Moșu. Florian Lungu în dialog cu Doru Ionescu

De Florian Lungu și Ionescu Doru

Primul meu interviu cu Florian Lungu s-a consumat la sfârșitul anului 1994, în cămăruța sa de la capătul etajului IV din Radio, acolo unde cutiile cu benzile de magnetofon stăteau mai să cadă peste el, printre ness-uri și țigări. Ideea era să apară în revista „Panoramic Radio-TV” în jur de 5 ianuarie, când e născut. Și această carte trebuia să apară pe 5 ianuarie 2016, dar n-a fost să fie; însă mai bine mai târziu… În fine, au trecut peste 20 de ani, eu am avut privilegiul – ca redactor TVR – să-l intervievez încă de multe ori, să realizez chiar o emisiune la TVR Cultural, vreo doi ani, numită „Jazz Restitutio”, într-un studiou improvizat la Moșu acasă – el antama invitatul, îl aducea acolo, noi filmam dialogul dintre cei doi și adăugam imaginile de ilustrație, deopotrivă arhivă și evenimente recente.

Am trăit momente inedite alături de candidul și glumețul jazzman și jazzolog (deși de când se știe a luat această muzică în serios cât i-a stat lui în putință, ba și în exces, ceea ce i-a afectat sănătatea grav în mai multe rânduri). Nu se pot uita bancurile lui Moșu de la Gărâna, spuse pe marea scenă, ca și modul în care prezintă el sponsorii festivalului, martori sunt spectatorii (cu zecile de mii) de la fiecare ediție. În particular, eu păstrez mai multe amintiri: o tabără de jazz de la Jupânești, primul interviu filmat în care mi-a vorbit de Richard Oschanitzky, prima lui întâlnire cu Alexander Bălănescu (aranjată de noi la un hotel, atunci când muzicianul a lansat în concert discul „Maria T”), dialogul său cu Johnny Răducanu filmat în Club A pentru emisiunea „Remix”, ori acela cu marele pianist Jancy Korossy, acasă la Moșu, pentru „Jazz Restitutio”… (Doru Ionescu)

• Limbă: Română
• Editor: Casa de Pariuri Literare
• Data lansării: 23 aug. 2016
• ISBN: 9786068628561

Previzualizare carte

Mașina cu Jazzolină

Povestea seriei de dialoguri propuse de Casa de pariuri literare, cum am înțeles-o eu, e cam așa: se ia un personaj dintr-un domeniu, se răstoarnă cu susu-n jos până îi cad toate amintirile din buzunare și – iaca – avem un fragment de istorie orală și a mentalităților din vremea pe care a traversat-o individul. Lejer, beletristic, fără stres și emfază. Dacă FSU mi-a fost propus de editorul un cristian, eu am pus condiția să facem și un dialog cu Moșu. Care reprezintă mai mult decât o epocă, el se identifică cu bună parte din jazzul care a curs prin România (încă dinainte de nașterea sa, cum veți afla, și n-a secat până în prezent), chit că mulți dintre muzicieni și-au luat lumea-n cap și au ajuns pe alte plaiuri. Este pur și simplu o instituție în sine, în muzica românească!

Primul meu interviu cu Florian Lungu s-a consumat la sfârșitul anului 1994, în cămăruța sa de la capătul etajului IV din Radio, acolo unde cutiile cu benzile de magnetofon stăteau mai să cadă peste el. Ideea era să apară în revista Panoramic Radio-TV în jur de 5 ianuarie, când e născut. Și această carte trebuia să fie lansată pe 5 ianuarie 2016, dar n-a fost să fie; însă mai bine mai târziu... În fine, au trecut peste 20 de ani, eu am avut privilegiul – ca redactor TVR – să-l intervievez încă de multe ori, să realizez chiar o emisiune la TVR Cultural, vreo doi ani, numită Jazz Restitutio (43 de ediții), într-un studio improvizat chiar la Moșu acasă – el antama invitatul, îl aducea acolo, noi filmam dialogul dintre cei doi și adăugam imaginile de ilustrație, deopotrivă arhivă și evenimente recente.

Am trăit momente inedite alături de candidul și glumețul jazzman și jazzolog (deși de când se știe a luat această muzică în serios, cât i-a stat lui în putință, ba și în exces, ceea ce i-a afectat sănătatea serios în mai multe rânduri). Nu se pot uita bancurile lui Moșu de la Gărâna, spuse pe marea scenă, ca și modul în care prezintă el sponsorii festivalului, martori sunt spectatorii (cu zecile de mii) de la fiecare ediție. În particular, eu nu pot uita o tabără de jazz de la Jupânești, primul interviu filmat în care mi-a vorbit de Richard Oschanitzky, prima sa întâlnire cu Alexander Bălănescu (aranjată de noi la un hotel, atunci când muzicianul a lansat în concert discul Maria T), dialogul său cu Johnny Răducanu, filmat în Club A pentru emisiunea Remix, ori acela cu marele pianist Jancy Körössy, acasă la Moșu, pentru Jazz Restitutio...

Casa lui Florian Lungu dă pe dinafară de viniluri, VHS-uri (unele deochiate, fără legătură cu jazzul, dar nu zic mai mult, cine îl știe, cunoaște), CD-uri și DVD-uri; peste toate cele ale jazzului, are o colecție fabuloasă de iepuri de pluș (veți afla în dialog de ce), pisicile (vii) i s-au dus, din păcate... Plus veiozele, unele telecomandate. De altfel, am fost martor ocular al amenajării actualului domiciliu, ani de zile – mereu mă suna după ce mai făcea un CAR și își mai cumpăra o lustră sau o veioză cu care are pur și simplu tapetat apartamentul – ceva de neimaginat. Cea mai recentă amintire: în 5 ianuarie 2016, am fost martorul fericit, acasă la Florian Lungu, al întâlnirii cu trompetistul Puiu Nistor din Suedia și cu saxofonistul Nicolas Simion din Germania – Doamne, ce povești s-au auzit acolo...

Evenimente deosebite din jazz, de rememorat împreună, sunt însă cu duiumul, bunăoară momentul primei interpretări la București a dublului concert... al lui Oschanitzky, dirijat de Sabin Păuța, cu Nicolas Simion, Florian Weber și Orchestra Națională Radio; el mi-a oferit și filmarea primei interpretări din România (de la Iași, cu Peter Oschanitzky dirijor). De altfel, am zeci de emisiuni pe DVD, cu booklet și tot dichisul (chiar el le editează pentru prieteni), pe care mi le-a făcut cadou de-a lungul anilor, la care se adaugă zeci de copii ale unor discuri epocale de jazz, ca și unele originale, atunci când le-a primit în mai multe exemplare. Așa m-am trezit și eu, bag samă, că-i fac cadouri – mult mai rar, nu sunt un intim al jazzului – când i-am adus diverse discuri cu Gia Ionesco ori cu Guido Manusardi.

Dar despre Moșu e vorba aici. Mă bucur de această cărțulie și pentru că astfel am reușit să ne vedem mai des, să ne exersăm salutul (pe care nu-l știm decât noi doi și soția sa), să aflu ce a mai pus la cale (pentru că, de când am devenit oarecum vecini, în Berceni, culmea e că ne vedem foarte rar)... N-a fost ușor să păstrăm un echilibru, că nu tot cititorul știe numele vehiculate, or, noi ne-am cam lăsat duși de val, ca de obicei. Așadar, interviul n-a fost tocmai simplu de transcris – îi mulțumesc lui un cristian și ajutoarelor sale, dar și soției lui Florian, Carmen, care l-a salvat dintre benzile alea de la Radio, să nu-i cadă în cap, i-a editat tonele de emisiuni și l-a sprijinit la maximum, din umbră, în tot ce a întreprins. Cel mai important, în acest moment, este să-l îmboldească să termine odată cartea aceea pe care o pune la cale de decenii. Este esențială pentru iubitorii de jazz din România (începând cu muzicienii), ca și adaptarea acelui proverb din vechime: „În jazz, cine n-are un Moșu... să-și cumpere!"

Doru Ionescu

Introducere în melodie

În primul rând, de ce ți se spune Moșu? Și de pe la ce vârstă?

Această poreclă se pierde în negura anilor. Mi-aduc aminte că încă de prin clasa a III-a primară mi se spunea Moșu, fiind eu mai tofolog și mai puțin sportiv; totodată, vezi Doamne, îndreptat spre intelect, dacă se poate spune așa, la acea vârstă. M-a urmărit această poreclă prin ani, de când am trecut de la școala primară până la liceu, a adus-o cu el un coleg... La facultate, la fel. Probabil că multora le-a plăcut, fiindcă există și câteva articole scrise despre mine în care apare porecla, inclusiv în titlu. Îmi amintesc că Relu Gherghel a semnat pe vremuri un articol numit „Moșii" – despre persoana mea și alții ca mine. La acestea s-au adăugat cîteva piese muzicale dedicate mie.

Una am ascultat-o sigur, a lui Ion Baciu Jr.

Da, se numește „Moșu, în suedeză „Gubben, și autorul a prezentat-o recent la concertul pe care l-a susținut împreună cu Big Band-ul Radio; atunci a avut un moment de duo pianistic cu Daniela Nicolae, cântând-o amândoi. Și la concertul de închidere a Festivalului de la Ploiești, Hot Jazz Summit, ediția a II-a, 26-29 noiembrie 2015, organizat de Filarmonica „Paul Constantinescu, în recitalul Big Band-ului Radio, „Țunțu Baciu și Daniela Nicolae au cântat piesa din nou.

Deci a fost Ion Baciu Jr. și la Ploiești?

Da, e orașul lui natal... S-a născut la Ploiești, chiar dacă formarea sa ca muzician s-a petrecut la Iași.

Dar știam că dorește să plece din Suedia, de pe la Umea, în America...

Nu, el a zis că vrea să părăsească Suedia, țară al cărei cetățean este, că acolo nu se mai poate trăi liniștit cu atâția imigranți. Preferă să stea în România și să meargă pe la New York, în patria jazzului. Revenind la dedicațiile cu care am fost... blagoslovit, mai există o piesă a lui Romeo Cosma, „Blue Bloody Moșu Blues, mai demult, Dan Mândilă și Mircea Tiberian au înregistrat compoziția lor numită „Pantofii de lac ai lui Moșu, apoi, există două piese ale lui Johnny Răducanu, „Moșu Blues și „Epu Blues... (Știi cum zicea regretatul Cornel Todea despre Johnny Răducanu? „Un cocktail amețitor: un tip umblat prin toată lumea, inteligent, sclipitor, dar care, pe de altă parte, uneori nu face bine acordul între subiect și predicat.) „Epu – de la „Iepu, că mie și soției ne-au zis și „Iepurașii.

În 1995, mi-ai mai zis și de „Uite Moșu, nu e Moșu", a lui Garbis Dedeian...

Va fi și aceea pe un anumit disc...

Bun, e clar! Unde-ai făcut ochi, în ce cartier?

M-am născut pe Intrarea din strada Grigore Alexandrescu, cartierul Dorobanți, colț cu Ștefan cel Mare, și acolo am trăit până când m-am însurat prima dată, când am plecat în cartierul Sălaj. În Dorobanți locuiam în fundul unei alei, aveam și-o curticică, deci liniște și aer curat, dar acum nu m-aș mai muta în acel cartier nici să-mi dea un miliard! E o înghesuială, o poluare și-o senzație de claustrofobie pe care n-o mai pot suporta.

În ce an se întâmpla evenimentul?

Data exactă a nașterii e 5 ianuarie 1943, în ajunul gerului Bobotezei. Și, din fericire, nu-mi amintesc nimic de Război. Dacă nu mă-nșel, părinții mei s-au refugiat atunci temporar în Oltenia, de unde era tata, pe lângă Calafat. Acolo s-a născut sora mea Irina, în satul Dobridor, deci probabil că au fost refugiați în timpul Războiului, ca să scape de pericol.

În momentul în care te-ai născut tu se trăia greu, ușor?

Eu m-am născut într-o casă de oameni civilizați, mama – casnică, iar tata – profesor de muzică la liceul unde am terminat eu studiile, „Tudor Vladimirescu", în cartierul Militari (e vorba de Militariul de atunci... că acum s-a extins). Era o școală apreciabilă – ca să-ți dai seama, din clasa mea de 30 de elevi, vreo 26 au urmat studii superioare. O școală foarte bună, cu profesori unul și unul, într-un fel și ei refugiați din cauza regimului, pentru că nu erau comuniști; era profesorul Mocanu, de fizică și chimie, era Anoaica, eminent profesor de geografie, era dirigintele, Ion Călugărița, profesor de matematică ce a ajuns mai apoi să predea la facultate și datorită căruia eu m-am dedicat muzicii. Fiindcă, n-o să crezi, dar eu în adolescență visam să ajung inginer. Eram pasionat de fizică, în special de electrică/electronică, pentru că alte capitole, optica de pildă, nu m-au interesat niciodată. La fizică – în domeniul electricității – știam manualul pe de rost. Și la mecanică am fost bun, mi-aduc aminte că era o profesoară la primul liceu