Cireșe Dulci

De Alexandru Cristian

În romanul Cireșe Dulci se îmbină două dintre cele mai puternice esențe pe care ființa umană are șansa să le trăiască, reprezentate fiind de dragostea și erotismul dintre David Aziz și Ana. Între un bărbat și o femeie mereu vor exista scântei și reveniri, lacrimi și săruturi neașteptate sau promisiuni spectaculoase și despărțiri subite.

„Se priveau ca doi nebuni îndrăgostiți ce împart aceeași trăire și dorință. Respirau atât de zgomotos, iar în jurul lor domnea o liniște deplină. Puteai să-ți dai seama cu câtă ardoare se doresc unul pe celălalt numai după frunțile acoperite de stropi de sudoare sau ascultându-le inimile trepidând la cote înalte. Bărbatul îi desfăcu în grabă toții nasturii de la cămașă, o trase până o lipi de el și începu să îi sărute... ”

• Limbă: Română
• Editor: Alexandru Cristian
• Data lansării: 18 apr. 2019
• ISBN: 9780463866436

Alexandru Cristian

Young engineer and writer who follows his path.

Previzualizare carte

CIREȘE DULCI

ALEXANDRU ION CRISTIAN

Prima Parte

1

Ușile glisante ale aeroportului Otopeni se deschideau de cel puțin treizeci de ori la fiecare șaizeci de secunde. Din interiorul incintei, prin burta suprafețelor de sticlă puteai să observi călătorii, străini sau localnici, cum roiau precum albinele, venind de afară și îndreptându-se fie spre panoul cu plecări, fie spre casele de bilete sau bancomate. Când ieși afară își întoarse privirea intenționând să urmărească în continuare, în deosebi, pe cei trei bărbați de naționalitate chineză, dorind să vadă dacă se descurcă sau nu cu posibila lor plecare, David oftă a nemulțumire când se lovi de bariera imaginară a geamurilor ce îi reflectau înfățișarea precum niște oglinzi imense.

„Ar trebui să o scoată cumva la capăt; doar nu veneau câine surd la vânătoare fără să știe măcar engleză – sau cine știe, poate mă înșel!", murmură tânărul în timp ce își privi capătul țigării cum se aprinde sub incandescenta flacără galbenă. Suflă înspre brichetă și îi lăsă libertatea de a aluneca la loc în buzunar.

Dimineața era rece. Pe lângă fumul pe care îl expira îndelung și relaxat, căldura trupului ieșea și ea sub forma unor norișori de abur ce se risipeau în cel mult cinci secunde. Soarele abia începuse să dezmorțească natura și pe cei ce se bucurau de ea, deși steaua de foc își făcuse apariția de vreo două ore. Cu degetele reci și cu o mișcare de om înghețat își apucă plimbătorul fermoarului gecii de fâș și îl trase până sub bărbie. Oftă din nou când își reaminti că avionul sosește abia la prânz, iar cele trei ore pe care era nevoit să le consume cumva în aeroport păreau o eternitate. Avea cam zece minute de când sosise și considera aeroportul – cu toate că îl vedea pentru prima oară – o banalitate, comparându-l cu o gară oarecare.

Taxiurile opreau rând pe rând la nici doi metri de el, iar din acestea coborau tot soiul de oameni. Autobuzele aveau și ele stațiile ceva mai încolo, lăsând zecile de pasageri și ridicându-i pe cei ce doreau să plece; tânărul era printre puținele persoane ce așteptau cu calm și răbdare într-o tornadă haotică ridicată de graba, agitația și nemulțumirile celorlalți.

Se repezi să verifice telefonul când acesta sună scurt. „Acum plec. Ajung în cel mult trei ore. Mă aștepți, nu? Vreau să te văd cât mai repede!, citi David de câteva ori cu atenție, după care răspunse: „O să ajung și eu. Sper să te găsesc. Când își înălță privirea din telefon observă o femeie, aparte de ceea ce văzuse în puținele minute petrecute acolo, trecută de treizeci de ani care coborî dintr-un taxi. Bruneta coborî din mașină cu o atenție sporită de parcă ar fi sărit dintr-o barcă aflată în balans pe țărmul uscat. Înaltă, subțirică, îmbrăcată cu o pereche de pantaloni de stofă evazați, un sacou cu fermoar, o pălărie imensă, niște ochelari de soare ca de insectă și cu micuța poșetă din piele ce atârna de cotul drept, atrase instantaneu privirile celor ce o recunoscură. Cu o voce subțire și plăpândă îl rugă pe șofer să o ajute cu bagajele – avea doar două trolere. Stătea dreaptă și nemișcată ca un manechin lipsit parcă de orice urmă de suflet și aștepta ca vârstnicul și ososul bărbat să îi execute ordinele.

— Da, da. Imediat domniță! rosti cu repeziciune scundacul și fugi la portbagaj. Arătați nemaipomenit, iar acum două zile la acea emisiune de după-amiază ați fost spectaculoasă. Erați atât de grațioasă pe canapeaua emisiunii.

— Mda, mulțumesc, spuse parcă scârbită. Să mi le duci înăuntru; sunt prea grele pentru mine, nu pot să le car.

Șoferul afirmă din cap în secunda imediată. Câteva persoane se opriră într-o îmbulzeală crâncenă în fața ușilor glisante pentru a o admira de parcă vreo zeitate s-ar fi coborât pe pământ. Însă nu o puteam așeza pe brunetă lângă nicio zeiță atâta timp cât ea privea în jur ca și copleșită de situație.

Femeia era una din acele figuri pe care mass-media le urmărește peste tot și la fiecare mișcare paraziții începeau imediat să o aclame, ei comparând orice gest al pământenei cu miracolele vreunei divinități.

Tânărul David nu își dădu seama cine era respectiva, ba chiar se minună când văzu cârdul de oameni cum se strânge în jurul ei precum ciorile. Avu pentru câteva secunde vaga idee că ar putea fi o persoană importantă. O urmări cu coada ochiului ca un șoim când aceasta intră înaintea șoferului care trăgea după el trolerele femeii. Trăsăturile ei fizionomice, ochii căprui vizibili după ce își îndepărtase ochelarii de soare, o bărbie micuță și ascuțită sau buzele plăpânde, dar strident acoperite de un roșu aprins, îi captaseră atenția singurului om calm din aeroport, David Aziz Anghelescu. Abia după ce auzi din gura persoanelor ce o priveau îndelung că ea este domnișoara Monica, un cunoscut designer vestimentar și deținătoare a câtorva restaurante în capitală, dădu din cap în semn aprobator că îi revenise în minte figura ce tot apărea la televizor și numele pe care îl întâlneai pe majoritatea revistelor și ziarelor mondene. După ce își luă ochii de pe gropițele ei, David își aminti că are în jur de o sută optzeci de minute de cheltuit aiurea.

Ce ar fi putut să facă într-un loc supraaglomerat cu străini? Observă că duminica, zi care ar fi trebuit să fie liniștită și relaxantă la o plimbare prin parc, era de fapt o scurgere anevoioasă a minutelor în infernalul purgatoriu, de unde diferite suflete își luau tălpășița.

După ce mai termină încă o țigară, stinse mucul cu grijă și îl azvârli în coșul de gunoi metalic. Intră înapoi în mijlocul larmei unde din cinci în cinci minute erau anunțate ba sosirile, ba plecările. Stătu un sfert de ceas cu privirea pironită într-o hipnoză pe panoul informativ citind numărul avionului, compania sau ora la care trebuia să sosească fiecare; erau aeronave ce ajungeau din toată Europa: Berlin, Roma, Viena, Budapesta, Atena, Ierusalim, Istanbul și multe altele. „Ciudat! Atât de preferat pare că este Otopeniul ținând cont că este destul de mic. Oare Henri Coandă are mai mult trafic sau mai puțin? Degeaba am văzut că este mai mare, dacă o avea prețuri exorbitante, o să zboare mama mare cu ei!", perpeli David gândul până la magazinul cu reviste. Găsi în sfârșit titlul pe care dorise de mult să îl cumpere, Țara zăpezilor, cea mai încântătoare – după cum spuseseră criticii – operă a clasicului nipon Yasunari. Gândi că citind ar putea să taie undeva la treizeci, poate patruzeci de minute, dacă nu mai mult. Băgă de seamă că prin preajma sa se învârtea ca un titirez domnișoara Monica, respectiva lăsându-i impresia că se rătăcise ori că ceea ce căuta era de negăsit; cele două trolere, ușoare de altfel, zăceau nepăzite la vreo douăzeci de pași distanță.

Domnișorul Aziz luă loc pe un alt scaun, pe cel pe care îl vizase așezându-se o doamnă pe cât trecută bine de vârsta a doua, pe atât de aranjată, iar în stânga sa, posibil, după starea entuziasmată și jovială, prietena dânsei care nici ea nu părea la prima tinerețe. „Cine pleacă la plimbare, pierde locul de onoare!", gândi tânărul zâmbind amuzat. Scoase romanul din țipla protectoare, îl desfăcu la întâmplare și imediat cum își cufundă nasul în adâncul paginilor nu de mult tipărite, inhală prospețimea acestora; pentru prima dată în viață îl trecură fiori reci pe șira spinării și nu putu să-și explice fenomenul care, pe cât de straniu i se părea, pe atât de plăcut era.

Absorbi cu ușurință primele zece pagini, însă zgomotul persistent ce trecu de închipuitele ziduri înalte pe care David le înălță cu scopul de a citi în tihnă, îi distrase atenția precum o jucărie nouă îi fură pe loc privirea oricărui copil. Încercă, cu ochii închiși, să se imagineze singur în aeroportul părăsit de orice vietate, însă cum ridică pleoapele, se simți ca și cum ar fi vrut să doarmă cu o bormașină alături care găurește un perete.

Un lucru captivant și – nu știa de ce – amuzant i se contură tânărului pe scaunul de pe rândul din fața sa: domnișoara Monica crunt abătută. Femeia începuse să se plângă, cu mult peste limita intimității pe care trebuie să o ai într-un astfel de loc public, la telefon. Relata cu glasul abia mai reușind să grăiască cum că persoana care trebuia să o aștepte nu era de găsit, nu răspunsese la niciunul dintre zecile de apeluri pe care bruneta le trimisese. După ce încheie cu nervozitate convorbirea, femeia își îngropă ochii mâhniți în podurile palmelor aspre. Nici că îi păsa de atenția sporită ce o primea din partea călătorilor ce își așteptau îmbarcarea, ea lăsându-și sentimentele în văzul și palpabilitatea tuturor.

Starea ei superficială și mult prea forțată, așa cum o gândea David, fu dezagreată de tânărul care se ascundea sub șapca trasă mult pe ochi.

David Aziz Anghelescu devenise la cei douăzeci și șapte de ani, abia împliniți, un fotograf destul de cunoscut pe plan național, cât și prin câteva țări europene, ironia sorții fiind că această titulatură de fotograf înnăscut să-i fi fost pusă în condițiile în care el practica această artă doar ca pe o modalitate de relaxare. Nici măcar nu visase că vreunul din portretele sau peisajele capturate în momentele oportune să fie văzute și apreciate de ceilalți. Chiar în urmă cu vreo nouăzeci de zile purtase discuții cu câteva galerii din Ungaria și Polonia pentru a-și expune munca, tânărul acceptând aflat încă sub doza nemăsurată de adrenalină a euforiei. La scurt timp după această realizare, rețelele de socializare au început să vuiască la apariția numeroaselor cadre sub semnătura domnișorului David. Totuși, această faimă proaspătă, acest nou aer de sub lumina reflectoarelor începuse să îi afecteze starea de spirit, tânărul fiind de fel un om mai retras, ba chiar antisocial.

Ajunsese să umble când cu ochelarii de soare chiar dacă vremea era supărată și înfumurată, când cu șapca trasă pe ochi, când cu amândouă simultan. La fel se prezenta și în această dimineață însorită de duminică, cu șapca sa simplă, neagră, care încerca să îl ascundă cât mai mult de ochii și gurile bârfitoare ale populației.

Fără să-și dea seama, cartea proaspăt achiziționată căzuse pe locul secund în detrimentul ființei din fața sa pe care tocmai o catalogase ca fiind prefăcută și mult exagerată. Literatura era răpusă de superficiala frumusețe.

Ridicase de câteva ori privirea la femeia aflată la ananghie, pe tânăr încercându-l parcă un simțământ de vinovăție. „Atât de paradoxal să fiu? Să o consider superficială și totuși să o văd ca pe o neajutorată?", spuse pentru sine David. Cavalerii dintotdeauna au sărit în secunda doi în flăcări pentru a salva domnița disperată.

Mult prea acaparată de propriile-i gândurile abătute, de nervii ce veneau în valuri spumoase, domnișoara Monica nici nu-și auzi telefonul că sună, ea rămânând cu ochii blocați pe dosul romanului din mâna fotografului Aziz. Receptiv din fire, tânărul începu să miște cartea de la stânga la dreapta, conștientizând că și ochii femeii ar trebui să procedeze la fel, lucru ce se și întâmplă. Bruneta tresări ca dintr-o amorțeală psihică și răspunse la telefon buimacă.

Această domnișoară designer era tipul de femeie deloc independentă. Pentru ea salvarea și reușita în viață constau în sprijinirea pe cât mai mulți umeri posibili. „Cu cât mai mult, cu atât mai bine!", era una dintre frazele de care o astfel de persoană nu se despărțea niciodată. Și cum dependența era cel mai important defect, neputința, văicăreala și multe altele aveau să vină și ele imediat precum niște locotenenți supuși.

După ce se mai liniști puțin și conștientiză că realitatea era mult mai grațioasă decât credea – vinovatul care nu îi răspundea avea să sosească cât de curând –, femeia își îndreptă privirea înspre cel care o trezise din hipnoză. Cu un chip obosit reuși să înfățișeze un zâmbet de complezență doar pentru câteva secunde. Clipi de câteva ori și băgă de seamă chipul notoriu. Bruneta avu o tresărire de mirare și totodată uimirea, după care rosti fără glas, doar buzele dansând una peste cealaltă:

— David Aziz? Anghelescu David Aziz, fotograful?

Respectivul, surprins de neașteptata deconspirație, nu afirmă și nici nu negă, ci doar ridică din umeri, acțiune ce o intrigă pe femeie.

— David! David, nu? mimă ea din nou și zâmbi.

2

Între timp cele două femei din apropiere o recunoscură și ele pe Enache Monica. Începură să o laude și felicite pentru talentul și feminitatea de care dădea dovadă în fața camerelor de filmat atunci când era intervievată sau invitată la vreo emisiune. Celebritatea își intră subit în fals modestul rol de om umil și muncitor într-o țară în care aceste calități desăvârșite nu sunt recunoscute nici în ruptul capului.

Pe lângă dialogul pe care îl considera plictisitor și inutil, Monica mai privea din când în când înspre tânărul fotograf David Aziz care la rându-i, când trăgea cu urechea și urmărea cu coada ochiului conversația, când se prefăcea că urmărește ultimele afișări de pe panoul informativ al aeroportului. Într-un final domnișoara cu părul lung și drept se scuză și încheie conversația de o manieră teatral respectuoasă, încât tânărul ce ascultase cu sau fără voia sa discuția consideră că această disimulare a Monicăi era o exagerare sadică a nesimțirii. Totodată, David purtă o luptă interioară între bucuria de a fi băgat în seamă de o persoană cu o importanță atât de mare cum o avea bruneta de vis-a-vis și dorința de a fi evitat și lăsat în pace.

— Hei, David! rosti domnișoara Monica apropiindu-se de el. Nu stă nimeni lângă tine, nu?

Fotograful negă ferm din cap, fără să observe nota sarcastică.

— Vai! De când îmi doream să te cunosc având în vedere că în ultimele luni s-a vorbit intens despre tine mai peste tot. Să nu uităm de internetul care te vinde nemaipomenit de bine. Chiar ești una dintre persoanele în vogă, o personalitate râvnită în mediul nostru artistic. Chiar vorbisem cu managerul meu și cu un asociat că aș vrea niște ședințe foto în plus, iar primul nume ce mi-a venit în minte a fost al tău. Să știi că nu numai eu te-am luat în vizor, ci și mulți ații. Îți recomand să eviți persoanele respective; o să-ți dai seama tu care sunt acelea. Dar haide să nu avansăm acum cu discuțiile despre cine știe ce negocieri pe care le putem ține altcândva, într-un loc mai liniștit, mai prietenos. Oricum, nu mi-ai refuza – nu? – oferta?

Calmul tânărului se cam risipise de când femeia se așezase lângă el. Încercase să asculte fiecare cuvânt al ei, însă se încrunta destul de serios știind că o mare cantitate din vorbele rostite de designerul Enache, trecuseră pe lângă el plutind libere în derivă.

— Nu, e bine, murmură el. Vă mulțumesc pentru frumoasele cuvinte trimise la adresa mea. Pot spune că și eu am un respect deosebit pentru dumneavoastră.

O ușoară pufnitură o lovi pe Monica când sesiză politețea din glasul interlocutorului.

— Ce faci aici? Ce cauți singur în aeroport? Pleci undeva? folosi ea un ton jovial și îi cuprinse antebrațul, înfășurându-și degetele lungi și osoase pe după geacă.

— Nu, nicidecum. Dacă aș putea rosti astfel, aș spune: Aștept perfecțiunea!

Femeia observă seriozitatea și strălucirea de pe chipul

tânărului, trăsături ce o impresionară cu toată superficialitatea ei. Își dădu părul pe după ureche și se apropie câtuși de puțin de mâna care ținea romanul într-o strânsoare încordată.

— Cum așa?

— O persoană importantă trebuie să sosească de peste țări.

— Pot să întreb cât de importantă îți este această persoană?

— Desigur. Ne cunoaștem de aproximativ doi ani. Rare sunt oportunitățile de a ne vedea în carne și oase, însă și atunci când avem parte de ele, le exploatăm la maxim. Afecțiunea și grija dintre noi este de nedescris. Aș putea spune, David lăsă capul în jos când simți sângele cum i se urcă în obraji, că avem o poveste mai ceva ca în cărți!

Inhibiția fotografului se disipase pe nesimțite. Prinsese parcă curaj să relateze despre ei, chiar dacă era totalmente împotriva detalierii relației pe care o ținea departe de ochii lumii.

— Aș presupune că este vorba de o femeie – greșesc? – pe care o și iubești... în secret. Felicitări David Aziz pentru angajamentul de care dai dovadă! Presupun, din nou, că este o legătură sinceră! Apreciez enorm, nici n-ai idee.

Acesta afirmă din bărbie și luă cuvântul:

— Este pe cât se poate de sinceră atâta timp cât ea zboară două mii de kilometri special pentru mine. Nu-i pot trăda și neglija iubirea. Este singura femeie ce mă împlinește.

Tăcură amândoi. David se gândea cu seninătate la cea pe care o aștepta, iar Monica își frământa buzele sub acțiunea unei plăceri ce îi trăda intențiile, în vreme ce ochii i se plimbau agitați pe chipul fotografului. Nasul puțin lat sau barba deasă și aspră o stârniseră într-un mod plăcut și distinct.

Se întâmplă ca telefoanele celor doi să sune strident, ca urmare neașteptatul zgomot le întrerupse de o manieră brutală intangibila conexiune. Tânărul primise un mesaj de înștiințare de la Ana care îi spunea că în aproximativ șaizeci de minute va ajunge, pe când Monica răspundea scurt și cu vocea crispată celui care îi spunea că ajunge în nici cinci minute în aeroport.

— Țara Zăpezilor ? întrebă ea privindu-l în calmul ochilor și i-o smulse din mâna transpirată. Pot să o răsfoiesc? și până să aibă acceptul, ea deja începu să fluture paginile.

Din geanta de piele scoase un stilou auriu. Îl scutură ușor, după care notă pe o pagină aleasă întâmplător un număr de telefon. În cele zece secunde în care scrisese cifrele, falangele femeii se mișcaseră cu o grație rar întâlnită, precum mișcările elegante ale unei balerine. Închise cartea și înainte să se ridice, îi șopti la ureche: „Pentru când ți se va face dor de mine!" Îl sărută scurt pe obraz, cu gândul să nu fie surprinsă și se pierdu în mulțime.

Se mai scurseră vreo douăzeci de minute până ca David să rumege cele întâmplate. Răsfoi romanul de două ori până când reuși să găsească numărul de telefon. Îl citi de câteva ori parcă vrând să îl memoreze, după care vru să sune; îl salvase și în agendă și simțea cum degetul arătător voia să-și lase toată greutatea înspre apel.

„Ce ar avea ea neapărat de discutat cu mine? Fotografii? Ha! Sunt atâția fotografi mai buni decât mine. Nu cred, nicio șansă! Și de ce să mi se facă dor de ea? Atât de ușuratică și – hai să zic – pasională să fie? Eh! Cum să nu! E sărită rău!", gândi mult prea serios David.

Își dădu seama cât de repede zburase timpul în prezența domnișoarei Monica, încât ceasul bătea aproape de ora doisprezece. Ana Neacșu îl anunță că aterizase la terminalul 4. Tânărul sări imediat de pe scaun și începu să se uite în stânga și în dreapta de parcă l-ar fi anunțat că ea se află în mulțime și nu în avion. Încerca, totodată, să-și dea seama pe unde ar putea sosi. Erau atâtea terminale încât ochii îi fugeau cu iuțeală de la unul la altul precum copii când se joacă de-a v-ați ascunselea. Era și mai agitat și tensionat de la secundă la secundă, simțindu-și bătăile inimii în gât.

Romanul rămăsese pe scaunul pe care stătuse și Monica, David uitând complet de el, îmbătat fiind de aroma dragostei.

3

Deși Ana îi spusese că își va face apariția la terminalul 4, David stătea cu ochii pe toate celelalte culoare doar ca să fie sigur. Pe nesimțite fu cuprins de un tumultos val de emoții și tensiuni, gândind că ceva rău s-ar fi putut întâmpla. Zgomotul ridicat de cei din jurul său nici nu îl simțea. Vedeai persoane ce vorbeau la telefon mai gălăgios decât toți ceilalți, grupuri de oameni care își luau la revedere de la ființele dragi ce erau pe picior de plecare sau străini care cereau indicații ici-colo de la cei ce știau o boabă de engleză.

Afară, norii se adunaseră în cuiburi cenușii, iar pe alocuri stropii nepoftiți își făcuseră și ei apariția. David observă în treacăt umbrelele umezite ale celor din urmă intrați sau părul lins al unei femei ghinioniste, udă leoarcă, însă ceea ce tânărul nu realiză era că afară se pusese ploaia; continua să scaneze cu o atenție sporită fiecare terminal în parte, devenind și mai agitat de la o secundă la alta – trăia de fiecare dată aceleași emoții – la gândul că în următoarele minute avea să o revadă pe cea care îi ocupase mintea și inima în ultimii doi ani.

Trecuse un sfert de oră și îl puteai găsi pe David Aziz tot în picioare, așteptând cu sufletul la gură. Se deschisese de două ori la geacă și tot de atâtea ori se și închisese, tânărul simțind că nu poate să respire. Se și gândea la o modalitate de a o întâmpina pe domnișoara Ana; intenționa să o surprindă cu degetele mâinilor ca într-un cadru fotografic bine pus la punct, fapt de care era sigur că va aduce un zâmbet pe micuțul ei chip. Ideea îi dădu încredere chiar dacă aerul era din ce în ce mai rarefiat și greu de respirat, și se pregăti spiritual pentru întâmpinarea perfectă.

Din mijlocul zumzetului, după alte câteva minute de așteptare, domnișorul David încerca să înțeleagă de ce Ana întârzie atât de mult. „Drumul de la avion la aeroport durează maxim zece minute, după cum a relatat chiar ea, însă nici treizeci ca acum! Treizeci? Să fim serioși! Ce Dumnezeului se întâmplă?", se frământă tânărul peste măsură.

Mintea îi fu alertată în doar o fracțiune de secundă, când simți o îmbrâncitură din spate și imediat după, văzu două mâini care se înfășoară în jurul taliei și îl strâng gentil.

— Micuțul meu! exclamă Ana cu vocea înăbușită de emoție, fără să slăbească strânsoarea.

David se întoarse cu fața la ea și o strânse cu putere, ca urmare tânăra își lipi capul de pieptul parfumat al fotografului. Castania ridică apoi buzele spre el, iar tânărul îi răspunse prin sărutul îndelung. Părea a fi un lucru atât de obișnuit pentru cei din apropiere încât aceștia nici nu îi luau în seamă.

Ana se ridică pe vârfuri, se agăță de gâtul lui și îl mușcă cu lăcomie de buze, prin aceasta femeia îi dezvălui ce sentimente puternice și chinuitoare o încercaseră în perioada în care stătuseră departe unul de celălalt. În acel taifun de emoții și buze incandescente ce se luptau cu foc între ele, David reuși să zâmbească și fără să îi pese de spectatorii ce puteau trage cu ochiul, își coborî mâinile pe coapsele tinerei și o strânse puternic. „Două mii de kilometri și de zece luni, atâta timp și distanță a fost între noi. Acum sunt din nou în brațele tale!", gândi domnișoara Neacșu liniștită în brațele lui.

— Nu mai veneai odată? întrebă David în desprinderea pe care o iniție.

— Lasă-mă, că ce am pățit! N-am dormit toată noaptea de parcă mai și puteam când știam că în doisprezece ore am să fiu în brațele tale , iar în avion de unde să poți cu turbulențele alea! Apoi, mai devreme, avionul nu a mers la poarta la care trebuia să sosească – cică era ocupată –, ca la bagaje să stau să-mi caut trolerul că le încurcaseră... O harababură nesimțită, cum numai în România găsești. Mi-ai lipsit enorm de mult, rosti castania și se avântă din nou într-un vârtej de săruturi. Stai, stai, lasă-mă jos, izbucni tânăra când David vru să o ridice. Ai răbdare, nu acum. Mai târziu poți să-mi faci tot ce vrei!

Se priviră scurt, lacomi, cu inimile tânjind una după cealaltă.

— De ce ai părul ud? Ce s-a întâmplat?

— Pentru că plouă! De ce crezi?

Ana îi făcu semn cu bărbia înspre geamurile aeroportului. Bărbatul abia atunci observă bălțile și picăturile care loveau cu repeziciune asfaltul umezit.

Stătură îmbrățișați câteva momente până se mai calmă dorul, după care David îi apucă trolerul și se îndreptară spre ușile glisante.

— Unde mergem?

— Nu acasă? îi răspunse el sec.

— Știu că acasă nu poți, știu! Dar presupun că te-ai gândit la ceva.

„Normal că m-am gândit la ceva. Credeai că las totul la voia întâmplării?", gândi tânărul Aziz cu un rânjet pe chip.

— Apropo, nimeni nu știe că am venit astăzi. Cu toții mă așteaptă vineri. Până atunci sunt toată a ta, dar ai grijă unde vrei să mergem să nu mă vadă cineva. Într-un final, nu ar fi o problemă dacă aș fi observată, dar ar fi prea multe explicații de dat și nu mi-ar plăcea să mă apuc să povestesc, detaliez, așa cum nici ție, aflându-te în poziția actuală sau dacă ai fi în locul meu. Acum, încotro?

— Eh, surpriză! Îți spun doar că vom fi doar noi și nimeni altcineva, departe de ochii lumii. După o scurtă pauză, David întrebă cu o oarecare reținere: Știu că nu este în regulă să te întreb chiar acum, dar vreau să știu cum ai timpul planificat!

— M? îngăimă Ana.

— De apartament când te ocupi? De luni, nu? De săptămâna viitoare? Vreau să-mi spui ce și când.

— Mhm, da! răspunse femeia parcă rătăcită în melancolie. Știi că nu prea îmi plac surprizele; aș prefera să-mi spui. Și de mers, cu ce mergem? Deci? rosti ușor speriată privind stropii deși ai ploii de vară.

— Cu carul cu boi, draga mea! Cu ce credeai – cu limuzina? glumi tânărul, însă aceasta nu fu gustată și de domnișoara Neacșu, care se încruntă ușor derutată. Cu mașina, desigur. Acum, spuse și privi picăturile, trebuie să alergi până la parcare – nu am nicio umbrelă la mine.

Cei doi stătură zeci de secunde la granița dintre uscat și ploaie, parcă așteptând pe cineva care să le aducă o umbrelă. Într-un final, Ana își prinse părul în coadă, îl sărută pe David și o luă la fugă drept în față, lăsând în urma ei un strigăt pueril. Fotograful își făcu și el curaj, ridică trolerul deasupra capului și o luă la pas. După ce ajunse lângă ea, lăsă trolerul, se scutură câtuși de puțin și îi rosti:

— Zâmbește! iar cadrul imaginar din degete pe care voia să îl pună în aplicare mai devreme, îl făcu acum; tânăra zâmbi larg, ridică mâinile paralel cu orizontul și se fâțâi ca la o poză reală.

— Vino aici! îi sări la gât și începu să-l sărute din nou.

„Cât de cald este! Cât aș vrea să îl dezbrac și să îi sărut pielea parfumată. Cât de cald și tare este și acolo!", gândea fata în timp ce era lipită de el și îi mușca buzele.

Se urcară în mașină și se debarasară de haine – David de geaca, iar Ana de cea de piele. Ea avea doar părul ceva mai ud și puțin blugii, iar fotograful, surprinzător, era în mare parte uscat.

O privea cum încearcă să-și descurce părul, tânăra trecându-și degetele micuțe printre firele mătăsoase. David vru să îi dea o mână de ajutor și porni ventilatoarele cu intenția de a avea aer cald. Până ca acestea să funcționeze așa cum se presupunea, bărbatul se întinse spre ea, îi dădu părul în partea opusă și cum începu să o sărute, ea gemu ușor.

„Nu începe, te rog! Nu o să mă pot controla.", rosti pentru sine domnișoara Neacșu în timp ce își mușcă buzele de plăcere. Se cufundase în totalitate în scaun, David stârnind-o peste limita pe care o putea suporta; zona sensibilă a femeii era într-o luptă aprinsă cu pasiunea fierbinte a gurii bărbatului. Se lăsă condusă de intenția acestuia și se apropie de el cât putu de mult; îi scoase cămașa din blugi și începu să-și plimbe degetele pe abdomenul său. David urcă mai sus și începu să o muște cu buzele de ureche, limba umezită începu să se joace cu lobul, în timp ce mâna sa stângă se opri pe piciorul ei subțire. Își înfipse ușor unghiile în pielea de pe abdomen, iar David îi deschise cu repeziciune câțiva nasturi de la cămașă – gemu mai intens și când suflul fierbinte al bărbatului ajunse pe pieptul albicios al neastâmpăratei. O mușcă cu calm de un sân, după care își strecură ambele mâini sub ea și sprijinindu-și cu atenție picioarele în podea, o trase peste el, Ana Neacșu scoțând un strigăt fricos. Stăteau nas în nas, gură lângă gură, cu frunțile lipite între ele, suflând fierbinte unul spre celălalt.

De la căldura ventilatoarelor geamurile se aburiseră puțin. Femeia trase de un mâner și căzură amândoi pe spate când spătarul scaunului se lipi de banchetă; își depărtă picioarele cât putu de mult și, sprijinindu-se cu subțirelele mâini de pieptul lui, începu să își miște bazinul peste penisul în erecție, gemând din ce în ce mai des și necontrolat.

Se priveau ca doi nebuni îndrăgostiți ce împart aceeași trăire și dorință. Respirau atât de zgomotos, iar în jurul lor domnea o liniște deplină. Puteai să-ți dai seama cu câtă ardoare se doresc unul pe celălalt numai după frunțile acoperite de stropi de sudoare sau ascultându-le inimile trepidând la cote înalte. Bărbatul îi desfăcu în grabă toții nasturii de la cămașă, o trase până o lipi de el și începu să îi sărute sânii rotunzi ca două mere coapte și să-i muște sfârcurile întărite prin sutienul negru din dantelă. Castania își lipi capul de al său și începu să-i muște urechea cu poftă, așa cum o făcuse și el. David își urcă o mână pe spatele ei, corpul respectivei tremurând sub dansul finuț al degetelor. Ea își pierdu treptat controlul asupra deciziilor și mișcărilor, David chinuind-o și mai mult cu săruturile pe gâtul transpirat al femeii; sub strângerile nemiloase ale fundului, Ana gemea tot mai intens, de altfel și mișcările sale peste penis erau tot mai dese și necontrolate. Gâfâia odată cu ea, o săruta când pe gât și buze, când pe sâni, o strângea de fund și o masa cu o senzualitate inimaginabilă. Ana ajunse pe culme după o serie lungă de gemete pătrunzătoare și câteva mișcări spasmodice. Lipită cu capul de pieptul lui transpirat, domnișoara Neacșu tremura din cap până în picioare, pulpele ei vibrând ușor peste pelvisul bărbatului. Mintea ei era adânc pierdută într-o lume a plăcerii, corpul fiind epuizat totalmente. David o îmbrățișă și o acoperi cu săruturi dulci și calde.

— Atât de repede ai terminat, de nici nu am apucat să fac măcar ceva! Tu care mai și spuneai că pot să-ți fac tot ce vreau! glumă ce abia scoase un sunet slab din partea femeii.

Pe nepusă masă o