Sfârșitul lui Pardaillan

De Michel Zévaco

Cavalerii Pardaillan - Vol. 10. Intrigi, comploturi, povești pline de suspans și răsturnări spectaculoase de situație.

Paris, 1614. Pardaillan și Jehan o caută pe fiica acestuia din urmă, răpită după câteva luni de la naștere. Cei doi Pardaillan sunt ajutați în căutările lor de către un tânăr văr, viteazul conte Odet de Valvert, pe care cavalerul îl iubește ca pe un fiu.

Atunci când Jehan este chemat să fie alături de soția lui bolnavă, Odet devine cel mai bun ajutor al lui Pardaillan. Însă contele e foarte îndrăgostit de o fată săracă, în realitate, copilul natural al lui Concini și al lui Marie de Medici.

Le va hărăzi oare destinul împlinirea iubirii celor doi tineri prinși în urzelile complicate ale puterii?

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 6 iul. 2015
• ISBN: 9786067419887

Michel Zévaco

Michel Zévaco, né le 1er février 1860 à Ajaccio et mort le 8 août 1918 à Eaubonne, est un journaliste anarchiste et écrivain français, auteur de romans populaires, notamment de la série de cape et d'épée Les Pardaillan.

Previzualizare carte

I

Strada Saint-Honoré

Era o dimineață senină; adierea ușoară a vântului mângâia ramurile copacilor înfloriți de prin grădinile din apropierea Luvrului.

La intrarea în strada Grenelle, mai puțin animată, staționa o litieră foarte simplă, fără blazon, cu draperiile din piele trase complet. În dosul litierei, la câțiva pași mai departe, circa zece vlăjgani înarmați până-n dinți așteptau tăcuți, călare pe cai puternici, falnici în șeile lor luxoase, asemenea unor statui ecvestre, cu ochii ațintiți asupra unui cavaler – o altă statuie ecvestră formidabilă – care se afla în dreapta litierei, lângă portieră.

Acesta era un colos, un uriaș cum rareori poți vedea, cu umerii largi, în stare să susțină cu ușurință greutăți uimitoare, fiind dotat cu o forță ieșită din comun. La fel ca toți ceilalți călăreți, gata să i se supună la cel mai neînsemnat gest, acesta, indiferent la tot ce se întâmpla în jurul său, avea privirea ațintită asupra portierei lângă care se afla. La rândul său, și el era gata să se supună unui ordin care, în orice clipă, putea fi dat din interiorul acestei litiere atât de misterios camuflate.

În stânga litierei, jos, stătea o femeie, care supraveghea cu mare atenție mișcarea continuă dinspre strada Saint-Honoré.

Deodată, ea se apropie de portieră și spuse șoptit:

― Iat-o, doamnă, aceea-i Muguette, sau Brin de Muguet, cum i se mai spune.

Un colț greu al draperiei se ridică imperceptibil. Doi ochi mari și adânci, de o blândețe neliniștitoare, apărură printre falduri și o priviră cu atenție înflăcărată pe cea desemnată de bătrână cu numele poetic de Brin de Muguet.

Era o tânără de cel mult șaptesprezece ani. Cu privirea poznașă, zâmbetul malițios, tenul de un alb strălucitor, capabil să pună în umbră frumoșii crini pe care-i ducea în coș, cu mersul sigur, vioi, ușor, foarte grațioasă, ea mergea prin mulțime cu o ușurință demnă de luat în seamă. Cu o voce plăcută, deosebit de cuceritoare, ea își lansa „strigarea":

― Cumpărați flori… iat-o pe Brin de Muguet cu crini și trandafiri!… Cumpărați flori, doamnelor și domnilor!

În spatele lui Brin de Muguet, la o distanță respectabilă, fără ca ea să pară a-l fi observat, un tânăr urmărea întreaga ei evoluție, cu o răbdare de pândaș sau de îndrăgostit. Văzându-i privirea plină de pasiune fixată asupra ei, nu te puteai înșela: era vorba despre un îndrăgostit. Un îndrăgostit timid care, cu siguranță, nu îndrăznise încă să-și mărturisească dragostea.

Misterioasa doamnă invizibilă, după o analiză destul de îndelungată, lăsă să cadă draperia și spuse cu o voce de o blândețe ciudat de pătrunzătoare:

― Tânăra aceasta pare să fie foarte iubită de oamenii din popor. Acum cincisprezece zile, când m-am întors la Paris, auzeam vorbindu-se peste tot numai de Muguette sau de Brin de Muguet. Eram departe de a bănui că ea este. Când am întâlnit-o întâmplător, câteva zile mai târziu, eram atât de emoționată, încât n-am fost în stare să o abordez. Ești sigură că este cea care ți-a fost încredințată, când abia se născuse, de către Landry Coquenard?

― Care Landry Coquenard era pe atunci omul de încredere, cel care îl asculta orbește pe signor Concino Concini, care nu era pe atunci… destul… Da, doamnă, ea este!… Este fiica lui Concini!…

― Fiica lui Concini și a cui?… Știi asta?

Întrebarea fusese pusă cu aparentă indiferență. Dar insistența cu care ochii negri scormoneau în ochii ce clipeau des ai bătrânei aplecate spre portieră arăta că indiferența aceasta era simulată.

― Nu doamnă, din păcate nu știu numele mamei!… Și ce păcat… căci aș putea câștiga o avere cu secretul ăsta!

Evident, bătrâna era sinceră. La fel trebuie să fi gândit și doamna invizibilă, căci imediat ochii ei încetară să o mai cerceteze pe bătrână și se fixară pe Brin de Muguet, care își continua plimbarea grațioasă, fără să-și dea seama că era cineva preocupat de ea. Întorcându-se spre bătrână, doamna invizibilă insistă:

― Ești absolut sigură că ea este?… Ești sigură că nu te înșeli?

― Vai, doamnă, am crescut-o pe micuța asta până la paisprezece ani. Nu sunt mai mult de trei ani de când ea mi-a făcut o figură care… Dar destul, astea sunt treburile mele personale… Dar uite că nu s-a schimbat. A crescut puțin, s-a dezvoltat puțin, dar ea este, am recunoscut-o dintr-o privire.

Și întorcându-se către fată, cu o licărire răutăcioasă în privire, cu buzele subțiate, cu vocea aspră, amenințătoare:

― Uitați-vă, priviți-o cum lucrează… Eu am învățat-o meserie; eu, care m-am sacrificat pentru ea… Din asta-și adună banii, și adună destui!… Dacă ar fi drept, toți acești bani ar trebui să-mi revină mie…

― Până la urmă, reluă doamna, tu nu vei pierde. Cumpăr drepturile pe care le pretinzi asupra acestui copil. Iar eu îți voi plăti de o sută de ori mai mult decât ar fi putut să-ți aducă ea vreodată. Hai, du-te acum, du-te și fii blândă… dacă ești în stare.

Bătrâna se cocoșă din nou, de această dată cu o expresie de intensă mulțumire. Și în timp ce se strecura spre strada Saint-Honoré, își spunea în sinea ei: „Mi-am asigurat viitorul!… O adevărată binecuvântare pentru mine să dau peste această ilustră doamnă, atât de bogată și atât de generoasă!…"

Și totuși, trebuie să înțelegem că lăcomia ei era fără margini, căci, imediat după starea de fericire, începu să se plângă cu un regret amar în voce: „Măcar dacă aș putea să o fac pe ciuma asta mică de Muguette – fiindcă așa i se zice acum – să-mi spună ce a făcut cu micuța Loïse, pe care mi-a furat-o când a fugit de la mine; asta ar face ca o altă sumă mare de bani să ajungă în punga mea. N-ar fi de disprețuit. Ea nu știe, dar eu știu că această fetiță cu numele de Loïse este singurul copil al lui Pardaillan, despre care se spune că este foarte bogat în regiunea Saugis și care, sunt sigură, nu ar refuza să-și sacrifice întreaga avere pentru a-și găsi copilul iubit. Vom vedea, vom vedea!…"

II

Piața Saint-Honoré

În acest timp, Brin de Muguet continua să-și facă meseria. Coșul i se golise, rămânându-i doar câteva buchețele de flori. Deodată, în fața ei se opri bătrâna, ținându-și mâinile pe șolduri. Brin de Muguet se albi la față. Se dădu îngrozită un pas înapoi, ca și cum ar fi călcat pe un șarpe veninos. Strigă:

― La Gorelle!…

Vocea îi era gâtuită, cu un accent de groază, astfel încât îndrăgostitul care era mereu pe urmele ei se apropie în mare viteză, fixând-o pe bătrână cu o privire amenințătoare, care ar fi pus-o pe gânduri, dacă l-ar fi băgat în seamă. Numai că ea nu îi dădu nici o atenție. Răspunse:

― Da, da, draga mea, eu sunt, Thomasse La Gorelle. Nu te așteptai să mă întâlnești, nu-i așa?

― Lasă-mă să trec. Mă grăbesc să-mi termin treaba, îi replică Brin de Muguet, care era cu ochii în patru.

― Tot harnică! glumi La Gorelle. Cred că ai un minut, doar un minuțel să-mi acorzi!

Și cu o voce plângăreață:

― Sfânta Thomasse să mă ajute; este adevărat, nu sunt mama ta… Și totuși, te-am crescut… și dacă tu uiți lucrul acesta, eu nu-l pot uita; vezi, eu te iubesc ca și cum ai fi propria mea fiică.

― Hai, spune, ce vrei?

― Să-ți cer o informație neînsemnată, nimic mai mult, răspunse cu vioiciune La Gorelle, încercând să-și ia un aer de blândețe.

Curioșii care se opriră, văzând că bătrâna nu părea însuflețită de intenții urâte, începură să se îndepărteze unul câte unul. Îndrăgostitul, până și el, liniștit asupra urmărilor acestei întâlniri care începuse ca o ceartă, se îndepărtă. Totuși, după câțiva pași se opri din nou și-și reluă urmărirea discretă.

Cele două femei erau singure, una în fața celeilalte.

În acel moment, un grup destul de numeros înainta pe strada Coq înspre strada Saint-Honoré. Își făcu apariția chiar în locul unde se găseau cele două femei, care nici nu-l vedeau, ocupate cu ale lor.

Tot atunci, doi gentilomi care păreau că vin dinspre poarta Saint-Honoré se apropiară de fată. Era imposibil să fi existat gentilomi cu un aer mai mândru decât ei. Nu era nevoie să fii un mare fizionomist pentru a-ți da seama că aveai de-a face cu un tată și fiu.

Cei doi gentilomi înaintau spre Brin de Muguet, care nu le dădea nici o atenție, mai ales că era cu spatele spre ei. În schimb, necunoscutul nostru îndrăgostit îi văzu foarte bine. În momentul acela roși ca un școlar prins cu mâța-n traistă și-și acoperi imediat fața cu mantia, mârâind cu un aer contrariat:

― Vărul meu Jehan de Pardaillan cu tatăl său… Ei, drăcie!…

Cei doi Pardaillan – pentru că ei erau – trecură pe lângă el fără să-l observe. Cel puțin așa crezu el, și respiră ușurat. Numai că, după câțiva pași, cel pe care îl numise „vărul meu Jehan" se aplecă spre tatăl său și-i aruncă un zâmbet:

― Vărul meu Odet de Valvert!… O urmărește de departe… pe aceea pe care o iubește: drăguța Muguette, care se află în fața noastră.

― De ce nu se căsătorește cu ea, dacă este atât de înnebunit?

― Ce părere aveți, domnule? exclamă Jehan râzând. Sunt sigur că bietul Valvert nici măcar n-a îndrăznit să-i declare dragostea lui. Și, înainte de a se căsători, ar trebui să găsească averea aceea pe care a venit să o caute la Paris.

În momentul acesta, cei doi Pardaillan ajunseseră în dreptul celor două femei. La Gorelle, care nu-i văzuse, se apropiase atât de mult de Brin de Muguet, încât putea pune mâna pe ea; coborând vocea, spuse:

― Ascultă, când ai plecat de la mine, ai luat-o și pe micuța Loïse…

Cei doi Pardaillan auziră. La auzul numelui de Loïse, rostit pe neprevăzute, Jehan se făcu alb ca varul. Strângându-l pe tatăl său de mână, spuse dintr-o suflare:

― Loïse!… Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, să fim atenți!

Brin de Muguet o întrerupse cu promptitudine pe bătrână:

― Da, am luat-o!… Eu o iubeam pe micuța Loïse. Știam sigur că, dacă ți-aș fi lăsat-o, ai fi ucis-o încetul cu încetul, la foc mic, așa cum ai făcut și cu mine. Să ți-o fi lăsat… Ar fi fost o crimă monstruoasă!… Am luat-o, de fapt, am salvat-o din ghearele tale… Ai ceva de spus?

― Sigur că nu am nimic de spus, gemu La Gorelle; ai făcut bine… Nu-ți reproșez nimic… Numai că acum m-am schimbat… Nu mai sunt aceeași… Vezi tu, numai mizeria m-a făcut să fiu rea… Vezi cât de blând îți vorbesc. M-am bucurat sincer văzându-te cu o sănătate înfloritoare și făcând așa o treabă bună; este o binecuvântare… Voiam să-ți spun că la fel de mult m-aș bucura să aflu că și fetița aceea este fericită și sănătoasă!

― Dacă doar atât vrei, bucură-te: este fericită și se simte bine.

― Și unde ai dus-o pe scumpa fetiță, dulcea creatură a bunului Dumnezeu?

― Asta n-o vei afla tu, La Gorelle!

― Haide, haide, văd că în continuare nu ai încredere în mine. Nu ai dreptate, micuțo, nu vă vreau răul nici ție, nici copilului. Adio!

Puțin surprinsă de această plecare precipitată care semăna cu o fugă, Brin de Muguet respiră ușurată. În acea clipă, cavalerul Pardaillan se apropie de ea, adună floricelele ce-i mai rămăseseră și puse o monedă de aur în coș. Când ea încercă să se scotocească în pungă pentru a-i da restul, el făcu un gest larg de mare senior:

― Păstreaz-o, frumoaso, păstreaz-o, îi spuse cu blândețe.

Brin de Muguet mulțumi cu o reverență grațioasă, pe care Pardaillan și fiul său o admirară ca niște cunoscători ce erau. Văzând că avea de gând să se îndepărteze, Pardaillan o opri cu un gest și reluă foarte detașat:

― Parcă vorbeați despre un copil pe care i l-ai fi luat acestei bătrâne, care îl maltrata.

― Așa este, domnule.

― Un copil care se numește Loïse.

― Da, domnule.

Pardaillan păru că reflectează o clipă și, devenind și mai blând, spuse:

― Scuză-mă, fetițo, dacă îți pun câteva întrebări care-ți vor părea poate indiscrete. Am cele mai serioase motive să o fac, și nu dintr-o curiozitate deplasată, cum ai avea dreptate să crezi. Vrei să fii drăguță și să-mi răspunzi?

― Cu mare plăcere, domnule, răspunse parcă cu gura altuia, fără să-i scape gravitatea tonului cu care fuseseră rostite aceste cuvinte.

― Știi vârsta exactă a acestei micuțe Loïse? reluă Pardaillan.

― Trei ani și jumătate.

― Copilul acesta este vreo rudă a dumitale?

― Este fetița mea.

― Fetița dumitale? sări Pardaillan.

― Da, domnule.

― Mi se pare că ești mult, mult prea tânără pentru a avea un copil de trei ani și jumătate.

― Par mai tânără decât sunt în realitate. În curând voi împlini nouăsprezece ani, domnule.

― Nu s-ar spune! Mii de mulțumiri, doamnă, pentru amabilitatea cu care mi-ați răspuns. Când veți trece pe strada Saint-Denis, intrați din când în când la hanul Grand-Passe-Partout. Acolo locuiesc eu. Întrebați de cavalerul Pardaillan și, fie că sunt sau nu, lăsați câteva flori care-mi vor parfuma locuința; în schimbul lor veți primi o monedă de aur.

― Nu voi pierde ocazia, domnule cavaler, promise Brin de Muguet răspunzând printr-o reverență saluturilor foarte politicoase ale celor doi Pardaillan.

Tatăl și fiul, ținându-se de braț, se îndepărtară.

― Bietul Odet, murmură Jehan, ce lovitură dură pentru el când va afla.

― Da, spuse Pardaillan posomorât… mare păcat… căci se poate să și moară din asta. Drăcie! Cine ar fi spus așa ceva despre fetița aceasta, căreia i s-ar ierta păcatele și fără spovedanie?

― Poate că este căsătorită, domnule. Nu părea că se rușinează sau se jenează.

― Într-adevăr, și eu am observat că nu avea aerul unei fete vinovate. Nu este mai puțin adevărat că e pierdută pentru Valvert, și lucrul acesta mă supără, pentru că este un tânăr curajos și demn, la care țin foarte mult.

Porniră din nou la drum și o luară spre stânga, pe strada Orléans. După câțiva pași, Jehan suspină:

― Încă o emoție zadarnică. Ah, domnule, încep să cred că nu o voi găsi niciodată pe micuța mea Loïsette.

― Iar eu, cavalere, îți spun că o vom găsi. Nu pentru asta am venit aici? Ei drăcie! Și pe urmă, eu nu o cunosc pe micuța Loïsette și vreau să o văd înainte de a pleca în marea călătorie din care nu te mai întorci niciodată. Ar fi frumos să vezi cum moare un bunic fără să-și fi sărutat nepoțica? Îți spun că o vom găsi!

― Dumnezeu să vă audă, domnule.

Cotiră din nou la stânga, în strada Deux-Écus, de unde ajungeau în strada Grenelle.

III

Doamna cu ochi negri ni se dezvăluie

― Ei bine, doamnă, spuse La Gorelle, revenită lângă litieră, ați văzut? Și ea m-a recunoscut imediat.

― Da, răspunse doamna invizibilă, ea te-a recunoscut, însă nu fără spaimă. Mi se pare că acest copil nu a păstrat o amintire prea frumoasă despre tine și despre grija pe care pretinzi că i-ai purtat-o.

― Este o ingrată, spuse La Gorelle ca o scuză.

― Te-am urmărit în timp ce-i vorbeai. Cred că nu ai ținut seama, așa cum conveniserăm, de recomandările pe care ți le-am dat. Îți repet, și asta pentru ultima oară: să nu întreprinzi niciodată nimic împotriva acestui copil… dacă ții la viața ta. Să nu te mai interesezi niciodată de ea. Evit-o, trăiește ca și cum ea nu ar mai exista pentru tine. Te sfătuiesc să nu uiți aceste recomandări, așa cum le-ai uitat pe cele dinainte. Te sfătuiesc în interesul tău, înțelegi…

― Nu voi uita, doamnă, vă jur pe viața mea veșnică.

Grăbindu-se să schimbe subiectul acestei discuții care devenea prea periculoasă pentru ea, adăugă cu aerul său slugarnic:

― Sper, doamnă, că acum sunteți convinsă că nu poate fi nici o eroare. Brin de Muguet este fără îndoială fiica lui Concini.

― Da, acum cred că nu mai încape nici o îndoială, recunoscu doamna invizibilă.

― Sigur, doamnă, este chiar ea. Mi-a fost încredințată de mult, pe când avea doar câteva zile, de către Landry Coquenard, vechiul om de încredere al lui signor Concini.

Doamna nu răspunse. Era convinsă și reflecta.

― Pe toți îngerii din cer! strigă deodată La Gorelle, nu mă înșel! El este!… Este chiar el!…

Agitând draperia pe care doamna o lăsase iar în jos, exclamă cu bucurie în glas:

― Doamnă, el este!… El este!…

Din nou se arătară ochii negri. Cu același calm suveran, vocea dulce a necunoscutei se informă:

― Care el?

― Landry Coquenard, doamnă! Landry Coquenard în persoană! jubilă La Gorelle.

Cu o bucurie frenetică pe care nu încercă să o ascundă, ea explică cu volubilitate:

― Vedeți, doamnă, nenorocitul acela zdrențuit, tras de gât cu sfoara… El este!… El este Landry Coquenard!…

― Dar nefericitul acela este dus la moarte!

― Așa mi se pare și mie, exultă oribila cotoroanță. Îl duc, desigur, la spânzurătoare aici, aproape, pe Saint-Honoré… Ah, bietul de tine, Landry Coquenard, trebuia să-ți închei socotelile într-un mod atât de mizerabil! Și cine mi-ar fi spus că voi fi cuprinsă de… durere văzându-te în ștreang!… Căci dacă avem puțină răbdare îl vom vedea… Ei, ei, se pare că nu mă înșel deloc!… Signor Concini, chiar el îl duce… Iisuse, cu ce privire plină de o solicitudine neliniștită îl învăluie! Ha! Bănuiesc eu cam cum stau lucrurile: Landry Coquenard va fi avut supărătoarea idee de a-și fi amintit de fostul lui stăpân, cu alte cuvinte, de regele acestei țări.

Doamna nu o mai asculta de mult. La Gorelle își dădu seama că ochii negri erau deja ascunși în spatele perdeluțelor trase și o auzi șoptind spre partea cealaltă a litierei:

― D’Albaran!

Chemarea aceasta era adresată statuii ecvestre a cărei prezență am semnalat-o deja. La auzul numelui său, acesta se aplecă în șa și spuse șoptit:

― Señora?

― Îl vezi pe condamnatul acela, în mijlocul paznicilor lui? întrebă necunoscuta.

― Îl văd, doamnă.

― Nu trebuie să fie executat, reluă doamna. Trebuie să-l scapi, să-l lași să fugă, să afli unde-i este bârlogul ca să-l poți găsi. Du-te!

― Bine, doamnă, răspunse D’Albaran fără să se mire de ordinul primit, cu un sânge-rece admirabil.

Fără a mai pierde timpul, descălecă și le făcu semn oamenilor lui. Aceștia descălecară numaidecât. Doi vizitii, însărcinați cu mânatul cailor înhămați la litieră, ieșiră din umbră și prinseră dârlogii cailor. D’Albaran își adună oamenii în jurul lui și începu să le dea instrucțiuni, vorbindu-le în șoaptă.

Draperiile rămaseră trase, iar ochii doamnei invizibile nu se mai arătară. La Gorelle aștepta cu răbdare. Auzise ordinul și urmărea cu privirea plină de furie discuția lui D’Albaran. Supărată, cu buzele strânse, mormăi:

― După ce mi-a interzis să mă ating de fiica lui Concini, uite că acum vrea să-l salveze pe Landry Coquenard!… Ei, asta-i bună! Nobila doamnă salvează deci pe toată lumea!… Ca și cum ar fi o sfântă pogorâtă pe pământ!…

Cei doi Pardaillan apărură dinspre strada Deux-Écus. Se vedea că mergeau fără o țintă precisă, la întâmplare…

Perdeaua dinspre La Gorelle se ridică preț de o secundă. Se ivi o mână mică, albă, ținând o pungă umflată, plină ochi cu monede de aur. În aceeași clipă, vocea spuse:

― Ia-o. Ăsta-i doar un acont.

Imediat perdeaua căzu. Ochii negri nu se mai arătară. Însă La Gorelle auzi acea voce dulce spunând:

― Ascultă. Știu unde să te găsesc. Dar nu-i de ajuns. S-ar putea să ai nevoie să-mi comunici lucruri foarte importante. Prin urmare, este necesar să știi cine sunt și unde locuiesc. Sunt ducesa de Sorrientès și locuiesc la palatul Sorrientès. Știi unde se află palatul Sorrientès?

― Nu, doamnă, dar fiți fără teamă, voi întreba și-l voi găsi!

― Nu întreba! Îți voi explica eu. Palatul Sorrientès se află în spatele Luvrului, la capătul străzii Saint-Nicaise, dincolo de capela Saint-Nicolas, cu care se învecinează. Se află la intersecția celor trei străzi: strada Saint-Nicaise, strada Seyne, care merge de-a lungul apei, și o fundătură care pornește din strada Seyne. Palatul are trei intrări, câte una pe fiecare stradă. Dacă vrei să mă vezi, să te prezinți la poarta din acest intrând. Vei bate ușor de trei ori, rar, și-ți vei spune doar numele persoanei care se va prezenta. Ții minte?

― Am o memorie bună, zâmbi La Gorelle. Totuși, să repet: doamna ducesă de Sorrientès. Palatul de Sorrientès, la capătul străzii Saint-Nicaise. La poarta din intrândul care pornește din strada Seyne. Să bat ușor de trei ori la această poartă și să-mi spun numele. E bine?

― Așa este. Poți pleca.

La Gorelle salută până la pământ. Se strecură pe strada Saint-Honoré ca să vadă ce avea să se întâmple cu acest Landry Coquenard pe care-l ura atât de mult. Dar, îndreptându-se din șale, îi zări pe cei doi Pardaillan. Neliniștea puse din nou stăpânire pe ea. Se făcu cât putu de mică și nu se mișcă din loc, ascunzându-se în dosul litierei.

Ajunși în strada Grenelle, cei doi Pardaillan cotiseră din nou spre stânga. Apropiindu-se de litieră, o zăriseră pe La Gorelle. O recunoscuseră pe dată și își concentraseră atenția asupra ei. Erau, din păcate, prea departe pentru a auzi vocea ducesei de Sorrientès, ascunsă în dosul draperiilor trase ale litierei. Ajunseră însă la timp pentru a o auzi pe La Gorelle repetând indicațiile ce-i fuseseră date.

Cei doi Pardaillan se îndepărtară. La Gorelle, renunțând să-și satisfacă curiozitatea, se întoarse hotărâtă cu spatele spre strada Saint-Honoré, se strecură vioaie pe strada Deux-Écus și dispăru cu rapiditatea specifică celor cărora frica le pune aripi la picioare. Cei doi Pardaillan se întoarseră în strada Saint-Honoré. Dădură exact în mijlocul grupului despre care v-am vorbit, cel care însoțea un condamnat pe strada Coq. Acesta, dacă i-am da crezare lui La Gorelle, nu era altul decât Landry Coquenard, despre care îi vorbise ducesei de Sorrientès. Ducesa, din motive doar de ea știute, pe care însă nu vom întârzia să le aflăm, nu voia să fie spânzurat.

Îmbulzeala era mare în locul acesta, căci mulțimea rămăsese pe loc ca să vadă cortegiul. Dând puternic din coate, cei doi Pardaillan își croiră cu greutate drum mai spre margine. Ieșind din îmbulzeală, Jehan se opri brusc, revenind parcă din starea de visare:

― Foarte curios, spuse, femeia aceasta… cum i-a spus drăguța Muguette mai înainte?…

― La Gorelle, își aminti Pardaillan, care nu-și pierduse extraordinara memorie.

― La Gorelle! Ea este!… Ei bine, cred că am mai văzut-o. Nu știu unde și când. În zadar caut să-mi amintesc, căci nu reușesc.

IV

Drumul spre spânzurătoare

Este timpul să ne ocupăm de grupul semnalat pe strada Saint-Honoré, care producea o puternică emoție în rândul mulțimii.

Oamenii din grup îi aparțineau lui Concino Concini, mareșal și marchiz d’Ancre. Concino Concini își conducea oamenii în carne și oase, împrumutându-le parcă ceva din autoritatea lui.

Acest bărbat era întruparea puterii nelimitate, a orgoliului nemăsurat, a lăcomiei de neostoit, a luxului infernal. Folosind expresia lui La Gorelle care, fără nici o îndoială, nu era decât un ecou vag, „el era regele acestei țări. Țara era regatul Franței, cel mai frumos din întreaga lume creștină. Și se ajunsese aici din voința unei femei pe care o pasiune arzătoare o subjugase sub despotismul ei. Totul se datora faptului că era amantul Mariei de Medici, regina regentă. Și pentru că era, ca să spunem așa, „rege, Concini le putea permite oamenilor săi să se amuze. Aici, oamenii lui erau numiți „mercenarii" domnului marchiz d’Ancre, iar el îi numea disprețuitor coglioni di mille franchi.

lată în ce consta această distracție: doi mercenari, șefi peste doisprezece soldați, Roquetaille și Longval, trecuseră două noduri în jurul gâtului bietului nenorocit făcând un laț. Cele două capete ale frânghiei erau ținute pe umerii lor și, în hohote de râs, ei îl trăgeau cu brutalitate ca pe o vită dusă la tăiere. Aveau grijă să se depărteze cât se putea de mult, astfel încât victima lor să rămână în mijlocul drumului, să poată fi văzută și expusă glumelor oamenilor. Căci ei erau siguri că oamenii se distrau cu acest joc atroce, care li se părea dintre cele mai reușite. Și, imitând vocea stridentă a aprozilor,