Cronica Unei Crime Cu Autor Necunoscut

De Florina Popescu

Cronica unei crime cu autor necunoscut este cel de-al doilea roman al scriitoarei Florina Popescu dupa debutul, in 2019, cu romanul cu intriga politista Dealuri in arsita, publicat de asemenea la Editura Letras.

O crima comisa in ajunul Craciunului intr-o vila de pe o strada retrasa ridica multe semne de intrebare anchetatorilor. Sistemul de supraveghere se defecteaza chiar in dimineata omorului, iar vecinii, ocupati cu pregatirile de sarbatori, nu pot oferi niciun fel de informatii cu privire la vizitele primite de victima in acea zi.

Datele culese la locul faptei sugereaza ca autorul este un apropiat al victimei sau cel putin un cunoscator al locului. In plus, nu lipsesc lucruri de valoare si nici nu sunt semne ca faptasul ar fi scotocit prin casa.

In ciuda cercetarilor intreprinse de comisarul Mugur Preda si procuroarea Ligia Adam, ancheta ajunge intr-un impas.

Lucrurile iau, insa, o turnura neasteptata odata cu atacul brutal, in propria casa, asupra partenerei de viata a victimei, conducand investigatiile intr-o directie noua.

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 4 mai 2022
• ISBN: 9786060712916

Previzualizare carte

Copyright

Cronica unei crime cu autor necunoscut

COPYRIGHT 2021 FLORINA POPESCU

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-291-6

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii CRONICA UNEI CRIME CU AUTOR NECUNOSCUT, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Cronica unei crime cu autor necunoscut

Copyright

Prolog

Capitolul 1

Capitolul 2

Capitolul 3

Capitolul 4

Capitolul 5

Capitolul 6

Capitolul 7

Capitolul 8

Capitolul 9

Capitolul 10

Capitolul 11

Capitolul 12

Capitolul 13

Capitolul 14

Epilog

Prolog

31 Decembrie 1989

Maestrul privea gânditor pe fereastră. Dacă cineva l-ar fi privit din capătul opus al încăperii, ar fi putut jura că trage cu ochiul de după draperia vişinie care obtura lumina aruncată de lămpile stradale. I s-ar mai fi părut, de asemenea, că jumătate din spaţiul aproape gol al micii încăperi căzuse pradă unui incendiu şi că valul de lumină roşiatică avea să mistuie curând stivele de cărţi lipite de capătul peretelui din dreapta. Doar pernele înalte şi perfect rotunde, ca nişte gogoşi gigantice portocalii care formau un cerc perfect chiar în centrul camerei scăpau neatinse de vâlvătaia care izbucnea dinspre fereastră.

Strada nu era deloc animată. Casele bătrâneşti strânse una în alta ca nişte păsări rebegite de frig scăpaseră ca prin minune – poate chiar în ultimul moment – valului modernizării care în ultima vreme luase cu asalt orăşelul ce până atunci dormitase paşnic. ,,De-acum, gata, nu ne mai demolează, ne lasă în pace" – gândi Maestrul cu satisfacţie şi se întoarse ca într-un dans lent, rotindu-şi leneş ochii prin încăperea cu tavan scund. Privirea meditativă îi alunecă de pe teancurile de cărţi spre măsuţa îngustă lipită de peretele opus. La loc de cinste trona casetofonul stereo – descurcăreţul de Virgil făcuse rost de el! – iar într-o margine, căzut definitiv în dizgraţie, zăcea magnetofonul al cărui capac nu mai fusese ridicat de luni bune. Virgil îi propusese nu o dată să scape de el – ştia el pe cineva, putea să-l plaseze la un preţ bun – dar Maestrul nu se îndura să se despartă de el. Doar nu devenise sentimental!?

Privirea Maestrului poposi deasupra grupului de perne îmbrăcate în catifea portocalie – tot dragul de Virgil făcuse rost de ele! Arătau perfect! Nu degeaba muncise tot aranjându-le şi rearanjându-le, calculând mereu din ochi distanţa dintre ele – nici prea mare, nici prea mică, ci exact cât trebuia. ,,Da, va fi o seară reuşită" – concluzionă în gând bărbatul trecut bine de prima tinereţe, ale cărui tâmple grizonate contrastau cu vioiciunea ochilor negri, aflaţi într-o continuă căutare. Nici nu avea cum să fie altfel. Doar era seara rezervată celor speciali. Celor care se dovediseră perseverenţi în a-i urma învăţăturile şi care doreau cu adevărat să evolueze. Cu orice preţ.

Motorul înfuriat al unei maşini dădu în lături pacea care până atunci veghease peste străduţa adormită. Zarva atinse apogeul apoi muri subit, înghiţită de scrâşnetul frânei, chiar sub fereastra Maestrului. Bărbatul cu tâmplele grizonate şi obrajii supţi, acoperiţi de o barbă sură, nu se grăbi să se întoarcă spre fereastră. Părea să chibzuiască la înlănţuirea de sunete al căror ecou încă plutea printre casele scunde. Să fi venit iar după el? Buzele palide se arcuiră într-un zâmbet slab, de compasiune. Puţin probabil. În ultimele zile lucrurile luaseră aşa o întorsătură – de neînchipuit şi greu de digerat – încât era convins că el însuşi nu mai era o prioritate pentru ei. De fapt, nici măcar ei nu mai ştiau care le erau priorităţile. Zâmbetul i se lărgi şi în ochi îi sclipi o luminiţă voioasă.

O portieră se deschise şi se trânti la loc cu un zgomot sec. Urmară câteva secunde de linişte suspendată înainte ca ţârâitul lung să răsune în întreaga casă ca avertizarea unei calamităţi iminente. Maestrul nu se clinti din loc. Ecoul nervos al paşilor care străbăteau coridorul îi confirmă faptul că musafirul nepoftit descoperise că uşa era descuiată. Foarte curând, aveau să stea faţă în faţă.

Silueta voinică ce se desprinse din cadrul întunecat al uşii deschise larg spre coridor se opri abrupt la mai puţin de un metru în faţa lui. Bărbatul îşi fixă privirea, pe jumătate nesigură, pe jumătate duşmănoasă asupra chipului Maestrului, iar acesta, fără nicio urmă de sfială, se delectă studiindu-i pe îndelete liniile feţei încrâncenate şi urmărindu-i tremurul fălcilor. Conştient de faptul că era expus unei examinări minuţioase, musafirul nu încercă cu niciun chip să se ferească de căutătura pătrunzătoare aţintită asupra lui. Niciun muşchi nu tresări pe faţa lui, doar ochii începură să-i joace neliniştiţi în timp ce încerca să desluşească chipul Maestrului, protejat de vâlvătaia purpurie care izbucnea dinapoia lui. În ciuda trăsăturilor alterate de zbuciumul care îi cutremura întregul corp, de amărăciunea care i se agăţa cu încăpăţânare de colţurile gurii şi de pungile pe care orele de nesomn le umpluseră sub ochi, Maestrul îşi dădu seama, fără urmă de echivoc, că bărbatul aflat înaintea lui avea avantajul anilor pe care el îi depăşise demult.

—Cu ce vă pot fi de folos? – i se adresă el cu amabilitate, punând astfel capăt confruntării mute.

—Lăsaţi-o în pace! – izbucni bărbatul mai tânăr. Nu-i mai umpleţi capul cu prostii!

—Nu sunt sigur că ştiu la ce vă referiţi.

—Ba ştiţi foarte bine la ce, mai bine zis la cine, mă refer! – îl repezi bărbatul mai tânăr pe un ton ostil. Nu de asta are ea nevoie! Habar n-aveţi prin ce trece ea, prin ce trecem noi!

—Aha! – exclamă Maestrul şi privirea îi deveni deodată intensă. Acum îmi dau seama cine sunteţi.

Bărbatul dădu să se repeadă la el, dar gesturile îi rămaseră suspendate. Cuta dintre sprâncene i se adânci şi ochii săi părăsiră pentru prima dată figura imobilă a Maestrului. Se răsuci pe loc şi fixă îndelung cadrul gol al uşii ce dădea spre coridor. Obrazul îi zvâcnea necontrolat în timp ce corpul i se arcui treptat până înţepeni într-o poziţie tensionată. Maestrul cugetă că arăta ca un animal aflat la pândă, pregătit să se arunce oricând asupra prăzii. Totuşi, nu rămase mult timp în stare de alertă, iar când se întoarse spre gazdă, îşi recăpătase deja, cât de cât, stăpânirea de sine.

—Deci ştiţi cine sunt – afirmă el cu glas liniştit. Atunci, ştiţi şi unde lucrez. Aşa că, pentru ultima oară, lăsaţi-o în pace! Nu de asta are ea nevoie acum.

—Şi de ce anume are nevoie? Dumneavoastră ştiţi? – îl înfruntă calm Maestrul. Într-adevăr, experienţa propriu-zisă, această pierdere nefericită, nu o cunosc direct, nu am experimentat-o. Dar ştiu, îmi dau seama când cineva se simte pierdut, când energia vitală i se scurge din corp. Căci asta înseamnă să nu mai vrei să trăieşti: să nu mai găseşti bucurie în ceea ce te înconjoară. Este o pierdere de energie. Ni se întâmplă tuturor din diverse motive care ţin fie de interiorul nostru, fie de circumstanţele înconjurătoare – încheie el cu un zâmbet plin de înţelegere.

Nu prevăzu mişcarea surprinzător de agilă a bărbatului care se arătase atât de şovăielnic la începutul întâlnirii lor. Dintr-un salt – nu, nu fusese nici măcar un salt, mai degrabă o înlănţuire de gesturi – Maestrul îşi simţi gâtul apăsat de strânsoarea mâinii celuilalt în timp ce ţeava rece a pistolului îi presa fruntea.

—Aş putea să te termin aici şi acum – auzi şoapta şuierată în ureche – şi nimănui nu i-ar păsa. Ba chiar ar fi uşuraţi că au scăpat de o pacoste.

—Miliţia ar face cercetări – îi răspunse Maestrul cu voce absentă. Ar şti imediat de la ce tip de armă provine glonţul.

—Nu zău?! – îl contrazise musafirul, vădit amuzat. Şi cine s-ar apuca să facă cercetări tocmai acum, când s-a răsturnat totul cu fundul în sus? Crezi că i-ar păsa cuiva de un pierde-vară care umblă cu prostii? Care ia minţile oamenilor cu tot felul de aiureli? Acum, când se numără morţii prin ţară?

Chicoti încetişor şi Maestrul desluşi în râsetul său nepăsare şi încă ceva, mai întunecat şi mai de temut.

—Credeţi că asta îl va aduce înapoi? – întrebă el, anticipând izbucnirea de mânie a celuilalt. Credeţi că eliminându-mă pe mine reparaţi ceva? Viaţa, poate? – continuă el să-l zgândăre. Ce s-a întâmplat, aşa rămâne. Nu se mai poate repara.

Contrar aşteptărilor sale, presiunea ţevii pe tâmpla lui cedă simultan cu strânsoarea din jurul gâtului. Atacatorul se îndepărtă doar cât să-l poată privi în ochi şi-şi aşeză pistolul cu gesturi sigure în tocul ascuns sub haină.

—Nu-l va aduce înapoi – vorbi el ca pentru sine. Dacă pot repara ceva? Da, viaţa. Viaţa noastră. O putem continua, cu golul acesta cu tot. Putem să trecem peste asta împreună. Amândoi. Dar tu – aruncă o privire fugară în jurul lui – ce să ştii tu despre asta? Tu ai ales să trăieşti singur. Şi te înconjori de oameni singuri.

Prinse licărirea scurtă din ochii Maestrului şi se apropie să-i şoptească la ureche:

—Am citit toate rapoartele. Ştii că eşti urmărit, nu? Se ştie tot ce faci, cu cine te întâlneşti, ce discutaţi… Da, da. De ce crezi că nu te-a mai chemat nimeni la Miliţie?

—Acum totul se va schimba – îi replică Maestrul pe un ton neutru. Vechiul regim a căzut. Avem libertatea de a ne alege convingerile.

—Coruperea de minori rămâne un delict grav, indiferent de regim – îi aruncă celălalt sarcastic în timp ce se îndepărta de el. Da – adăugă, observând sprâncenele ridicate ale bărbatului mai în vârstă – ştim că printre cei care te frecventează sunt şi minori. Elevi în ultimul an de liceu, ce-i drept, dar încă minori. S-au tot perindat pe-aici. Avem informaţii precise: nume, ce aţi discutat… Adică cu ce tâmpenii le-ai împuiat capul.

—Vă credeţi atotputernici, dar nu aveţi idee cât de slabi sunteţi – rosti răspicat Maestrul şi în glasul lui se distinse o notă de dispreţ. Aşa aţi procedat dintotdeauna, voi, cei care vă amăgiţi că deţineţi puterea. Nici nu ştiţi cât de neajutoraţi sunteţi! Vă amăgiţi singuri în timp ce vă scăldaţi în propria micime!

—Că tu oi fi vreun profet! – gesticulă a lehamite bărbatul mai tânăr şi o apucă cu paşi apăsaţi spre ieşire. Cred că ai înţeles ce ti-am cerut – îi mai aruncă el din mers, fără să-l privească.

—Dar tu ai înţeles? – ridică Maestrul vocea pentru prima dată. Soţia ta a înţeles. De aceea continuă să vină aici. Ca şi ceilalţi, de fapt.

Celălalt se opri ca în faţa unui obstacol ivit pe neaşteptate în calea lui. Se răsuci cu tot corpul şi îl privi pe Maestru preţ un minut întreg. Mâna dreaptă i se strânse pumn şi se desfăcu de două ori, după care zvâcni în sus, dar se opri înainte să atingă tocul pistolului. Se puse din nou în mişcare, foarte lent de data aceasta, iar vocea lui răsună limpede în liniştea asurzitoare:

—Ai grijă, Cristule, cu cine te însoţeşti! Întotdeauna se găseşte vreun Iuda care să-i servească pe cei ca tine!

Maestrul inspiră adânc şi se îndreptă cu paşi măsuraţi spre măsuţa lipită de perete. Apucă cutia cu lumânări scurte şi groase din spatele casetofonului şi căută din priviri cutia cu chibrituri. Trebuia să se grăbească. Vizita inoportună ce tocmai se încheiase îi întârziase pregătirile, iar lui îi displăcea să facă lucrurile pe fugă.

Scutură din cap ca să alunge gândul insidios care-l trăgea insistent spre ultima parte a discuţiei cu miliţianul antipatic – cât de bine o înţelegea pe Emilia! – şi se răsuci pe călcâie într-o piruetă uşoară care-l aduse cu faţa spre centrul camerei. Nu apucă însă să admire perfecţiunea cercului portocaliu la care trudise minute întregi, căci privirea i se împiedică de expresia îndârjită şi de privirea întunecată care răsăriseră fără veste la foarte mică distanţă de el. Maestrul nu mai apucă să-şi exprime mirarea sau indignarea. Nu mai avu timp să rostească niciun cuvânt din cele care-i veniră pe loc în minte. Doar ochii străjuiţi de sprâncenele groase, în care i se oglindea uimirea, înregistrară ca pe o secvenţă secundară şi îndepărtată mişcarea rapidă a braţului înainte ca lovitura să-l pălească în moalele capului.

Capitolul 1

GPS-ul o purta pe străduţe înghesuite între şiruri de case scunde printre care mai răsărea din loc în loc corpul cuboid al câte unei clădiri cu etaj. În timp ce naviga cu viteză redusă, strecurându-se printre maşinile parcate de-o parte şi de alta a carosabilului, Ligia avu revelaţia că ratase de cel puţin două ori intrarea spre strada pe care o căuta. Opri maşina cu o mişcare smucită chiar în mijlocul şoselei, aprinse luminile de avarie şi miji ochii spre ecranul aparatului GPS. Strada Bucuriei era chiar acolo, sub nasul ei. Doar a trecut pe lângă ea, cum de n-a nimerit-o?

Un claxon prelung o făcu să tresară de spaimă. Ridică ochii spre oglinda retrovizoare şi descoperi SUV-ul care se proţăpise la doar câţiva centimetri de maşina ei, doar cât să nu-i atingă bara de protecţie. Trase o înjurătură la adresa şoferului fără chip a cărui mână înţepenise pe claxon în timp ce cu cealaltă îi dădea flash-uri şi demară exagerat de încet. Rulă cu viteză redusă, căutând să prindă din mers numele străzilor, spre enervarea şoferului din spate care alterna claxonul cu flash-urile. ,,Bravo băiete, eşti multi-tasking! N-aş fi crezut, zău, la ce creier mic ai" – murmură ea în timp ce vira la dreapta, ignorând indicatorul de acces interzis. Spre surprinderea ei, SUV-ul îi călcă pe urme cu tot cu alaiul de claxoane şi de flash-uri şi nu o slăbi nici când o apucă pe străduţa care se termina brusc înaintea casei masive cu etaj, luminată ca un brad de Crăciun.

Ligia opri în dreptul casei pipernicite din dreapta clădirii care lumina, întocmai ca un far, întreaga alee şi porni fără grabă spre poarta deschisă, flancată de două maşini de poliţie. Se întoarse după nici trei paşi la auzul portierei trântite cu putere şi a strigătului de luptă:

—Fă, proasto! Cine te-a-nvăţat, bă, să conduci ca o cizmă? – urlă şoferul SUV-ului în timp ce înainta ameninţător spre ea.

—Cum, cine? – îi replică Ligia pe ton de zeflemea. Cizmarul!

Îi întoarse spatele şi îşi continuă drumul fără să grăbească paşii. Îl observase deja pe Mugur care fuma sprijinit de zidul casei împreună cu un ofiţer îmbrăcat în uniformă, parţial camuflaţi de maşina din dreapta. În febra pandaliilor care puseseră stăpânire pe el, şoferul SUV-ului, un bărbat nu prea înalt dar ale cărui braţe stăteau mărturie orelor petrecute cu spor în sala de fortă, nu părea să fi băgat de seamă maşinile cu însemnele poliţiei.

—Fă, vino încoace! Fă, cu tine vorbesc! – continuă el să vocifereze, mărind pasul. După ce că blochezi circulaţia, mai eşti şi şmecheră!

Ligia se opri în loc şi se întoarse, toată un zâmbet, spre bărbatul care continua să o împroaşte cu insulte care mai de care mai colorate. Înregistră cu coada ochiului cum Mugur şi tovarăşul său se desprind de zidul casei şi ocolesc maşina în direcţia ei şi zâmbetul i se lăţi pe toată faţa. Şoferul SUV-ului ajunse în dreptul ei şi ridică braţul drept, dar se trezi cu el îndoit la spate într-un mod care-l făcu să icnească de durere. Se zbătu cu furie, însă presiunea asupra braţului prins ca într-o menghină crescu şi mai mult. Panicat, se uita când la Ligia, când la poliţistul în uniformă care continua să-şi fumeze, imperturbabil, ţigara. Aplecat deasupra lui, Mugur i se adresă pe un ton neutru, ca şi cum ar fi constatat un lucru evident:

—Domnul se face vinovat de agresivitate în trafic şi de încălcarea regulilor de circulaţie. În mod sigur nu e la prima abatere, dar asta vor constata colegii după ce vor verifica antecedentele domnului, lucru care s-ar putea să dureze. Ce să-i faci, aşa-i de Sărbători: personal puţin, sistemul merge mai greu, chestii de-astea. Aşa că, domnul meu – îi zâmbi complice – în noaptea asta veţi fi oaspetele poliţiei române. Onoarea e de partea noastră, evident.

—Nu aveţi dreptul! – se zbătu din nou şoferul agresiv. O să vă reclam!

Mugur îi puse cătuşele şi îl lăsă în seama poliţistului care între timp îşi terminase ţigara.

—Şi asta – strigă în urma lui şoferul agresiv – adică doamna, a încălcat regulile. A oprit în mijlocul străzii şi apoi a intrat pe sens interzis! O să vă reclam pentru abuz! Nu ştiţi cu cine vă puneţi! Vă reclam, nu scăpaţi!

—Aşa să faci! Neapărat! – murmură Mugur, invitând-o pe Ligia din priviri să intre în curte. Cheamă-ţi şi avocatul. Până vine de pe unde o fi petrecând, o să-ţi întocmim ditamai dosarul.

—Eşti cam cu capsa pusă, bag seama – îl tachină Ligia în timp ce urca treptele casei. Nu trebuia să fii în concediu?

—Am cerut să fiu de serviciu. Aşa, pentru orice eventualitate.

—Păi? – se întoarse ea spre el.

—A venit fratele Mirelei cu familia din America. Sunt aici de-o săptămână şi mai au una de stat – îi explică Mugur cu o grimasă. Tur pe Valea Prahovei, Braşov, mâncăruri tradiţionale, vizite pe la neamuri, înţelegi tu, tot tacâmul. Şi toate astea încununate de poveşti de succes din ţara tuturor posibilităţilor – preciză el pe un ton sarcastic. Eu, unul, deja le-am auzit pe toate. Acum sunt la reluări, aşa că pot să le sar. Singura mea satisfacţie e că au prins vremea asta de primăvară. Nici pic de zăpadă pe niciunde. Cincisprezece, şaptesprezece grade, mai că dau să apară ghioceii. No white Chrismas! – încheie el pe un ton piţigăiat, ridicând braţele într-un gest neajutorat.

Ligia dădu din cap dezaprobator:

—Unde mai e ospitalitatea de altădată? Bat oamenii drum lung ca să fie cu familia de sărbători după cine ştie cât timp şi uite de ce au parte: sictir pur românesc! Se vede de la o poştă că eşti invidios – îl zgândări ea – mai bine recunoaşte că ţi-ar plăcea o invitaţie la rude, peste ocean.

—Invitaţia a onorat-o deja Mirela vara trecută – preciză Mugur pe un ton sastisit. Au plimbat-o încolo şi încoace, ce mai, s-au dat peste cap ca să-i arate ce bine s-au aranjat. Eh! Parcă noi nu ştim de unde au plecat! Mă rog, acum ea se simte datoare să le întoarcă favoarea, aşa că stă după fundul lor.

—Până la urmă, e fratele ei – rosti Ligia împăciuitor – e normal să vrea să petreacă timp cu el, mai ales că se văd atât de rar.

—Iar eu nu vreau să le stau în cale! – puse Mugur capăt conversaţiei şi îi făcu semn cu capul să înainteze.

Se opriră în holul spaţios de la intrarea în casă şi, la indicaţia ofiţerului care îi întâmpină, îmbrăcară echipamentul de protecţie şi îl urmară în încăperea din stânga. Ligia se opri pentru o clipă în prag şi clipi de mai multe ori până se obişnui cu lumina intensă care se revărsa din led-urile ce împânzeau tavanul şi care continuau, risipite aleatoriu, de-a lungul celor patru pereţi. Păşi apoi cu grijă pe urmele lui Mugur, ocolind sufrageria pe margine, cu ochii lipiţi de scena care se revela puţin câte puţin de după fotoliile masive din piele grupate în semicerc în centrul camerei, întocmai ca o fortăreaţă. Se opriră când ajunseră în punctul opus intrării, acolo unde spaţiul gol dintre fotolii lăsa vederii corpul prăvălit într-o poziţie nefirească peste scheletul subţire din fier forjat care, judecând după cioburile împrăştiate de jur împrejur, susţinuse o măsuţă din sticlă. Capul bărbatului se sprijinea pe marginea fotoliului din dreapta în timp ce braţul stâng îi rămăsese întins lateral, parţial suspendat în aer. De sub ceafă izvora o pată sângerie