Istoria inedită a unui ziar cultural. 15 ani cu Ziarul de Duminică

De Stelian Turlea

Nu știu când au trecut 15 ani.

În mai 2000 nu m-am gândit o clipă unde voi fi peste 15 ani, știam că voi face acest ziar, dacă mă va ține Dumnezeu în viață, încă un an, doi, zece, dar nu m-am văzut o clipă măcar peste un număr atât de mare de ani. Pentru o publicație, de orice fel, 15 ani înseamnă enorm, aproape istorie, mai ales când traversează vremuri de criză, cu fluctuații economice uriașe, cu schimbări politice care pot pune capăt și celui mai minunat proiect.

• Limbă: Română
• Editor: Casa de Pariuri Literare
• Data lansării: 20 mai 2016
• ISBN: 9786068628424

Previzualizare carte

PROLOG

15 ani cu Ziarul de Duminică

Stelian Țurlea

Nu știu când au trecut 15 ani.

În mai 2000 nu m-am gândit o clipă unde voi fi peste 15 ani, știam că voi face acest ziar, dacă mă va ține Dumnezeu în viață, încă un an, doi, zece, dar nu m-am văzut o clipă măcar peste un număr atât de mare de ani. Pentru o publicație, de orice fel, 15 ani înseamnă enorm, aproape istorie, mai ales când traversează vremuri de criză, cu fluctuații economice uriașe, cu schimbări politice care pot pune capăt și celui mai minunat proiect.

Am trecut prin toate, de parcă n-ar fi existat, nu vreau să amintesc crizele exterioare de orice fel, care provocau, firește, crize interne, zguduitoare, ale revistei, modificându-i și împuținându-i echipa. Aruncând în cele din urmă ziarul online. Am scris despre toate în nenumărate editoriale, reiau aici pe scurt câteva dintre ideile de atunci, urmate unele altora în timp.

Au fost mai multe rânduri de alegeri, s-au schimbat guverne și administrații, puterea a fost preluată de cei care fuseseră în opoziție și din nou le-a revenit primilor, succesiuni firești într-o țară care vrea să fie democratică, oricâte convulsii trebuie să suporte, oricâte hopuri trebuie să treacă și oricât de mult se prelungește o tranziție obositoare, despre care în mai multe rânduri s-a spus că s-a încheiat.

Au apărut și au dispărut reviste culturale, au apărut și au dispărut edituri, s-au publicat mii de titluri de cărți, în milioane de exemplare, s-au inaugurat ori s-au închis galerii de artă, s-au deschis ori au dispărut muzee, s-au vernisat sute de expoziții, mii de spectacole de toate felurile au avut premiere, s-au degradat și s-au inaugurat monumente, s-au succedat gale, concursuri, festivaluri, reuniuni, colocvii, târguri felurite, s-au acordat premii, au răbufnit contestații, s-au iscat polemici – îndârjite, înfierbântate, dezarmante, știute, obositoare, neinteresante, manipulatoare, copiate, repetate sau pur și simplu iscate din plictiseală – care au dărâmat idoli sau idei, sau, dimpotrivă, au sfârșit într-un fâsâit caraghios, au răsunat proteste ale condeierilor, cântăreților, actorilor, cercetătorilor, unii au preferat să-și alăture doar semnăturile, să-și mai amintească lumea de ei, alții au ieșit în stradă, au răbufnit scandaluri legate de numiri în funcții, de amestecul politicii în cultură, deturnare de fonduri sau spălare de bani, aprecieri pe criterii neaxiologice sau plagiaturi – despre al căror sfârșit n-a mai auzit nimeni, conform înrădăcinatelor obiceiuri balcanice –, efemere genii au apărut și au dispărut peste noapte, personalități care chiar aveau ceva de spus au continuat să tacă, altele și-au dat obștescul sfârșit, Dumnezeu să-i odihnească, s-au dat legi care au nemulțumit pe toată lumea, generațiile au continuat să se războiască pentru pleava unor concepte, învățământul și-a schimbat de câteva ori hainele, dar mai făcuse asta, curente literare noi s-au străduit să se impună, dar mai făcuseră asta, impostori s-au străduit să ia caimacul unor sponsorizări, dar mai făcuseră asta, fenomene de prin alte părți s-au insinuat rapid, speriindu-i pe tradiționaliști, dar sperietura lor s-a dovedit fără rost, cuvinte tabu au pătruns în textele literare, mai ales în romane, și astăzi nimeni nu se mai oripilează, manelele au spart urechile celor delicați, dar lumea s-a obișnuit și cu timpul le-a ignorat, pe muzica cultă continuă să nu dea nimeni vreun ban, sportul e privit cu aceeași invidie, pentru că e sponsorizat mai mult, răsună aceleași bocete despre viața grea a culturii, responsabili înțepeniți de ani buni în scaune plușate n-au învățat să facă proiecte cu care să obțină fonduri, s-au schimbat enorm de multe și enorm de multe au rămas nemișcate. Ca viața.

Toate acestea – și multe altele – s-au petrecut în viața scurtă a Ziarului de Duminică, săptămânalul cultural al Ziarului Financiar. Adică vreme de 15 ani. Ziarul de Duminică a dat seamă, cât a putut, despre mare parte din întâmplările acestor ani. Cum promisese.

Ziarul de Duminică înseamnă un pariu (imaginar) câștigat.

Încotro ne îndreptăm? – mă întrebam într-unul dintre editorialele publicate la câțiva ani de la nașterea ziarului. Reiau ce spuneam: România e o țară din a cărei Constituție lipsește cuvântul cultură. E o problemă simbolică, dar care spune mult despre mentalitatea omului politic. Nici măcar oamenii de cultură aflați în Parlament la vremea redactării primului act fundamental n-au insistat pentru introducerea, sub orice formă, a acestui cuvânt – sau n-au fost auziți. Astăzi, când în noua strategie națională de apărare a țării apar domenii ca educație, cultură, sănătate și mediu, mulți oameni politici s-au oripilat și au votat împotrivă, uitând că trebuie privită cultura nu doar ca un ornament. România este încă o țară în care sponsorizările pentru cultură nu există, nu sunt înțelese, mai-marii țării încă nu acceptă că o seamă de avantaje – cele mai multe mărunte de-a dreptul – acordate oamenilor de afaceri care ar investi în cultură sau ar sprijini cultura ar degreva statul de cheltuieli enorme, în beneficiul tuturor. Exemplele atâtor democrații occidentale par să nu convingă. România este încă o țară care își neglijează promovarea în străinătate a culturii și a reușitelor în cercetare, spre deosebire de toți vecinii săi care au traversat același coșmar comunist, dar au învățat că nimeni nu are interes să te ajute și nu te ajută mai mult decât o poți face tu însuți. România este încă o țară al cărei buget destinat culturii este ridicol de mic, încât monumente nenumărate rămân în paragină, muzee și case de cultură se închid, opere de artă valoroase sunt pe punctul de a se degrada, în așteptarea restaurărilor, manifestările culturale de prestigiu se răresc, în ciuda clamărilor oficiale optimiste. Scriitorul român scrie pentru el însuși și pentru un grup de prieteni, drepturile de autor practic nu există și nu se poate trăi din literatură. Tirajele sunt insignifiante, de câteva sute de exemplare: oamenii nu cumpără cărți, din diverse motive, în primul rând de ordin economic, dar nici bibliotecile publice nu achiziționează cărți, pentru că nu au fonduri și pentru că, mai cu seamă, ele, bibliotecile publice, sunt din ce în ce mai puține. Cercetătorul român nu are aparatura pe care o visează pentru descoperirile sale; cei mai mulți, tineri mai cu seamă, pleacă la marile universități vest-europene sau americane și se realizează acolo; iar legile îi descurajează pe cei care ar dori să facă din cercetarea românească un domeniu de vârf. Pictorii mai reușesc să-și vândă tablourile noilor îmbogățiți dornici să-și vâre averile în ceva valoros, dar lucrul acesta se întâmplă cu foarte puțini, ale căror cote sunt recunoscute de toți; majoritatea celorlalți artiști plastici trăiesc de azi pe mâine. Muzica cultă are o căutare limitată, pe compozitorii români nu-i știe aproape nimeni. Sălile de concert sunt rareori pline – și nu din lipsă de interpreți și instrumentiști valoroși. Actorul român trebuie să se descurce, ca toți ceilalți, joacă într-o piesă, dar se străduiește să fie chemat în vreun film, fie și pentru un rol episodic, sau la vreo televiziune particulară. Istoricii, în sfârșit, sunt derutați de presiunea politicului și încă nu reușesc să elaboreze sintezele așteptate. Încotro ne îndreptăm – nimeni nu știe să spună.

Până la un punct, toate acestea sunt normale. Artistul trebuie să răzbată și să se impună singur, oricare ar fi domeniul său de activitate, statul nu e dator și nici nu trebuie să-l susțină, în afara promovării în străinătate, pentru că acolo reprezintă întâi țara și abia pe urmă se reprezintă pe el însuși. Până la un punct, toate acestea par să fie normale într-o societate a cărei tranziție s-a prelungit la nesfârșit. Despre toate acestea au mărturisit confesiunile și mai ales interviurile Ziarului de Duminică. Ele au vorbit despre curajul, îndârjirea, cutezanța, încăpățânarea de a face cultură în vremuri confuze. Câtă vreme mai sunt încă visători care speră să le fie citite cărțile, aplicate descoperirile, ascultată muzica, admirate picturile și jocul actoricesc, câtă vreme o mână de naivi mai fac cultură într-o țară care pare să se dezintereseze de cultură, acest ziar va continua să-i asculte și să-i promoveze, pentru cei ce vin.

Nu despre problemele depășite ale celor 15 ani vreau să scriu acum, voi reveni pe parcursul acestei cărticele – în fond, nu interesează pe nimeni, iar pe mai proaspeții iubitori ai ziarului chiar nu trebuie să-i tulbur cu chestiuni pe care poate nu le-ar înțelege.

Vreau, în rândurile introductive de acum, să mulțumesc celor care mi-au fost / ne-au fost alături tot timpul acesta enorm sau măcar o parte din el. Și celor care au crezut în Ziarul de Duminică. Mulți dintre ei au dorit să spună o vorbă, două – le veți găsi mai departe în carte. Unii au uitat s-o facă, deși promiseseră. Unii au refuzat, n-am vrut să le știu motivele, temându-mă că ar putea fi meschine. Indiferent că au răspuns ori nu invitației de a scrie câteva rânduri, ei merită întreaga mea gratitudine.

Primul dintre toți, în fața căruia mă înclin, este, fără dubiu, Adrian Sârbu, cel care a susținut proiectul din prima clipă și mai târziu, indiferent prin câte cutremure au trecut companiile pe care le-a păstorit.

Vreau să-i mulțumesc Danei Frățilă, întâiul director artistic al ziarului, pe indiferent ce meleaguri se va fi aflând, pentru că a știut să dea un chip strălucitor ideilor mele.

Primei echipe redacționale, entuziastă cum rar mi-a fost dat să întâlnesc în viața mea de jurnalist – Nicolae Manolescu, Bogdan Ghiu, Ioan Es. Pop, Daniel Nicolescu, Tudor Călin Zarojanu, Cosmin Popa, Marcela Zamfir Gheorghiu, Dana Frățilă, Cristian Iovițu.

Colaboratorilor entuziaști ai primelor numere și primului an – Constantin Stan, Dan C. Mihăilescu, Alexandru Condeescu, Marius Ianuș, Ioan Groșan, Andrei Bacalu, Silviu Sepciu, Mircea Țeca, Gia Iova, Horia Gârbea, Andra Mămularu, Oltea Șerban-Pârâu, Cornel Radu Constantinescu, Aristița Albăcan, Mihaela Enciu, Cristian Crisbășan, Alexandru Purcăruș, Ioan Flora, Ioan Buduca.

Apoi, celorlalți care s-au succedat în timp și s-au alăturat echipei cu rubrici mai mult sau mai puțin permanente – Daniel Cristea-Enache, Adrian Cioroianu, Alice Georgescu, Dan-Silviu Boerescu, Emanuel Bădescu, Cătălin Fudulu, Adrian Majuru, Neculai Constantin Munteanu,