Doctorand la București. Partea a III-a a rockmanului Tovarăși de cameră

De Mihail Vakulovski

Am ajuns la Universitate, la Facultatea de Litere, după ce-am urcat scările alea de metrou ca-n filmul lui Liviu Ciulei, făcut după „Prea tîrziu“, carte pe care mi-a cumpărat-o tata din librăria Uniunii Scriitorilor, de la Chișinău, am intrat la secretariat, secretara a zis să mă duc la decan, să-l aștept, că trebuie să vină. Decanul a zis să mă duc la rectorat, că la ei nu e nici o informație despre mine. Rectorul a zis să mă duc la prorector, prorectorul – să mă duc la Ministerul Învățămîntului. La Ministerul Învățămîntului mi-au spus să vin mîine, că e cam tîrziu. În autobuz o femeie îmbrăcată cu stil și destul de frumos, aș fi putut să pariez că e profesoară, țipa încontinuu: „Nebuno!“, a urlat „Nebuno! Nebuno! Nebuno!“ de sute de ori, „Îmi sari în spate, nebuno?“, „Femei de bulevard și toate nebune din Constanța!“, „Eu vi-s poliția, vă omor, nebunelor care sînteți!“

Mă cam zaibisem, cheltuisem și o groază de bani pe troleibuze și metrouri, mă dureau și picioarele, tălpile, că de la rectorat la minister nu prea ai cum să ajungi doar cu metroul-troleibuzul-autobuzul, apoi mai aveam și geanta, aveam și altele pe cap, iar Ana nu mai era la fel de vorbăreață ca-n Chișinău... Asfaltul din București e mai zgrunțuros decît cel chișinăuian, iar funcționarii – mult mai nesuferiți, mai nesimțiți, cum zic ei, dacă nu le duci ceva, măcar o ciocolată, un cartuș de țigări sau o cutie de cafea. Iar dacă află că ești basa – îți cer bomboane Bucuria și vinuri moldovenești.Și acum ce fac? Nu doar că n-am loc la cămin, dar nici nu știu dacă sînt sau nu „pe listă“. Așa te obișnuiesc ăștia să vrei să fii... pe listă... Ana a zis să merg la ea, că stă în apartamentul unui unchi, care s-a însurat cu sora mamei ei și s-a mutat într-un sat, lăsîndu-i ei apartamentul. După vreo oră de mers, cu autobuzul, de la Rosetti, apoi de la Iancului cu tramvaiul 34, am ajuns într-o piață plină de țațe și tuciurii, care așa se și numea, Piața Sudului, apoi am mai mers vreo 10-15 minute pe jos și-am ajuns la un bloc jerpelit, care se mărginea c-un cîmp cît vedeai cu ochii, iar la intrare băieții scuipau coji de semințe, fumau și te mîncau din ochi, stînd grămadă în fața ușii, așteptînd să-i rogi să se dea într-o parte ca să poți înainta. „Vere, ai o țigare?“ – „Nu fumez“, și mi-am făcut loc cu umărul printre ei. La Chișinău așa ceva e de neînchipuit. Acolo sînt rockerii care se bat cu metaliștii, care, de fapt, sînt tot rockeri, doar că mai duri, și luptele lor mi s-au părut mereu ciudate, cum să se bată rockerii cu rockerii? Hip-hop-iștii cu raperii? Și erau și gopnicii, care-i băteau și pe rockeri, și pe metaliști, și pe hip-hop-iști, și pe raperi, și pe menți, și pe ceilalți. Mai există mafie, „hoții în lege“ și rackeții, dar ăștia sînt cu totul altceva. Poate că băieții de cartier ar avea, totuși, ceva șanse, dar nici așa ceva nu există la Chișinău, pe cînd la București nu-ți dau pace să respiri... băieții de bloc, de scară a blocului. Aici nu există bloc care să nu aibă băieții lui și nu există om care să nu aibă istorii cu băieții de la bloc.

• Limbă: Română
• Editor: Casa de Pariuri Literare
• Data lansării: 20 mai 2016
• ISBN: 9786068628486

Previzualizare carte

Adormisem și nu coborîsem la București, pierdusem stația. Mă înțelesesem la telefon cu Ana să mă aștepte în gară și acum m-a trezit nașu’ să ies, „Am ajuns, a zis. „Unde? – „Cum unde? La Concești". Băga-mi-aș pula, acum tre să mă întorc la București... Nu-i nimic, am venit după o lună, mai întîrzii o zi, doar că mă așteaptă fata aia, parc-o văd, singură pe peron, urmărind cu privirea călătorii care coboară, primii mai fresh, mai grăbiți, coboară alții, alții, ies ultimii, adormiți, frecîndu-și ochii cu pumnii, trenul fluieră, mai sare unul mai adormit, ca în vis, trăgîndu-și din mers hainele pe el, trenul se screme, trage pîrțuri, chiuie, se urnește... M-am îmbrăcat repede, mi-am aruncat geanta pe umăr, am coborît alene pe scări – un orășel din secolul trecut, blocuri comuniste, hrușciovșci mucegăite și urîte, ca-n centrele raionale de la noi, triste și deprimante, garduri de beton foarte jegoase, scrise, ceva cu „M", ceva cu Steaua, gunoaie, hîrtii peste tot, milițieni și CFR-iști triști, plictisiți, somnoroși, oameni grăbiți și blazați, copii murdari și parcă beți, cu priviri încețoșate, koneț filma, Conceștiul pulii…

― Trezește-te, am ajuns!

― Unde?

― Cum unde? La București.

― Cum... la București?

M-am uitat pe geam, blocuri comuniste, hrușciovșci gri deprimante, înalte și urîte, foarte triste, garduri de beton murdare, mîzgălite, ceva cu „M", ceva cu Steaua, gunoaie, hîrtii mototolite peste tot, polițiști și CFR-iști ofticați și agresivi, oameni grăbiți și supărați, copii murdari și amețiți, cu priviri aiurite, cu ochi incolori care se trimit unul pe altul în pulă, copii cu țîțe, bătrîni fără fețe…

― Unde sîntem? l-am întrebat pe unu’, care trecea prin fața ușii compartimentului.

― La București, coboară, frate, că pleacă trenul cu tine cu tot.

― Da’ nu-i ultima stație?

― Ultima, că mai departe de București nu merge trenul, doar că se întoarce-n gara Basarab.

Mi-am aruncat geanta pe umăr și am coborît, în București, bine că Conceștiul era doar în vis... Dar, coborînd, am dat de… Conceștiul din vis… doar că se numea altfel... București-București, capitala țării ești. După modelul sovietic „Moscovă iubită / Mîndră capitală / Toți copiii-ți cîntă / Cîntece de fală... Sau din falus... Dar e bine cînd ajungi unde te-ai pornit, e bine cînd joci în echipa la care ai visat să joci, cînd te căsătorești cu cine ai vrut, cînd faci ce-ți place, „e bine, blea, să dormi, dar îmi place și să mănînc, zicea cîndva, la Chișinău, fizi, bine c-am ajuns, în pula mea. M-am dus pînă-n capătul peronului, grăbit, gîndindu-mă la Ana, cum stă și se uită în mulțime, așteptîndu-mă pe mine, ar fi fain s-o iau prin surprindere, să apar de undeva din spate, ca să se bucure și mai tare... Dar nu era de găsit în mulțimea de la capătul peronului, m-am dus pînă-n cealaltă parte – nu era nicăieri, m-am întors în capătul dinspre oraș, așezîndu-mă pe-o bancă, m-aș fi pornit spre universitate, doar că îi spusesem că nu e nevoie să mă aștepte, ne întîlnim în oraș, iar ea insistase să mă întîmpine – „Ce, crezi că Bucureștiul e Chișinău? Apoi, nu mai am răbdare să te văd". O întrebasem dacă reușește, m-a asigurat că da, poate a pierdut metroul, poate a adormit, hai s-o mai aștept, ce pula, că doar nu m-o fi așteptînd chiar acum prorectorul pe mine...

― Hai cu mine, că mă duc și eu la universitate, m-a îndemnat un tip cu care vorbisem în tren, încă înainte de a trece Prutul.

― Mulțam, dar trebuie să aștept pe cineva...

Cînd a venit, a zis că, intrînd în metrou, care era gol-goluț, pe cealaltă ușă s-a năpustit un bătrînel și s-au grăbit să se așeze amîndoi pe același scaun, „Ce drăguț, a adăugat. „Nu-mi pare nimic drăguț în chestia asta, i-am spus. Te aștept aici de jumătate de oră, iar tu n-ai găsit alt scaun decît același pe care voia să-și pleoștească bucile un moș libidinos – „Hai, nu era așa, era un bătrînel simpatic și după ce-am coborît am mai vorbit, era de la Ministerul Transportului și a zis că poate vor avea nevoie de-un traducător din rusă, vezi, tot la tine mă gîndeam – „Ia mai lasă-mă-n pula mea de grijă, mai bine nu mă lăsai să aștept în peștera asta, nici n-am ajuns și deja mă trimiți la muncă. În metrou am stat în picioare – nu mai erau toate locurile libere ca să te arunci asupra aceluiași scaun, ca pe ambrazura dușmană. Scaunele din metroul din București m-au făcut să uit de așteptarea mea deprimantă – băi, în București metrourile au două rînduri de scaune față în față. Așa, un rînd într-o parte, la perete, iar altul în cealaltă parte, la celălalt perete, unele cu fața spre celelalte, roșii și în formă de cur. Serios! Îți pui o bucă într-o gaură, cealaltă bucă – în cealaltă gaură și pentru borta curului e o linie. Brâncuși, blea, scaunu’ curului, ca nu cumva să-ți vină prin cap să te așezi în cap. Bine, mai tîrziu am aflat că în România e posibil și așa ceva, că aici totul e original, totul se interpretează. Yoghinii români sînt altfel decît yoghinii, iar teoria lor se bazează… pe futut, pe fututul în masă, la colhoz, ce pula, ca-n rai, fututul ca religie, unde-i Guru să-i dau pula la supt, lui și oamelor lui, că doar omul e supt vremuri, ce pula mea. Stau și se uită unii la alții, își bagă bucile în găurèle și se holbează unii la alții pînă aud: Atenție, stația care-ți trebuie, urmează stația cînd deja e prea tîrziu să cobori. Următoarea stație e aia care urmează. Pînă și actrița a cărei voce răsună limpede în difuzor la fiecare stație de metrou, zi de zi, oră de oră, minut de minut, în tot Bucureștiul, a luat țeapă. Cu mulți ani în urmă, cînd era tînără actriță, abia absolvise facultatea, a fost și a dat o probă de voce, a zis tot ce i s-a spus: Atenție, stația Izvor, urmează stația Nicolae Grigorescu ș.a.m.d., i-au zis că dacă va fi OK o vor suna ei… și de-atunci își poate auzi vocea cînd are chef, oricînd, în capitala României, însă nimeni n-a mai căutat-o vreodată pentru onorariu, femeia n-a luat nici un ban pentru asta, lucrează și acum la teatru, a dezgropat-o super starul Andrei Gheorghe pentru o emisiune cu voci celebre cu autori necunoscuți. O linie roșie, ca-n bancul cu Vovca și cu taică-so. La prima lecție, pe 1 septembrie (bancul e sovietic și-n URSS școala începe pe 1 septembrie), învățătoarea întreabă: „Copii, ce să facem ca clasa noastră să devină cea mai frumoasă clasă din școală? – „Să aducem flori, a zis Lenuța. „Bravo, Lenuța, o laudă învățătoarea. „Să vopsim băncile, zice Ionel. „Bravo, Ionel. „Să punem tablouri pe pereți, zice Vasilică. „Bravo, Vasilică, dar tu, Vovca, ce zici să mai facem pereților, ca să fie cei mai frumoși din școală?". „Să zapizdim o linie roșie". Învățătoarea îi spune să-l cheme la școală pe taică-so, a doua zi vine tatăl lui Vovca, învățătoarea îi spune ce-a zis Vovca, taică-so îi zice profei: „Și ce? Nu vă place linia roșie? Zapizdiți una verde!".

Am ajuns la Universitate, la Facultatea de Litere, după ce-am urcat scările alea de metrou ca-n filmul lui Liviu Ciulei, făcut după „Prea tîrziu, carte pe care mi-a cumpărat-o tata din librăria Uniunii Scriitorilor, de la Chișinău, am intrat la secretariat, secretara a zis să mă duc la decan, să-l aștept, că trebuie să vină. Decanul a zis să mă duc la rectorat, că la ei nu e nici o informație despre mine. Rectorul a zis să mă duc la prorector, prorectorul – să mă duc la Ministerul Învățămîntului. La Ministerul Învățămîntului mi-au spus să vin mîine, că e cam tîrziu. În autobuz o femeie îmbrăcată cu stil și destul de frumos, aș fi putut să pariez că e profesoară, țipa încontinuu: „Nebuno!, a urlat „Nebuno! Nebuno! Nebuno! de sute de ori, „Îmi sari în spate, nebuno?, „Femei de bulevard și toate nebune din Constanța!, „Eu vi-s poliția, vă omor, nebunelor care sînteți!

Mă cam zaibisem, cheltuisem și o groază de bani pe troleibuze și metrouri, mă dureau și picioarele, tălpile, că de la rectorat la minister nu prea ai cum să ajungi doar cu metroul-troleibuzul-autobuzul, apoi mai aveam și geanta, aveam și altele pe cap, iar Ana nu mai era la fel de vorbăreață ca-n Chișinău... Asfaltul din București e mai zgrunțuros decît cel chișinăuian, iar funcționarii – mult mai nesuferiți, mai nesimțiți, cum zic ei, dacă nu le duci ceva, măcar o ciocolată, un cartuș de țigări sau o cutie de cafea. Iar dacă află că ești basa – îți cer bomboane Bucuria și vinuri moldovenești. Și acum ce fac? Nu doar că n-am loc la cămin, dar nici nu știu dacă sînt sau nu „pe listă. Așa te obișnuiesc ăștia să vrei să fii... pe listă... Ana a zis să merg la ea, că stă în apartamentul unui unchi, care s-a însurat cu sora mamei ei și s-a mutat într-un sat, lăsîndu-i ei apartamentul. După vreo oră de mers, cu autobuzul, de la Rosetti, apoi de la Iancului cu tramvaiul 34, am ajuns într-o piață plină de țațe și tuciurii, care așa se și numea, Piața Sudului, apoi am mai mers vreo 10-15 minute pe jos și-am ajuns la un bloc jerpelit, care se mărginea c-un cîmp cît vedeai cu ochii, iar la intrare băieții scuipau coji de semințe, fumau și te mîncau din ochi, stînd grămadă în fața ușii, așteptînd să-i rogi să se dea într-o parte ca să poți înainta. „Vere, ai o țigare? – „Nu fumez, și mi-am făcut loc cu umărul printre ei. La Chișinău așa ceva e de neînchipuit. Acolo sînt rockerii care se bat cu metaliștii, care, de fapt, sînt tot rockeri, doar că mai duri, și luptele lor mi s-au părut mereu ciudate, cum să se bată rockerii cu rockerii? Hip-hop-iștii cu raperii? Și erau și gopnicii, care-i băteau și pe rockeri, și pe metaliști, și pe hip-hop-iști, și pe raperi, și pe menți, și pe ceilalți. Mai există mafie, „hoții în lege și rackeții, dar ăștia sînt cu totul altceva. Poate că băieții de cartier ar avea, totuși, ceva șanse, dar nici așa ceva nu există la Chișinău, pe cînd la București nu-ți dau pace să respiri... băieții de bloc, de scară a blocului. Aici nu există bloc care să nu aibă băieții lui și nu există om care să nu aibă istorii cu băieții de la bloc.

Am deschis ușa și am intrat în bucătărie, aveam un iepure afumat, dulceață, Ana a scos pîine dintr-o pungă legată, de sub pungă au țîșnit în toate părțile gîndaci de care nu mai văzusem nicăieri și despre care am aflat că sînt gîndaci de bucătărie. Păi dacă-s de bucătărie e firesc să stea în bucătărie, eram lihniți de foame și nu i-am luat în seamă, am mai vorbit de una, de alta, apoi mi-a făcut patul din sufragerie, iar ea a zis că se culcă în dormitor. „Ce faci, tu? În Chișinău intrai peste noi, iar aici dormim în paturi diferite? – „Nu te supăra, dar sînt foarte obosită și se-ntîmplă să vină uneori și mama dimineața și n-ar fi bine să ne prindă în pat, a spus. Dimineața mi-am luat iar geanta cu mine, m-am dus la minister, am stat în rînd, un nene mi-a spus că mai întîi trebuie să mă duc la facultate. „Dar am fost – „La facultate trebuie să te duci, nu înțelegi românește? În URSS îți ziceau „Tî cito – ne russkii? sau „Govori na celoveceskom iazîke. „Tî cito – ne russkii? se traduce că, dacă nu ești cu ei (rus), înseamnă că ești împotriva lor (ne-rus), iar prin „Govori na celoveceskom iazîke te anunțau că doar limba rusă e o limbă... umană, un fel de „Nu înțelegi românește?" adresat de-un român unui basarabean... La facultate mi-au zis să mă duc la rectorat, la rectorat – la prorector, la prorector – la ambasadă, la ambasadă m-au asigurat că, într-adevăr, sînt pe listă și că totul va fi în regulă, să mă duc la facultate, că pînă voi ajunge acolo ei îi vor suna și le vor lămuri situația, la facultate – să mă duc la rectorat, la rectorat – la prorector, la prorector – la secția externe și tot așa la nesfîrșit. Credeam că nu mai am mult și înnebunesc, dar începeam să-l înțeleg pe Caragiale, care nu-mi plăcuse deloc cînd îl citisem, la Chișinău... Nu înțelegeam de ce zic ăștia că-i contemporan cu noi, credeam că-i un slogan asemănător cu cel cu Eminescu-contemporanul nostru, dar nu, Caragiale trăiește la București, și el, și personajele sale! Nu oița Dolly a fost prima ființă clonată, ci Ion Luca Caragiale și personajele din piesele și prozulițele lui, e plin Bucureștiul de ei, n-ai cum să-i eviți, nici în piețe, nici în gări, nici la ministere și universități – sînt peste tot, și ei și verii și frații și prietenii lor, păzea, Chuck Norris! Apoi a venit weekend-ul, deja învățasem cîteva trasee bucureștene, locuri & blocuri din diferite colțuri ale capitalei, momente și monumente și capul de perete pupat piața universității mă-tii, blea suka iobana v rot nahui.

Luni m-am dus din nou în centru, luînd la rînd blocurile cu substanță cafenie, pînă am înduioșat-o, nu știu cum, pe prorector, o profă de Drept simpatică. A zis că da, sînt pe listă, eu și încă un băiat, doar că am venit… prea tîrziu. „Noi am cerut Republicii Moldova doi doctoranzi la Litere, două locuri – mi-a povestit ea. – Numele dumitale, primul pe listă, și al celuilalt băiat, Cimpoi Do, au venit imediat, la o săptămînă după ce am cerut două locuri. Iar pe 1 octombrie au venit două fete, am cerut două locuri, au venit doi oameni, într-adevăr, alții decît cei de pe listă, dar pe noi nu ne interesează asta – le-am asigurat locuri în cămin, bursă, s-au legitimat. Vă spun sincer, nu știu ce să facem, mai veniți și mîine, eu astăzi mă voi duce la rector să vedem ce-i de făcut. Bine, mai întîi mi-a zis: „Sîntem nespus de bucuroși că ați venit, dar nu vă putem ajuta cu nimic, noi nu sîntem datori nici să vă cazăm, nici să vă dăm burse. Apoi mi-a spus, în altă zi, să nu-mi fac griji, că n-am cum să pierd studiile, că noi doi de pe listă n-avem cum să nu fim primiți la doctorat, dar să am răbdare să hotărască soarta celor două. Deja eram gata să mă întorc acasă cînd îmi spusese asta, începea să mă doară-n pulă de doctorat, doar că mă gîndeam la părinți, că „ce-o să zică satul? și căcaturi din astea, parcă-i vedeam, apoi eram încăpățânat, cum îmi zicea bunicul, nu mă puteam da bătut... „Dar pe mine nu mă prea interesează ce faceți cu fetele, eu știu că n-am unde sta la București și că cineva acum e în locul meu și-l doare-n cot de toate astea – „Dar acum, chiar dacă scoatem fetele alea din cămin, nu putem să vă punem în locul lor, în camere de fete, vă dați seama. Cunosc eu un băiat bun, tot basarabean, care poate să te ajute. Să mă ții la curent cu evenimentele, bine?. Mi-a făcut cunoștință cu un tip pletos și îndesat, care s-a prezentat Vulcan și care m-a întrebat dacă am unde să stau, apoi, fără să aștepte răspunsul, a zis să merg cu el, la cămin, că e președintele asociației studenților nu știu de care și că trebuie să vorbească cu administratoarea, poate rezolvă ceva. Pe drum m-am întîlnit cu Marothy, care era cu noul ei prieten, dar aproape că mă lua pe sus la ea, dîndu-mi și adresa, și numărul de mobil și făcîndu-mi ochi dulci fără nici un menajament. La căminul unde locuia Vulcan, în Grozăvești, administratoarea deja plecase acasă, el mi-a lăsat cheia, a zis că acum e singur, colegul lui de cameră e-n Chișinău, așa că pot sta liniștit pînă una alta la el, a zis că n-are altă cheie, dar nu crede că se va întoarce la noapte: „Din păcate, n-am nimic de haleală, pot să te servesc doar c-un ceai… ’tu-i pizda mă-sii de viață, nici ceai nu mai e. I-am spus să stea liniștit, și așa mă simt prea îndatorat față de el. „Încerc să-i ajut cum pot pe basarabeni, să nu crezi că ești primul. Hai-davai, simte-te ca acasă, a spus și a dispărut. Vulcan e un tip care m-a uimit de mai multe ori, dar cel mai tare m-am minunat cum schimba accentul basa cu cel bucureștean, cel mai tare fiindcă asta a fost prima mirare legată de el. Eram cu el și a venit un român, vorbea cu el românește-românește și imediat trecea la graiul dulce basarabenesc, apoi trecea pe loc la bucureștenească și tot așa, depinde cu cine vorbea, nu conta că cei doi sînt unul lîngă altul, el vorbea cu fiecare „pre limba lui. Apoi a lăsat cheia unui străin – ce altceva eram pentru el? – și a dispărut vreo două zile, după care a apărut într-o dimineață și a dispărut iar.

Între timp a apărut și Ana, rugîndu-mă să vin la ea, „iartă-mă, cum ar veni, că nu știe ce-a apucat-o, că deja a trecut mamă-sa pe la ea și speră să nu mai vină săptămîna asta. N-am vrut să mă duc. Îmi făceam traseele bine învățate, deja mă obișnuisem, făcusem cunoștință cu fauna basarabeană de la Grozăvești și Regie, care se întîlneau în barul Cecenia, beau și se băteau și beau și se împăcau și iar beau... Eu beam atunci doar, foarte rar, cîte un pahar de vin, n-aveam sală de sport, dar mă antrenam la Vulcan în cameră. O cameră foarte mică, în care încăpeau doar două paturi înguste, de fier, și chiuveta. Atît. Puteam să fac flotări și picioarele îmi încăpeau exact pentru o lovitură, iar la intrare era chiuveta și un robinet din care curgea apă murdară, dar oricum n-aveam nici măcar ceai. WC-ul era în capătul holului, dar era bine să ajungi acolo doar în cazuri extreme și în cizme de pescărie, pentru că era exact ca-n cîntecul lui Tudor Chirilă de la Vama Veche, ca-n Hotel Cișmigiu („Ne căcăm pe-ntuneric, / stăm cu cracii-n pișat) – din coridor îți pica nasul și te usturau ochii de duhoarea aia, apoi intrai printre căcați și borîtură și, dacă îți reușeau driblingurile, intrai într-o băltoacă de pișat care nu se știe de cîtă vreme mustea pe-acolo. Budele erau sparte și murdare de rahat & vomă, ușile (care erau) nu se închideau, iar pereții erau plini de „sug pula și „vînd țigări și „vînd bere și „gay fain mă fut în cur și „iau muie și „cel mai ieftin xerox ș.a.m.d. Într-o seară am ieșit cu Vulcan la o bere, mi-a povestit despre familia lui, despre bunicul său deportat în Siberia pentru că ar fi fost culac, bunic care și-a lăsat barbă ca a lui Lev Tolstoi și care și acum locuiește acolo, nedorind să se mai întoarcă acasă nici după căderea URSS-ului, despre simpatiile lui „mai de stînga, care nu sînt reprezentate în Parlament, și despre discuțiile cu soțiile profilor și despre 1989, cînd intrase la facultatea pe care încă n-o terminase și despre faptul că anul ăsta e-n ultimul an și că nu știe ce va face mai departe. Cînd ne-am întors în cameră, îl aștepta un basa șmecher, care m-a întrebat dacă-s la doctorat. „Toată România-i plină de doctori moldoveni, a zis și-a început să se laude că-i însurat la Constanța și că se duce la gagică-sa din Galați, acum e la amanta sa bucureșteancă și mai are cîte una-două și prin Iași, Ploiești, Pitești... Iar a doua zi dimineață a venit colegul de cameră al lui Vulcan, Vulcan a zis că se duce la gagică-sa și să stau în locul lui, a venit și Ana și nu m-am mai lăsat rugat, a trebuit să-mi car iar geanta la ea, unde m-au întîmpinat cu neîncredere tarakanii de bucătărie pe care nu-i ia nici un fel de travkă, șoareci domestici și țînțari altoiți. Am intrat în hol și pe masă s-a auzit un foșnet vijelios de gînDaci, iar un șoricel a fugit iute dintr-un ciupic roșu cu flori verzi. Am închis ușa și am sărit unul în brațele celuilalt, am aruncat-o pe patul din sufragerie, ne-am scos repede ceva haine de pe noi, s-a agățat de gîtul meu cu mîinile și cu picioarele în jurul taliei, pula strecurîndu-se automat în centrul existențial feminin, m-am ridicat cu tot cu ea și am futut-o așa, sprijinind-o de-un perete proaspăt zugrăvit. Țipa și m-am dus, cu ea înfiptă în pulă, și am închis fereastra, am pus-o pe podea și i-am tras-o sălbatic, gemea încontinuu („Dumnezeule!) și am dat drumu’ de trei ori la rînd („Nu-ți da drumu’ în mine), mi-a supt-o pînă am ejaculat de două ori la rînd la ea în gură, apoi s-a suit pe mine și m-a călărit, strigînd „Dumnezeule! Hai! Da! Dumnezeule! Dumnezeule!, mi-a căzut pe piept și a stat așa, mîngîindu-mi părul, pînă m-am ridicat și m-am dus la baie, întorcîndu-mă îmbrăcat. După care m-am dus iar la doamna prorector, care vorbea cu secretara ei exact despre problema mea: „Păi ce, al nostru n-are unde sta și ăla face nazuri!? Ce-nseamnă asta?! Ți-am găsit un loc – mi-a zis cînd am intrat. – Într-un cămin din Grozăvești, la cîteva stații de aici, deocamdată vei sta cu un tip mai dubios, dar n-am ce face. I-a refuzat deja pe trei, că e musulman și că nu poate să se roage dacă-i punem un creștin, chestii din astea. I-am trimis un japonez – l-a alungat, i-am trimis un francez – ăsta n-a rezistat și-a plecat el, i-am trimis un român, dar l-a respins categoric, că el nu poate sta c-un creștin. Dacă te refuză și pe tine – îl dau afară și m-am lămurit cu el. M-am dus la cămin, am vorbit cu administratoarea, care deja știa care-i treaba, vorbise la telefon cu secretara, ne-am dus la camera cu pricina, am bătut la ușă, se auzeau ceva zgomote, dar nu ieșea nimeni. Am mai bătut și cu pumnul și cu cheile și pînă la urmă s-a crăpat ușa, prin care am zărit un negru de doi metri, foarte-foarte urît, fioros chiar, nu exagerez deloc, transpirat, a făcut ochi mari și a bolmojit ceva „rog, „alb nu!, „polnaf psiholojic și-a început să spună ceva en francais, uitîndu-se la administratoare, care-l brusca și-i vorbea doar în română. „Nu-nțelegi, zicea negrul. „Ce să înțelegi? Vei sta cu Hai în cameră și nu mă interesează problemele tale sufletești. Aici e cămin și ocupi două locuri ilegal, ai înțeles? I-le-gal! Dacă vrei să stai singur – închiriază-ți o garsonieră – „Nu, nu, eu rog!, zicea el și se uita implorator la mine, cu o frică animalică și transpirînd abundent...

Prorectorul ne-a chemat la ea și i-a tras-o rău de tot: „Cum să nu înțelegi româna cînd stai aici de atîția ani? Oare cînd ne vei face onoarea să ne părăsești odată, să te cari în țara ta minunată, unde poți să te