Povești din mitologia nordică: Basmia

De anonim

O carte care conține multe dintre miturile nordicilor, o prelucrare a celebrei Edda.

Cu Odin, Thor și Loke, dar și cu pitici și uriași, despre crearea și sfârșitul lumii, dar și despre merele care le dau zeilor tinerețe veșnică.

Adaptări ale acestor legende sunt cunoscute prin câteva filme și seriale la modă. Aceasta e versiunea lor literară.

122 p.

ilustrații

• Limbă: Română
• Editor: Lucian Zup
• Data lansării: 9 iun. 2024
• ISBN: 9798227471215

Previzualizare carte

Povești din

mitologia nordică

traducere de Augustin Dan Fernal

img zupia nou

Iași, 2024

ILUSTRATOR: A. CHASE

img zupia nou

Zup Lucian-Ștefan Întreprindere Individuală

Iași, str. Spinți nr. 1

www.zupia.ro

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al autorului, este strict interzisă și se pedepsește conform legii în vigoare.

I. ÎNCEPUTUL

La început, când s -a făcut pentru prima dată lumea frumoasă și însorită, se înălța, în mijlocul întregii sale frumuseți, Muntele Ida — un munte atât de înalt, atât de departe printre norii înzăpeziți, încât vârful său se pierdea în lumina strălucitoare a razelor soarelui.

La baza lui, spre nord, sud, est și apus, cât puteau ajunge chiar și ochii zeilor, se întindeau văile moi și verzi și câmpia mare și largă de dincolo. Înconjurând întreaga câmpie mare și învârtindu-se cu dragoste în toate cotloanele mici și golfurile țărmului îndepărtat, se întindeau apele albastre adânci; iar dincolo de ape, ascunși în cețurile îndepărtate, se înălțau munții mari în care locuiau uriașii de ger.

Pe vârful Muntelui Ida, zeii își construiseră orașul strălucitor, Asgard; iar de la poarta sa aurie spre valea de dedesubt se întindea podul bogat colorat, curcubeu, cu minunatele sale bare de roșu și galben și albastru, portocaliu și verde, indigo și violet.

Și în acest oraș strălucitor, în care locuiau zeii, nu era nici tristețe, nici durere, nici suferință de niciun fel. Niciodată lumina soarelui nu era oprită de norii grei; Niciodată fulgerele crude nu fulgerau și nici năpastele lor nu se năpusteau asupra câmpurilor de seceriș; Niciodată nu cădeau ploile abundente și nici vânturile reci nu se abăteau asupra acestui oraș strălucitor.

Dar, vai, a venit o vreme când o umbră a căzut peste acest oraș, care a strălucit atât de mult ca un nor de aur care se odihnește pe vârful muntelui. Căci Sorțile, cele trei surori crude, au venit și și-au stabilit sălașul la poalele minunatului pom al Vieții, ale cărui rădăcini erau în pământ și ale cărui ramuri, ajungând sus deasupra orașului strălucitor, l-au ferit de căldura înverșunată a soarelui. și lumină albă puternică. Și din acel moment nici zeii înșiși nu au mai fost scăpați de griji și tristețe.

Invidia a răsărit printre copiii marelui zeu, Odin; boala și chiar moartea au căzut asupra lor; iar uriașii de îngheț au purtat război cu ei, un război care nu va înceta niciodată în toate veacurile care aveau să vină, până în ziua când lumina soarelui s-a stins pentru totdeauna și domnia întunecată a lui Ragnarok a căzut pe pământ.

Era un pământ frumos care stătea întins la poalele Muntelui Ida. Câmpurile erau bogate în cereale; pomii erau încărcați cu fructe; soarele strălucea cald și puternic; dar nu existau agricultori, nici culegători de fructe, nici copii care să alerge și să se zbată la soare.

‒ Pământul frumos este pustiu, își spuse Odin, în timp ce privea în jos de la templul său de aur. Ar trebui să fie oameni acolo, nu zei și zeițe ca noi aici, pe Muntele Ida, ci ființe mai puțin puternice decât noi, ființe care pot iubi și se bucura și ai căror copii vor umple pământul cu glasurile lor fericite. Și grija tuturor acestor ființe va fi a mea.

În timp ce vorbea, el, Tatăl Atotputernic, a trecut pe podul curcubeului, în valea bogată și verde de dedesubt.

În timp ce trecea pe sub copaci, văzu stând împreună, cu ramurile aplecate unul spre celălalt, un Frasin drept și puternic și un Ulm blând și grațios.

‒ Din acești copaci, și-a spus Odin, voi crea oamenii Pământului. Bărbatul pe care îl voi numi Ask, iar femeia, Embla. Este o lume frumoasă, însorită: ar trebui să fie foarte fericiți în ea. Cum se vor desfăta copiii lor în câmpurile întinse și în pantele însorite! Și nici un rău nu le va surveni; căci Eu, Tatăl Tuturor, îi voi veghea în tot veacul care va veni.

Valkyrie.II.

II. YGDRASIL

La poalele Muntelui Ida se înălța Ygdrasil, minunatul copac al Vieții. Niciodată și nici de atunci încoace nu a mai existat un astfel de copac. Nu avusese niciodată un început; nu fusese niciodată tânăr.

Nici măcar cel mai bătrân om, nici zeii înșiși nu puteau spune:

‒ Îmi amintesc când acest copac mare era un puieț fraged, îmi amintesc când și-a dat primele frunze minuscule și cum se legăna, se unduia și tremura, și își apleca coroana timid în timp ce regele gheții reci trecea peste el.

Căci de la începutul lumii nu a existat niciodată un timp în care Ygdrasil să nu fi stat acolo, înalt și puternic, cu o rădăcină mare întinzându-se în jos, prin pământ până la casa morților, o alta întinzându-se, nimeni nu putea spune cât de departe, până a ajuns la casa groaznicilor uriași, atât de fioroși și cruzi, atât de puternici și, totuși, atât de înțelepți, încât până și zeii înșiși se temeau de ei și stăteau mereu îngroziți de apropierea lor.

Și ramurile lui? Atât de largi, atât de întinse, atât de numeroase erau acestea, încât s-au răspândit ocrotitor pe întreg pământul, frunzele lor cele mai de sus foșnind și șoptind deasupra palatului de aur al zeilor, cât mai sus, pe vârful norului.

Dar asta nu era tot. Ascuns printre frunzele dese trăia un vultur mare alb. Nimeni nu știa de unde a venit; nimeni nu se uitase vreodată la el; dar acolo stătea, veacuri peste veacuri, cântând pentru totdeauna povestea creatorului pă-mântului și faptele minunate ale zeilor care locuiesc în strălucitorul oraș Asgard. Frunzele copacului au cântat cântece de apus, și-au șoptit unele altora secrete, când triste, când vesele, pe care nici zeii, cu toată înțelepciunea lor, nu le puteau înțelege.

La poalele copacului, departe în jos, chiar la capătul celei mai adânci și mai îndepărtate rădăcini, se afla Fântâna Înțelepciunii. Apele ei erau negre. Uneori erau foarte amare și puțini erau cei care avea curajul și perseverența să caute ascunzătoarea acestui izvor minunat. De asemenea, era păzită de un bătrân uriaș sumbru, Memorie, care iubea atât de mult această fântână și se temea atât de mult de apropierea omului sau zeului de apele ei, încât nu îi lăsa nici măcar să-și atingă buzele de ea, până când nu jurau să-i predea orice lucru le era cel mai drag în