La final, Moartea strigă: „Bis!“. Trei piese de prelungit viața

De Ion Vera și Frâncu Alina

„Că ești un artist dramatic care se zbate să supraviețuiască sau că ești un om care nu se identifică cu sexul cu care a fost înzestrat și încearcă disperat să remedieze această problemă, că ești un geniu ajuns în zdrențe, care cerșește șansa de a-și spune povestea, că ești un îndrăgostit iremediabil, care încasează doar indiferență, că ești un nimeni urmărit veșnic de autorități, de probleme și eșecuri, că ești captiv în lumea ta, singurul loc în care nu ești perceput ca fiind nebun tocmai fiindcă sfidează noțiunea unanim acceptată de normalitate, că ești un scriitor care își așterne realitatea bidimensional, pe foaie, în replici, în didascalii, în unități de măsură a emoției – numite cuvinte –, și ridică în alții realități tridimensionale, că ești o întâmplare care citește aceste rânduri, știi foarte bine că orice fapt consumat dă singur startul la o continuare și că există mereu o a doua șansă, la fel cum Moartea știe când trebuie să lase ceva să continue, când să-i spună stop sau când să închidă ochii, fiindcă intervenția ar descalifica-o. Totul poartă eticheta cu va urma și depinde doar de noi să lăsăm eticheta acolo și să urmăm indicația.

Teatrul prelungește viața fiindcă este o prelungire a vieții. Nu e atât parte a ei, cât o extensie, ca o pereche de aripi cu care plonjăm într-un bar supraaglomerat, într-un dormitor în care încap fix două persoane, într-un vis policrom cu iz de psihotrope, sau într-o scenă care ne va marca fiindcă urmează să se petreacă în acel interval de timp pe care niciodată nu suntem în stare să-l dibuim, dar știm atunci când se întâmplă că nu putea fi altcândva.

Trei piese care ne zguduie, ne lasă simțurile bulversate, creierii bruscați, inima în aritmie, dar sufletul cumva ridicat. Trei piese de prelungit viața, chiar și a celor care cred că aceasta urmează abia după ce vor muri. Moartea strigă: „Bis!“ când se vede aplaudând de una singură, fiindcă nu are de ales decât să lase spectacolul să continue în momentul în care tocmai se dezintegrează.

Îndrăznește și citește!“ – Andrei Vornicu

• Limbă: Română
• Editor: Casa de Pariuri Literare
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786068342832

Previzualizare carte

Refuz să cresc. Dacă puteţi face o mică donaţie

de Vera Ion

o piesă de teatru bazată pe întâmplări reale

Personaje

Vera

Peter Pan (care apare ca desen animat)

(VERA intră, cu o geantă cu haine şi obiecte. În spatele ei se află un ecran de proiecţie pe care vor apărea, animate, personaje din povestea pe care o spune, detalii de spaţiu, şi, din când în când, Peter Pan plutind deasupra ei. Acum, pe fundal, avem interiorul unei toalete publice.)

Salut, eu sunt Vera şi sunt gata de o nouă zi de muncă. Lucrez în Londra. Sunt din Bucureşti, dar lucrez aici pe vară. Pe stradă. Cer bani de la turişti. Azi vreau să fac 100 de lire.

(Scoate din geantă o sabie de plastic, o pălărie de Peter Pan şi câteva haine. Începe să se schimbe.)

Am ajuns aici cu doi prieteni, şi ei tot din Bucureşti. Am venit să dăm lovitura. Eu am făcut un an de master aici şi am rămas prietenă cu foştii colegi. Ne-au zis că putem să stăm la ei pe vară. Voiam să modelăm animale din baloane şi să le dăm la turişti pe stradă, făceam 200 pe zi şi puteam să ne întoarcem cu 3000 la sfârşitul verii. Da’ n-a mers aşa de bine. Anul ăsta s-au interzis animalele din baloane pe Southbank. E interzis să dai orice formă de iepuraşi, girafe şi elefănţei din baloane pe străzile Londrei.

Săptămâna trecută era să fiu arestată, m-a văzut un poliţist cu baloane în braţe şi m-a oprit imediat. Mi-a luat datele, m-a dat prin staţie şi a zis că îmi face criminal record. Da’ de ce? It’s a crime, you are a criminal, you will have a criminal record!

Au mai rămas 20 de vânzători de baloane în Londra. Clandestini. Toţi sunt români. Au o tehnică a lor, apar pe furiş, le dau pe sub mână ca pe parfumuri şi, în zece minute, toţi turiştii sunt plini de baloane… vânzătorii au dispărut. Am încercat şi eu, dar m-am speriat prea tare de poliţie. Am mers o dată pe malul Tamisei, cu baloane şi, în paralel cu mine, pe apă mergea o barcă de poliţie, exact cu aceeaşi viteză. Sau poate m-am paranoizat eu aiurea. Oricum, am mers zeci de kilometri în ziua aia şi am făcut 5 lire. Aşa că am ales position Peter Pan pe Southbank, ăsta e jobul meu.

(A terminat să se schimbe, acum e îmbrăcată în Peter Pan.)

Lucrez pe Southbank, în zona cea mai turistică din Londra. Mă schimb la toaleta publică şi traversez prin privirile celor de la terase. Mi-e puţin jenă, dar Vestul respectă diversitatea, aşa că aş putea să am şi trei capete şi ei tot la fel mi-ar zâmbi. Civilizat. Încurajându-mă „să fiu eu însămi". Numai să stau la un metru distanţă.

Ajung printre ceilalţi artişti de stradă… Ia uite, e full aicea. Deja s-au adunat. Tommik e la locul lui, fă-te că nu-l vezi… E soare, trebuia să mă gândesc să plec mai devreme. Poate nu mai găsesc nici un loc.

De obicei primul loc pe care îl vezi, ăla e al tău, şi dacă eziţi, nu o să meargă bine toată ziua. Primul loc pe care îl văd e chiar lângă coşu’ de gunoi… şi cu spatele la Tamisa. Şi mai e unu’… da’ e rezervat. Pentru Michael Jackson. Hai, ce ai găsit aia e, hai, că n-avem timp. Asta e. O să fac 100 de lire fix aici, chiar dacă trebuie să stau până la 9 seara. Fix aici, lângă coşu’ de gunoi.

(Pe fundal, în spatele ei, apare proiectat Southbank-ul – varianta de desen animat, cu Big Ben-ul, apa, vapoare cu steagul britanic, plutind. VERA scoate din geanta o puşculiţă, cartoane cu „Make a picture with Peter Pan, donations welcome, „I refuse to grow up, „Queen of fairies", un fluier, încă o sabie. Le aranjează în jurul său.)

Hai. Facem şi noi un ban azi?

Primele 15 minute sunt mai grele. Trebe să admiţi că te simţi prost şi să aştepţi să treacă. Asta e, mă simt prost şi dau din fluier, şi între timp îmi fixez şi poziţia, chestia cu mâna sus, capul fluierului înspre tine, bărbia pe umăr, mâna ridicată, unghiurile exact ca la Tyra Banks la America’s Next Top Model, ia uite ce frumos, şi cât ai hulit-o, uite, vezi, te ajută Tyra, acuma, mâna ridicată… genunchiu’ stâng flexat, drept întins, bărbia ridicată, rămâi.

(Stă vreo 5 secunde aşa, se uită în faţă.)

Vezi că a apărut unu’ mic. S-a speriat.

Copii de occidental. Le e frică şi de mă-sa. Ăia arabi sunt buni, că-s mulţi. Hai. Hai, c-avem 100 de lire de făcut azi. Toată săptămâna ai frecat-o, azi fără 100 de lire nu intri în casă. Statuia aia cum poate să facă 200 de lire pe zi, şi uite ce rochie jegoasă are? Hai, că eşti micuţă, drăguţă, ai superpersonaj, ai lumină-n ochi, ai tot ce-ţi trebe.

Hai, Peter Pan, hai fii cu mine, că ştiu că poţi. Cred în tine, Peter Pan, şi-n sufletu’ tău de copil… Şi, mai ales, în sufletu’ de copil al tipului ăstuia… care trece… treci mai departe.

Cine dracu’ crezi că-şi face poze lângă coşu’ de gunoi? Unii vin de la 5 să-şi ocupe loc şi tu nici la 10 nu eşti în stare să ajungi. Doi bulgari s-au înjunghiat astă-vară pentru un loc aici şi tu vii la 12 ca o prinţesă.

Hai. Hai, nu contează. Primele 15 minute, până-ncep să zâmbească. Când încep cu zâmbetele e ca şi rezolvat, hai. Hai, Peter Pan, coboară-ţi spiritu’. Ştiu că poţi.

De băut, n-am băut. M-am culcat devreme. Am pus gelu’ de duş a lu’ Judy la loc, exact aşa cum l-am găsit. Nici n-am cheltuit prea mult ieri. Dacă îmi dai 100, 50 pun deoparte, zece îi dau lu’ Javi pentru chirie şi din restu’ iau mâncare pentru toată casa. Fac salată de rucola. Le fac şi mămăligă, dacă e. Le fac ciulama. Şi îi iau alt gel de duş lu’ Judy. Crezi că eu vreau să îi folosesc gelu’? O să şi recunosc, o să zic iartă-mă, Judy, ţi-am folosit gelu’ de duş, da’ uite altu’ la loc, exact la fel. Plin. Să nu mai zică ai naibii români împuţiţi, după ce că îţi beau laptele, îţi consumă şi gelu’. O să-mi iau şi laptele meu.

(Închide ochii şi începe să se roage; Peter Pan apare plutind deasupra sa.)

Eu cred în tine, Peter Pan. Coboară-te şi atinge-mă cu praf de stele şi ajută-mă să fac oamenii fericiţi. Ştiu că se poate. Trebuie numai să crezi. La şcoală, la promoţia lui Cojar, domnul profesor spunea că a coborât îngerul când actorii jucau cu credinţă. Şi eu cred. Cred în tine. Cred în puterea de a face lumea mai frumoasă. Chiar şi cu un zâmbet. Chiar şi cu o poză cu Peter Pan.

N-o să mă gândesc la bani. Banii se fac dacă nu te gândeşti la ei.

Ce ştie Michael Jackson despre actorie? Sau Donald. Sau Tommik balerinul. Pe Tommik l-am auzit foarte clar cum a zis odată că vrea să arunce măcar un copil în Tamisa, să vadă cum e. Eu nu gândesc aşa. Şi nici nu ard ca el un whiskey, Redbull şi două jointuri înainte să încep munca. Şi nici ca Matrix, să arunc după ei cu banii dacă îmi dau mai puţin de 50p. Pentru mine sunt bune şi monezile roşii. E bun orice ban. Numai să fie 100 de lire la sfârşit.

Oriunde îmi găsesc loc, stau şi te aştept, Peter Pan, şi ştiu că tu vei veni. Chiar şi aşa cum e azi, cu faţa la clădirea Shell, cu spatele la Tamisa. Lângă coşu’ ăsta de gunoi. De când am venit aici am avut atâta dorinţă: să îmi găsesc loc mereu cu faţa la apă, dar uite că azi aşa a fost să fie. Eu m-am trezit la 9, dar tot la 12 am plecat.

Dar n-a fost vina mea. N-a fost vina mea că Javi avea o problemă sentimentală cu Matt şi voia atât de mult să vorbim despre asta. Suntem prietene. Îmi făcuse şi un ceai. Plângea. Ce puteam să fac?

Eu sunt încă un copil, Peter Pan. Copilul din mine n-a murit. Încă ştiu să mă joc, încă ştiu să glumesc, şi ştii prea bine că încă am simţul umorului. Cine ar fi mai potrivit