Scrisori către Vasile Alecsandri

De Ghica Ion

„Aceste confesiuni au un caracter istoric și politic. S-ar părea deci că ele nu prezintă decât un interes pentru specialiști cu menirea de a rămâne simple documente de fapte pentru istoricii viitorului.

Scrisorile domnului Ghica însă au un farmec literar și psihologic. Dacă le urmărești cu atenție te simți împrietenit cu interesul faptelor și evenimentelor felurite ce se desfășoară între ele ca niște tablouri triste și mărețe din panorama unei mari epoci sociale. Ca contimporan și ca unul din actorii principali ai acestei epoci domnul Ion Ghica desigur acum când ne povestește «aminitirile sale din pribegie» revarsă peste ele o emoțiune personală care se trădează adeseori în unele pagini de o rară frumusețe stilistică.

Și apoi vedeți: chiar titlul Amintiri din pribegia de la 1848 are nu știu ce aer de melancolie duioasă ca o poveste din bătrâni.

Cetirea acestor confesiuni mi-au produs o profundă și fermecătoare impresie. Ele mi-au îmbogățit mintea cu multe cunoștințe și mi-au alintat inima ca o poveste lungă și frumoasă rostită de un moșneag înțelept și ilustru.“ – Traian Demetrescu

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 12 ian. 2016
• ISBN: 9786066003223

Previzualizare carte

TABEL CRONOLOGIC

1816 12 august. Se naşte, la Bucureşti, Ion Ghica, fiu al lui Dimitrie (Tache) Ghica şi al Mariei, născută Câmpineanu. Copilul este botezat de mitropolitul Dionisie Lupu, având ca naş pe Grigore Ghica – viitorul domnitor de la 1822 – unchiul tatălui său. Familia Ghica avea vechi tradiţii în istoria ţărilor române, spiţa ei urcând până în secolul al XVI-lea şi însumând, pe lîngă mari spătari, hatmani şi bani, nu mai puţin de nouă domnitori, care s-au perindat la tronul Moldovei şi al Munteniei.

Dintre cele şapte odrasle ale lui Dimitrie şi ale Mariei, patru sau stins din viaţă de timpuriu. S-au bucurat de viaţă şi de căldura din casa părintească, în afară de Ion (n. 1816), Maria (n. 1821) şi Pantazi (n. 1829).

Tache Ghica avea casa deschisă pentru oamenii luminaţi ai timpului: Iancu Văcărescu, Ion Heliade Rădulescu, Costache Aristia, Eufrosin Poteca, Petrache Poenaru, Ion Câmpineanu ş.a. Discuţiile la care, fără să vrea, participă şi tânărul Ion Ghica, influenţează hotărâtor destinul viitorului om politic, diplomat şi scriitor. La început, Ion Ghica învaţă carte grecească cu dascăli pe care îi va evoca în Scrisori (Dascăli greci şi dascăli români).

Scrisul şi cititul în româneşte le deprinde de la un secretar al tatălui său, Petre Nănescu, fost elev al lui Gheorghe Lazăr, iar de la Ion Heliade Rădulescu ia lecţii de gramatică românească.

1830 – 1834 Elev la colegiul „Sfântul Sava" din Bucureşti, împreună cu C.A. Rosetti, Constantin Bălăceanu, Nicolae Budişteanu, Scarlat Filipescu, Grigore Grădişteanu, şi apoi cu Grigore Alexandrescu şi N. Bălcescu, pe care îi va evoca în Scrisori. Dintre profesori, îl impresionează J.A. Vaillant (franceză), Simion Marcovici (literatura română şi retorica), Aaron Florian (istoria românilor), Eufrosin Poteca, Petrache Poenaru (conducătorii succesivi ai şcolii). Ion Ghica se numără printre elevii cei mai dotaţi ai colegiului, fiind notat încă din primul an „cu eminenţă".

1833 Din iniţiativa lui Ion Heliade Rădulescu, se înfiinţează, la Bucureşti, Societatea Filarmonică.

1835 La sfârşitul lunii iunie pleacă la Paris, călătorind cu diligenţa.

Debutează ca traducător cu Preţioasele de Moliįre, pusă în scenă la Teatrul Filarmonicii. Piesa se tipăreşte la tipografia lui Heliade, dar la data editării autorul tălmăcirii era la Paris. La Paris, Ion Ghica locuieşte în Cartierul Latin, într-o pensiune unde mai erau cazaţi şi alţi tineri din Bucureşti: fraţii Goleşti, N. Kretzulescu, Niculae Cantacuzino-Paşcanu ş.a. Întâmplarea (relatată în Scrisori) îi scoate în cale lui Ion Ghica grupul de tineri moldoveni, aflaţi la studii la Paris, printre care V. Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Nicolae Docan. Acum se leagă între Ion Ghica şi V. Alecsandri o prietenie de o viaţă.

1836 Ianuarie. Îşi susţine bacalaureatul în Litere la Sorbona.

1836 – 1837 Urmează cursuri la Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi.

1838 August. Îşi ia bacalaureatul şi în matematică la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris pentru a putea urma Şcoala de Mine, una dintre cele mai prestigioase şcoli superioare din Paris, unde se înscrie în octombrie.

1838 – 1840 Timp de doi ani urmează, ca student extern, cursurile Şcolii de Mine, rămânând legat de Cartierul Latin, unde îşi avea gazdă în vecinătatea celebrelor cafenele ale studenţimii de lângă Saint-Germain-de-Prés.

Integrat repede în atmosfera vieţii pariziene, tânărul Ion Ghica era preocupat de a face cunoscute ţările române în Apus şi de a lega prietenii şi relaţii care să-i fie folositoare în acest sens.

Audiază cursuri şi la Collįge de France, unde predau J. Michelet şi Edgar Quinet.

Pătrunde şi în lumea saloanelor pariziene, unde cunoaşte pe generalul Coletti, aromân din Grecia, reprezentantul regelui Oltton la Paris, şi pe omul politic David Urquhart – ambii evocaţi mai târziu în Scrisori.

Pe baza scrisorilor primite din ţară, de la N. Bălcescu, Gr. Alexandrescu şi Voinescu II, publică în ziarul parizian Le National, sub titlul generic de Correspondance de Bucarest, 12 articole-scrisori în intervalul 19 octombrie 1938 şi 18 martie 1840.

Ion Ghica răspândeşte acum în Franţa manifestul Act de unire şi independenţă redactat de Partida naţională de la Bucureşti, înfiinţată de Ion Câmpineanu.

Publică trei broşuri (nesemnate) în limba franceză despre Principatele Române, ultima ocupaţie rusească şi despre drepturile moldovenilor şi valahilor conform cu dreptul ginţilor şi al tratatelor.

1839 August. Din iniţiativa lui Ion Ghica, Al. Golescu şi D. Brătianu, la Paris ia fiinţă Societatea pentru învăţătura poporului român.

1840 După ce obţine diploma de inginer de mine, în vară pleacă într-o călătorie în Anglia, pentru documentare în domeniu. Spre sfârşitul anului se întoarce în ţară, după aproape şase ani petrecuţi la Paris.

1841 În ianuarie, reuşeşte, după multe demersuri, să-şi viziteze prietenii, Grigore Alexandrescu şi N. Bălcescu, deţinuţi în urma eşecului mişcării conspirative de răsturnare a guvernului, mişcare iniţiată de Dimitrie Filipescu, Eftimie Murgu, N. Bălcescu ş.a. Intervine pentru eliberarea lui Gr. Alexandrescu. Intenţionează să intre profesor la Colegiul „Sfântul Sava" – pe urmele maeştrilor săi–, dar este refuzat. La fel i se respinge un proiect de exploatare a salinelor.

Prin activitatea de la Paris (se dăduse de urma broşurilor publicate) şi prin legăturile cu cei arestaţi şi surghiuniţi, Ion Ghica devenise indezirabil în ochii stăpânirii. Pentru a se sustrage atmosferei ostile din partea curţii domnitorului şi chiar riscului de a fi arestat, Ion Ghica pleacă la Iaşi, la sfârşitul anului, sfătuit de unchiul său Ion Câmpineanu, care între timp fusese eliberat. Drumul de la Bucureşti la Iaşi, care a durat 5 zile, este descris într-una dintre cele mai realizate scrieri ale sale: O călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848.

La Iaşi, participă la viaţa şi întrunirile cercurilor intelectuale, împreună cu V. Alecsandri (la care locuieşte un timp), M. Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Costachi Negri ş. a.

1842 Este numit profesor de geometrie, geologie şi mineralogie la Academia Mihăileană.

Iulie-august. Venit la Bucureşti în vacanţă, întreprinde, împreună cu Gr. Alexandrescu, o călătorie la mănăstirile din Oltenia, care îi inspiră poetului poeziile Umbra lui Mircea, La Cozia, Răsăritul lunei la Tismana şi Memorial de călătorie. Ion Ghica va evoca voiajul în Scrisori.

1843 17 februarie. Domnitorul Moldovei Mihail Sturdza îi acordă rangul de „vel-spătar" (mare spătar).

7 septembrie. Este numit oficial profesor de economie politică la Academia Mihăileană. Totodată, este numit inspector şcolar şi membru în Comitetul de conducere al Academiei Mihăilene, unde are numeroase iniţiative.

În toamnă, pe la „culesul viilor, revine la Bucureşti, unde împreună cu Nicolae Bălcescu, Christian Tell şi se pare şi C.A. Rosetti, Ion Ghica pune bazele societăţii secrete „Frăţia, care va pregăti izbucnirea revoluţiei de la 1848 în ţările române. Membrii societăţii trebuia să păstreze „secretul absolut", chiar cu preţul vieţii şi al averii.

Reîntors la Iaşi, Ion Ghica îşi inaugurează, la 17 noiembrie, cursul său cu prelegerea Despre importanţa economiei politice (publicată în revista Propăşirea, febr. 1844.

La 24 noiembrie, Ion Ghica asistă la lecţia de deschidere a cursului de istorie naţională a lui M. Kogălniceanu. La sfârşitul prelegerii, Ion Ghica i se adresează: „Mihalache! Ai fost sublim! Pe calea naţională, înarmaţi cu ideea liberală, democratică şi făcându-ne pururea datoria fără şovăire şi învăţând naţiunea, numai aşa vom ajunge a ne ridica neamul, a-l mări şi a fixa sorţii patriei române".

1844 9 ianuarie. Sub conducerea lui V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, Ion Ghica şi Panaiotă Balş, apare, la Iaşi, Propăşirea. Foaie ştienţifică şi literară, care continuă tradiţia culturală a Daciei literare (1840). Aşa cum va evoca Ion Ghica în Scrisori, cenzura „a şters cu condeiul său cel aspru cuvântul din frunte, îndurându-se a lăsa numai „foaie ştienţifică şi literară". Pentru revista care va apărea până în octombrie 1844 (când este suprimată de cenzură), Ion Ghica obţine şi colaborarea prietenilor săi de la Bucureşti: Grigore Alexandrescu, N. Bălcescu, D. Bolintineanu.

În Propăşirea (ianuarie–iulie) Ion Ghica publică un amplu proiect şcolar intitulat Însemnări asupra învăţăturii publice, în care propunea ca şcoala primară să devină obligatorie şi gratuită şi metodele de învăţătură şi de scriere să fie aceleaşi în ambele principate.

În iulie, după ce încheie anul şcolar, Ion Ghica se reîntoarce definitiv la Bucureşti, unde desfăşoară o intensă activitate în cadrul societăţii „Frăţia".

1845 La sfârşitul lunii iulie ia din nou drumul Franţei. În drum spre Paris se opreşte la Viena şi în Italia.

În decembrie ia fiinţă Societatea Studenţilor Români din Paris, Ion Ghica fiind ales preşedinte, C.A. Rosetti – secretar, iar casier – moldoveanul Scarlat Vârnav. Societatea era patronată de poetul Alphonse de Lamartine. Ea îmbina acţiunile culturale cu ţelurile, nedeclarate făţiş, politice, revoluţionare. Ca preşedinte, Ion Ghica a definitivat Statutele Societăţii.

1846 Sosesc la Paris V. Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, C.A. Rosetti, N. Bălcescu, Costăchiţă Filipescu. Apare la Paris broşura Societatea Studenţilor Români sub patronajul domnului de Lamartine.

În această perioadă Ion Ghica s-a întâlnit la Paris cu poetul german Heinrich Heine, în locuinţa căruia este invitat de mai multe ori. La sfârşitul verii se îndreaptă spre ţară, cu un popas la Viena.

Candidează pentru alegeri în Obşteasca Adunare – dar nu este ales, se opune însuşi domnitorul Gheorghe Bibescu.

1847 Ianuarie. Se căsătoreşte cu Alexandrina (Saşa), fiica lui Nicolae Mavros, fost om de încredere şi şef al cancelariei lui Pavel Kiseleff la Bucureşti. Mirele avea 31 de ani, iar mireasa – 15 ani. Alexandrina i-a fost credincioasă până la moarte şi ia dăruit mai mulţi copii, dintre care au supravieţuit: Dimitrie, Maria, Eliza, Scarlat, Nicolae, Ana şi Alexandrina.

În martie, Ion Ghica este ales în Comitetul de conducere al Asociaţiunii Literare, alături de Iancu Văcărescu, Ştefan Golescu, Ion Voinescu II şi Ion A. Filipescu. Din iniţiativa lui, apare, în cadrul Asociaţiunii, Album ştiinţific literar, prin care se continuă Propăşirea. Aici publică Ion Ghica articolul Despre mijloacele de comunicaţie.

Din acest an datează încercarea de roman Istoria lui Alecu Şoricescu.

1848 Ion Ghica face parte din Comitetul revoluţionar, împreună cu C.A. Rosetti, fraţii Goleşti, Ion Voinescu II, în care intră, cu rol preponderent, N. Bălcescu la începutul lui aprilie când se reîntoarce de la Paris. Comitetul revoluţionar îl trimite pe Ion Ghica la Constantinopol ca „agent confidenţial" pentru a lua legătura cu lumea diplomatică şi a pregăti o atmosferă favorabilă mişcării revoluţionare din Ţara Românească. La izbucnirea revoluţiei la Izlaz, la 9/21 iunie 1848, Ion Ghica se află la Constantinopol în misiune diplomatică, misiunile lui având un caracter cvasioficial. Prin memorii adresate sultanului (a fost primit chiar de vizir) şi prin demersuri la ambasadele Apusului, Ion Ghica a militat constant pentru recunoaşterea şi apărarea revoluţiei din Ţara Românească. După înăbuşirea revoluţiei, în septembrie, prin intervenţia armatelor imperiale ruse şi otomane şi arestarea şi deportarea revoluţionarilor, Ion Ghica rămâne la Constantinopol, fără a fi considerat propriu-zis exilat, ceea ce îi permite să ţină legătura cu revoluţionarii exilaţi şi să încerce să-i unească într-un efort comun. Dar disensiunile între Ion Ghica şi o parte dintre revoluţionari se adâncesc şi datorită faptului că Ghica înclină din ce în ce mai mult spre o poziţie moderată, cu fixaţii conservatoare. Ion Ghica se dorea lider al emigraţiei şi ulterior şef de stat, ceea ce intra în contradicţie cu proiectul lui Heliade.

La Bucureşti, în tipografia lui C.A. Rosetti şi Winterhalder, îi apare lucrarea de mare importanţă în epocă Măsurile şi greutăţile româneşti şi moldoveneşti în comparaţie cu ale celorlalte neamuri, cu un articol despre mijloacele de comunicaţie.

1849 La începutul anului, este vizitat la Constantinopol de N. Bălcescu şi Ion Bălăceanu. Are loc o adunare a emigranţilor români. Poziţia ireconciliabilă a lui Heliade zădărniceşte unitatea emigranţilor români din cele două centre: Istanbul şi Paris.

În martie îi moare mama, dar cârmuirea de la Bucureşti nu-i permite reîntoarcerea în ţară. Mai mult: întreaga avere îi este sechestrată, printr-o hotărâre a Departamentului Dreptăţii privitoare la „căuzaşi" (revoluţionari).

Ion Ghica dovedeşte o atitudine din ce în ce mai filoturcă şi antiţaristă, ajungând să susţină acum unirea Principatelor Române sub suzeranitatea otomană.

1850 – 1851 Poartă corespondenţă cu revoluţionarii exilaţi, îndeosebi cu N. Bălcescu, care îi reproşează: „Eu nu pricep ce vrei tu, Ghica? Crezi oare că ne putem mântui numai pe calea diplomatică, iar nu prin revoluţie?"

1852 În primăvară, N. Bălcescu, bolnav, vine la Constantinopol fiind oaspetele lui Ion Ghica, într-o aşezare pe malul Bosforului, unde se bucură pentru un timp de clima dulce a locului. Nereuşind să obţină paşaport pentru venirea în ţară – cu toate intervenţiile lui Ion Ghica – N. Bălcescu se întoarce la Palermo în Sicilia, unde se stinge din viaţă la 11 noiembrie 1852, lăsând lui Ghica, prin testament, manuscrisele – toată averea sa.

În anii exilului, Ion Ghica a colaborat cu articole, mai ales economice şi despre căile de comunicaţie, în Jurnal de Constantinopole (semnate: Ion). A întocmit un proiect (nerealizat) al unei publicaţii economice şi literare, care să apară în toate limbile vorbite în imperiul otoman.

Excelent diplomat, şi-a făcut relaţii cu marele vizir şi ambasadorii Angliei şi Franţei.

Se instalează la Hissar, o reşedinţă liniştită, cu o grădină care cobora pe ţărmul Bosforului.

1853 O dată cu izbucnirea războiului Crimeii, rolul lui Ion Ghica creşte, vizitează adesea reşedinţa marelui vizir.

1854 – 1858 Este guvernator al insulei Samos, cea mai mare insulă din Marea Egee. Noul guvernator reuşeşte să pună capăt pirateriei care ameninţă insula şi împrejurimile, să înceapă construirea de drumuri, să înfiinţeze şcoli (ajutat şi de soţia sa). Toate acestea îi aduc decorarea de către sultan, iar în 1856 acordarea titlului de bei (prinţ) de Samos.

1857 Se permite întoarcerea în ţară a exilaţilor de la 1848.

1858 Noiembrie. Ion Ghica se întoarce în ţară după mai bine de zece ani (plecase în mai 1848). Găseşte Bucureştiul schimbat, iar pe Calea Mogoşoaiei (Victoriei) se înalţă mândru Teatrul Naţional (ridicat în 1852).

1859 Ianuarie. Ion Ghica participă la Adunarea electivă din partea districtului Dâmboviţa. Dar intrigile politice îi determină eşecul (ziarul Românul al lui C.A. Rosetti îl prezentase drept „slujbaş" al imperiului otoman, deşi Ion Ghica nu-şi schimbase cetăţenia). După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în ambele Principate, Ion Ghica este numit primministru al guvernului Moldovei, apoi, în acelaşi an, al guvernului Ţării Româneşti. Sub guvernarea lui Ion Ghica se introduce oficial alfabetul latin.

1860 Este ales deputat în Adunarea legislativă al cărei vicepreşedinte va fi în mai multe rânduri până în 1864.

1861 Director al Lucrărilor Publice. Îi apare lucrarea Reorganizarea României. Partea întâia. Comuna.

În ziarul Independenţa publică articole cu caracter politic şi economic, iar în Revista pentru ştiinţe, litere şi arte – un amplu studiu intitulat Dacia veche.

1862 În primăvară, pleacă spre Londra cu fiul său Dimitrie pe care îl înscrie la vestitul colegiu Wellington. Poposeşte la Paris, cu misiuni diplomatice din partea lui Alexandru Ioan Cuza; este invitat la dejun de Touvernel, ministrul de Externe al Franţei. Tot la Paris îl întâlneşte pe Pavel Kiseleff, acum ambasadorul Rusiei în Franţa.

În ziarul Ţăranul român publică articolele Misiunea românilor şi Căile de comunicaţie. Drumurile de fier.

1863 Se accentuează îndepărtarea de Alexandru Ioan Cuza care nul mai chemase la guvernare. În articolul Reflecţiuni politice publicat în Independenţa română, îl învinuieşte pe nedrept pe Cuza de „guvernare personală".

1864 Este alături de I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Lascăr Catargiu, Dimitrie Sturdza ş. a., care sunt pentru detronarea lui Cuza şi aducerea unui prinţ străin pe tronul României.

1865 Într-un al doilea articol Reflecţiuni politice, publicat în Steaua Dunării, Ion Ghica reia atacurile împotriva lui Alexandru Ioan Cuza.

Ion Ghica publică în două broşuri primele trei părţi din lucrarea sa economică fundamentală Convorbiri economice. Lucrarea va fi continuată prin alte broşuri apărute în anii 1868, 1872, 1873, 1875.

Publică Vade mecum al inginerului şi comerciantului, greutăţi şi măsuri.

1866 11 februarie. Alexandru Ioan Cuza este înlăturat de la domnie. Printre capii loviturii de stat se numără şi Ion Ghica - el preia conducerea guvernului ca prim-ministru, funcţie în care îl întâmpină la Piteşti pe noul domnitor român în persoana prinţului Carol de Hohenzolern Sigmaringen.

1867 După terminarea celui de-al patrulea mandat de primministru, Ion Ghica pleacă într-o lungă călătorie în Europa (Italia, Franţa).

1869 Ion Ghica încearcă să înjghebe o grupare politică proprie; în acest scop scoate ziarul Opiniunea constituţională.

1870 C.D. Aricescu publică în volum Politica d-lui Ioan Ghica, ex-bei de Samos.

În decembrie i se încredinţează din nou preşedinţia Consiliului de Miniştri, funcţie în care rămâne până la 10 martie 1871, când îşi dă demisia, părăsind politica.

1871 Toamna călătoreşte la Viena şi în Polonia.

1872 În iunie pleacă într-o călătorie mai lungă: Istanbul, Pireu, Marsilia, Vichy, unde urmează o cură balneară.

1873 Se stabileşte cu familia la Ghergani, de unde vine adesea la Bucureşti spre a se întâlni cu prietenii.

În ziarul Românul publică articolul Consideraţiuni asupra creditului funciar.

1874 Este ales în unanimitate membru al Academiei Române.

1876 În septembrie este ales preşedinte al Academiei Române. Ca preşedinte, a contribuit mult la organizarea instituţiei pe plan naţional şi la îmbogăţirea fondului arhivistic; el însuşi donează manuscrisele rămase de la N. Bălcescu şi corespondenţa revoluţionarilor români de la 1848. Stabileşte schimburi de publicaţii cu străinătatea.

1877 Ion Ghica este numit director general al teatrelor şi în acelaşi timp al Teatrului Naţional din Bucureşti, funcţie în care rămâne până în 1881.

Publică, în broşură, Cugetare politică (nesemnată), în care pledează pentru neutralitate în războiul ruso-turc.

1878 I se reînnoieşte mandatul de preşedinte al Academiei Române.

Călătoreşte în martie la Berlin şi Paris.

Ţine comunicarea Amintiri despre Grigorie Alexandrescu, publicată în Analele Academiei (reluată apoi în Scrisori). Prezintă pentru premiere la Academia Română cartea lui A.D. Xenopol Studii economice.

În septembrie ţine la Academie comunicarea Începutul omului.

1879 În aprilie, împreună cu prietenul său Alexandru Cantacuzino, îl vizitează, la Mirceşti, pe V. Alecsandri, care le citeşte în premieră drama istorică Despot Vodă. Ion Ghica ia piesa şi o pune în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti începând cu 30 septembrie.

Anul 1879 constituie un moment hotărâtor în afirmarea lui Ion Ghica drept scriitor: în timpul vizitei de la Mirceşti se stabileşte între cei doi schimbul de „corespondenţă literară", ceea ce duce numai în câţiva ani la dezvăluirea, prin Scrisori către V. Alecsandri, a celui mai de seamă memorialist al literaturii române.

Retipăreşte Convorbirile economice, volumele I, II. Volumul III apare în 1884.

1880 28 martie. Rosteşte, de-abia acum, discursul de recepţie la Academia Română, dedicat unchiului său Ion Câmpineanu. Îi răspunde B.P. Hasdeu.

Revista Convorbiri literare începe să-i publice Scrisori către V. Alecsandri. Din aprilie până în decembrie apar: Din vremea lui Grigore Ghica (la includerea în volum: Clucerul Alecu Gheorghescu), Polcovnicul Ioniţă Ceganu, Din vremea lui Caragea, Şcoala acum 50 de ani, Din timpul zaverii. Revista continuă să-i publice Scrisorile în anii următori. La Academia Română ţine comunicarea Seminţiile, soiurile şi rasele (tipărită în Analele Academiei Române).

1881 În vara acestui an, Ion Ghica este încredinţat „trimis extraordinar şi plenipotenţiar" la Londra, îndeplinind această misiune până în 1890.

1882 În mai-iunie Ion Ghica primeşte vizita la Londra a lui V. Alecsandri. De acum încolo se vor revedea adesea fie la Londra, fie la Paris, şi vor discuta asupra Scrisorilor destinate a fi publicate în Convorbiri literare.

Verile şi le petrece în Franţa, la Vichy, la tratament balnear.

1883 Spre sfârşitul anului se hotărăşte să-şi adune scrisorile către V. Alecsandri în volum.

1884 În februarie vine în ţară pentru un timp. La Bucureşti trăieşte marea bucurie de a-şi vedea prima ediţie din Scrisori către V. Alecsandri, imprimată la Tipografia Academiei Române.

La Academia Română V. Alecsandri prezintă o Dare de seamă asupra volumului de Scrisori, prezentând totodată şi Convorbiri economice din care în acest an apăruse volumul III. La Tipografia Academiei i se tipăreşte şi lucrarea Pământul şi apa. Partea I.

1885 Fiind desemnat de guvernul de la Bucureşti să reprezinte România la Congresul Poştelor de la Lisabona, Ion Ghica are prilejul de a vizita Spania şi Portugalia.

Vara se întâlneşte, la Paris, cu V. Alecsandri, care fusese numit ambasador în Franţa. De acum încolo, când va veni în capitala Franţei, va fi găzduit în locuinţa lui Alecsandri din Calea Montaigne nr. 1, unde poposeau adesea poeţii Frederic Mistral, Lecomte de Lisle şi Armand Sully Prudhomme.

1886 În martie participă la lucrările Academiei Române, unde Iacob Negruzzi, la propunerea lui V. Alecsandri, citeşte, în şedinţă publică, Amintiri despre Grigorie Alexandrescu de Ion Ghica.

1887 La Londra, luna iunie o dedică, în exclusivitate, ceremoniilor prilejuite de aniversarea a 50 de ani de domnie a reginei Victoria. Este primit în audienţă de regină.

La Bucureşti, la Editura Socec, apar Scrisori către V. Alecsandri, „ediţiunea nouă". Faţă de prima ediţie din 1884, care cuprindea 15 scrisori, se adaugă nouă scrisori noi.

Ediţia nouă din Scrisori a apărut într-un tiraj de 600 exemplare, din care 100 de exemplare pe hârtie de calitate superioară. Primii recenzenţi: Ioan Slavici şi I. Bianu.

1888 Vara merge la tratament la Vichy, în Franţa.

1889 Îi apare, la Editura Socec, Amintiri din pribegia de la 1848.

Nouă scrisori către V. Alecsandri. Noile scrisori „politice" cuprind şi numeroase pagini de literatură.

1890 Vestea morţii lui V. Alecsandri (22 august 1890) îl surprinde la Londra; era bolnav de astmă.

La începutul lui septembrie demisionează din postul diplomatic de la Londra şi se întoarce în ţară.

La 14 septembrie i se face lui Ion Ghica cinstea de a conduce sesiunea Academiei Române consacrată omagierii memoriei poeţilor Iancu Văcărescu, Grigore Alexandrescu, V. Alecsandri - personalităţi ale culturii române de care memorialistul fusese atât de apropiat.

1891 1 martie. La 75 ani, i se acordă lui Ion Ghica o pensie lunară de 600 de lei, ceea ce reprezintă 40% din salariul mediu lunar primit în ultimii trei ani.

15 aprilie. Este reales preşedinte al Academiei Române. În Revista română publică Moravuri de altădată.

1894 13 aprilie. Ion Ghica este ales din nou preşedinte al Academiei.

Retras la conacul de la Ghergani, Ion Ghica venea la şedinţele şi sesiunile Academiei Române, la început nelipsit, dar din acest an mai rar. Găseşte liniştea în camerele conacului şi în plimbările în parcul din jur, căruia, prin amenajări, îi dăduse un aspect englezesc.

Boala i se accentuează. În ultimii ani de viaţă, o paralizie parţială a mâinii drepte îl împiedică să scrie. Dictează soţiei sale, Saşa, şi celor două fiice: Ana şi Eliza. Ele i-au fost alături până la sfârşitul vieţii. Îi organizau la conac şi seri de muzică, la una din ele fiind prezent şi George Enescu, în vârstă de 14 ani.

Din partea Academiei Române primea corespondenţă la sfârşitul fiecărei sesiuni la care nu mai putuse să participe.

1896 Lordul Henry Stevely de Ardely, întâlnit adesea la Londra, pe când se afla ambasador în Anglia, îi trimite o antologie de poezie românească în traducere engleză, apărută din iniţiativa lui. Totodată se interesa de sănătatea sa. În ultimii ani de viaţă a fost tratat de doctorul Constantin Istrati.

1897 22 aprilie. În dimineaţa acestei zile, Ion Ghica se stinge din viaţă în conacul său de la Ghergani. Corpul neînsufleţit este depus în capela familiei, construită în 1869, în parcul conacului. Înmormântarea s-a făcut cu fast oficial: un tren special a plecat din Bucureşti spre Ghergani, aducând membri ai Academiei Române, membri ai Camerei Deputaţilor şi Senatului, miniştri, doi generali reprezentând pe rege, care au format un imens cortegiu funerar, împreună cu numeroşii membri ai familiei Ghiculeştilor, a celor înrudiţi, alături de numeroşi ţărani din Ghergani şi din satele învecinate. Slujba de înmormântare a făcut-o însuşi mitropolitul primat, însoţit de un sobor de preoţi. Un detaşament de soldaţi au dat onorul. Au rostit cuvântări: Dimitrie Sturdza – în numele guvernului; Tache Giani – preşedintele Camerei Deputaţilor; V.A. Urechia – vicepreşedintele Senatului; P.S. Aurelian – în numele Academiei. La sfârşitul ceremoniei funerare s-a dezlănţuit o ploaie torenţială.

INTRODUCŢIUNE

Când am început a înţelege cele ce se petrec în lume, intrase de curând în cursul timpului un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare şi luminos între toate, menit a schimba faţa lucrurilor pe pământ, de la apus la răsărit; secol care a adus cu dânsul o civilizaţiune cu totul şi cu totul nouă, nebănuită şi nevisată de timpii anteriori; civilizaţiune ieşită din descoperirile ştiinţifice datorite geniului omenesc, care a dat râurilor, mărilor şi oceanelor vapoarele, a înzestrat continentele cu drumuri-de-fier, a luminat pământul cu gaz şi cu scânteia electrică, ne-a dăruit telegrafia, telefonia şi fotografia; prin mecanică şi prin chimie a transformat toate artele şi măiestriile, a însutit şi înmiit producţiunea şi a rădicat pe om din robie şi din apăsare la egalitate şi libertate; a văzut renăscând ca din cenuşe state nouă ca Grecia, ca Belgia, România, Serbia şi Bulgaria. Secolul acesta a văzut la lucru atâţia oameni de geniu, care s-au ilustrat în ştiinţe, în arte şi în litere, pe Humboldt, pe Cuvier şi pe Arago; pe Goethe, pe Byron şi pe Victor Hugo; pe Beethoven, pe Meyerbeer, pe Rossini şi pe Wagner; pe Watt, pe Franklin şi pe Pasteur.

Pe la anul 1821 tunul încetase d-a răsuna în Europa; el îşi produsese efectul: deşteptase naţionalităţile, una câte una, din amorţeala în care erau căzute de secoli, şi România scăpa din ghearele fanarioţilor.