze.

În aprilie, mama lui Catherine se stinse în urma unui infarct. Era prima dată când Catherine se confrunta cu moartea. Prieteni și vecini umplură micul apartament, exprimându-și condoleanțele cu evlavia falsă, șoptită, stârnită de o tragedie.

Moartea o micșorase pe mama lui Catherine, transformând-o într-o mică siluetă ofilită, lipsită de sevă și vitalitate, sau poate că viața făcuse asta, după cum credea ea. Încercă să-și amintească momente petrecute cu mama ei, când râseseră împreună, când inimile lor se atinseseră, însă tot tatăl ei îi venea în minte, zâmbitor, plin de energie și vesel. Era ca și cum viața mamei ei era o umbră palidă care se retrăgea în fața amintirii luminoase. Catherine se uită la chipul ca de ceară al mamei sale, care zăcea în sicriu îmbrăcată într-o rochie neagră, simplă, cu guler alb, și se gândi că fusese o viață irosită. Ce rost avusese? Sentimentele pe care Catherine le avusese cu ani în urmă o copleșiră din nou – hotărârea de a fi cineva, de a-și lăsa amprenta în lume, pentru a nu sfârși într-un mormânt anonim, fără ca nimeni să nu știe sau să nu-i pese că ea, Catherine Alexander, trăise și murise, și fusese redată pământului.

Unchiul Ralph și soția lui, Pauline, veniseră cu avionul din Omaha pentru înmormântare. Ralph era cu zece ani mai tânăr decât tatăl lui Catherine și total diferit de fratele lui. Se ocupa de distribuția de vitamine prin poștă și avea succes. Era un bărbat mare, pătrățos, cu umeri pătrați, maxilar pătrat, bărbie pătrată și – Catherine era singur – minte pătrată. Soția lui era ca o păsărică, toată numai ciripit. Erau însă oameni destul de cumsecade, iar Catherine știa că unchiul ei îi împrumutase mulți bani fratelui său, însă Catherine simțea că nu avea nimic în comun cu ei. La fel ca mama lui Catherine, erau oameni fără visuri.

După înmormântare, unchiul Ralph spuse că vrea să stea de vorbă cu Catherine și cu tatăl ei. Se așezară în mica sufragerie a apartamentului, Pauline zburând pe lângă ei cu tăvi cu cafea și prăjiturele.

― Știu că ți-a fost greu financiar, îi zise unchiul Ralph fratelui său. Ești prea visător, mereu ai fost așa. Dar ești fratele meu. Nu te pot lăsa să te duci la fund. Eu și Pauline am vorbit despre asta. Vreau să vii să lucrezi pentru mine.

― În Omaha?

― O să ai un venit frumos și regulat, iar tu și Catherine puteți locui cu noi. Avem o casă mare.

Inima lui Catherine se strânse. Omaha! Era sfârșitul tuturor visurilor ei.

― Lasă-mă să mă gândesc la asta, spuse tatăl ei.

― Noi o să luăm trenul de la ora 6, replică unchiul Ralph. Să-mi zici ce-ai hotărât înainte să plecăm.

După ce Catherine și tatăl ei rămaseră singuri, el mormăi:

― Omaha! Pun pariu că n-au nici măcar o frizerie decentă acolo.

Însă Catherine știa că el juca teatru pentru ea. Frizerie decentă sau nu, el nu avea de ales. Viața îl pusese la zid în cele din urmă. Se întrebă cum avea să fie afectat spiritul lui de o slujbă stabilă, plictisitoare, cu program regulat. Avea să fie ca o pasăre prizonieră, care lovește cu aripile colivia, murind din pricina captivității. Iar în ceea ce o privea pe ea, trebuia să uite de Northwestern University. Solicitase o bursă, dar nu primise nici un răspuns. În după-amiaza aceea, tatăl ei îi telefonă fratelui său și-i spuse că acceptă slujba.

În dimineața următoare, Catherine se duse la directorul liceului pentru a-l anunța că avea să se transfere la o școală din Omaha. Acesta stătea în picioare în spatele biroului și, înainte ca ea să apuce să vorbească, îi zise:

― Felicitări, Catherine, tocmai ai câștigat o bursă întreagă la Northwestern University.

Catherine și tatăl ei discutară în detaliu situația toată noaptea și, în cele din urmă, deciseră că el avea să se mute în Omaha, iar ea avea să se ducă la Northwestern și să locuiască în campus. Așa că, zece zile mai târziu, Catherine își conduse tatăl la gara de pe La Salle Street. Era copleșită de un profund sentiment de singurătate, de tristețea de a se despărți de persoana pe care o iubea cel mai mult, dar, în același timp, era nerăbdătoare ca trenul să plece, încântată că avea să fie pentru prima oară liberă să-și trăiască viața. Rămase pe peron privind pentru ultima dată chipul tatălui ei lipit de fereastra trenului – un bărbat frumos, îmbrăcat sărăcăcios, care credea sincer că, într-o zi, lumea avea să fie a lui.

În timp ce se întorcea de la gară, Catherine își aminti ceva și râse. Pentru a se duce în Omaha, la o slujbă de care avea nevoie cu disperare, tatăl ei plătise o cușetă pentru o singură persoană.

În ziua înscrierii la Northwestern, se simți copleșită de un entuziasm greu de descris. Pentru Catherine, avea o semnificație specială, care nu putea fi exprimată în cuvinte: era cheia care avea să descuie ușa spre toate visurile și ambițiile fără nume care arseseră atât de aprig în ea foarte multă vreme. Privi prin holul uriaș, în care sute de studenți stăteau la coadă pentru a se înscrie, și gândi: „Într-o zi, cu toții veți ști cine sunt. Și veți spune: «Am fost coleg de facultate cu Catherine Alexander»". Se înscrise la numărul maxim de cursuri posibil și fu repartizată într-un dormitor. În aceeași dimineață, își găsi o slujbă de după-amiază, urmând să fie casieră la Roost, un local popular unde se vindeau sendvișuri și bere din malț, aflat vizavi de campus. Salariul ei era de 15 dolari pe săptămână, ceea ce însemna că, deși nu avea să trăiască în lux, își va permite manualele și lucrurile de strictă necesitate.

La mijlocul celui de-al doilea an, Catherine ajunse la concluzia că, probabil, era singura virgină din tot campusul. De-a lungul anilor, auzise frânturi din conversațiile celor mai mari, care discutau despre sex. Părea minunat, iar teama ei cea mai mare era că va dispărea până când ea avea să fie suficient de mare pentru a se bucura de el. Acum, i se părea că avusese dreptate. Cel puțin în ceea ce o privea pe ea. Sexul părea singurul subiect de conversație în școală. Se vorbea despre el în dormitoare, în sălile de curs, la toalete și la Roost. Catherine era șocată de franchețea discuțiilor:

― Jerry este incredibil. Parcă ar fi King Kong.

― Vorbești despre penisul lui sau despre creierul lui?

― N-are nevoie de creier, scumpo. Am terminat de șase ori noaptea trecută.

― Ai ieșit vreodată cu Ernie Robbins? Este mic, dar voinic.

― Alex m-a invitat la o întâlnire în seara asta. Ce înseamnă „marfă"?

― În afară de droguri, e ceva ce el nu este. Nu te complica. Săptămâna trecută, m-a dus pe plajă. Mi-a dat jos pantalonii și a început să mă pipăie. Am început și eu să-l