Scoala De La Miraveda

De Aurel Dobre

“Citind cu fireasca atentie cartea, am putut remarca atat realismul detaliilor cat si inefabila armonie in care acestea se impletesc cu episoade epice vizionare, intr-un stil ce atesta talentul prolific al autorului.

Vorbind concret despre originalitate si valoare literara, am avut senzatia ca universul Miraveda are rezonante cu Macondo din romanul lui Gabriel Garcia Marquez, “Un veac de singuratate”.

Valoarea mesajului catre universalitate este protejata si prin grija autorului de a lega minimal micul univers al Miravedei de timp, spatiu, filozofie sau politica.

Tonul romanului reprezinta componenta cea mai originala, care in cazul de fata nu numai ca te face sa resimti emotia ce transcende timpul si spatiul in toate episoadele epice, ci te face si sa citesti captivat pagina dupa pagina.”

—VICTOR GREU

• Limbă: Română
• Editor: Aurel Dobre
• Data lansării: 24 apr. 2023
• ISBN: 9786303120577

Previzualizare carte

Copyright

Scoala de la Miraveda / Aurel Dobre

ISBN eBook ePub: 978-630-312-057-7

Întreaga responsabilitate pentru conţinutul acestei cărţi aparţine autorului.

Copyright 2023, Aurel Dobre

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Carte distribuită de www.piatadecarte.net

email: [e-mail]

Comenzi la tel. [phone] // 0787 708 844

Pentru solicitări de publicare vă puteţi adresa editurii, pe mail: [e-mail]

Editura Letras / www.letras.ro

[e-mail]

Cuprins

Copyright

PREFAȚĂ

CAPITOLUL 1

CAPITOLUL 2

CAPITOLUL 3

CAPITOLUL 4

CAPITOLUL 5

CAPITOLUL 6

CAPITOLUL 7

CAPITOLUL 8

CAPITOLUL 9

CAPITOLUL 10

CAPITOLUL 11

CAPITOLUL 12

CAPITOLUL 13

CAPITOLUL 14

CAPITOLUL 15

CAPITOLUL 16

CAPITOLUL 17

CAPITOLUL 18

CAPITOLUL 19

CAPITOLUL 20

PREFAȚĂ

Școala de la Miraveda este un fascinant bildungsroman.

Autorul urmărește copilăria și o parte din adolescența lui Elaur în fostul sat în care s-a născut. „Această carte a stat mult timp ascunsă în mintea și sufletul meu", scrie autorul în blog-ul său. Textul a fost așadar modificat și îmbunătățit multă vreme, iar de asta cititorul se poate convinge ușor: viața lui Elaur este descrisă cu atenție până în detalii care îl fac un personaj fascinant și autentic; dialogurile stârnesc curiozitatea sau înduioșează, iar evenimentele neașteptate pot încânta cu ușurință cititorii.

Relația băiatului cu Martia, mama lui, este urmărită mai cu seamă. Ea face eforturi care ajung să-i amenințe sănătatea pentru a-i putea oferi copilului ei tot ce-i trebuie, dar îi dă de multe ori și sfaturi înțelepte, care îl ajută pe băiat să descopere lumea din jur și să rămână un om bun. Elaur își face griji pentru mama lui și încearcă mereu să o ajute, maturizându-se foarte devreme; ia exemplul ei și este muncitor și dispus oricând să facă, la rândul lui, sacrificii pentru ea.

Lexia, personajul misterios care apare încă din primele pagini și nu părăsește mintea cititorului până la sfârșitul cărții, îl inițiază pe Elaur în gândirea critică și în cunoașterea de sine. Ea îi recomandă cărți și îl introduce în lumea – kantiană – a dezbaterii; încearcă să-i ofere cadrul potrivit pentru a deveni un intelectual echilibrat.

Martia și Lexia nu sunt singurele personaje care îl îndrumă pe Elaur. Tinu, orbul, un personaj cu filiație medievală, este o apariție aproape magică: un bărbat înțelept pe care, deși îl întâlnește rar, Elaur îl consideră prietenul lui. Reușește chiar să evite un accident periculos pentru că și-a amintit unul din sfaturile lui Tinu. Tot acest prieten al lui îi va dezvălui, la sfârșitul romanului, taina care l-a tot preocupat pe cititor: cine este Lexia?

Textul este scris cu sinceritate și îndemânare, reușind să emoționeze cititorul prin diverse scene, unele neașteptate, cum sunt căzătura lui Lefan, dialogul lui Elaur cu fratele său mort, dar și separarea lui de prieteni sau de prima fată de care se îndrăgostise. Băiatul trebuie să facă mereu alegeri dificile și chiar dacă greșește și are îndoieli, devine un tânăr ambițios, reușind să-și continue studiile și să nu devină dependent de jocuri de noroc sau alte vicii care îl înconjoară. Băiatul ia mereu aminte la cum e bine să trăiască.

Școala de la Miraveda este, printre altele, conturarea treptată a însușirilor lui Elaur. El rămâne pe tot parcursul cărții un personaj exemplar și ușor de îndrăgit, chiar dacă firea lui se schimbă. Romanul lui Aurel Dobre dă seama de felul în care un copil se atașează de locurile în care a crescut și le păstrează în suflet. După ce a terminat cartea, cititorul și-l poate imagina cu ușurință pe Elaur, student în capitală, visând la satul magic în care a copilărit, la prietenii de care a trebuit să se despartă și la jocurile pe care le jucau.

Prof. univ. Alexandru Matei, critic literar

CAPITOLUL 1

De când îl văzuse prima oară pe Codrus, în urmă cu mai multe săptămâni, Elaur citise instinctiv pericolul din privirea lui crâncenă, reținându-i ochii albaștri-sticloși și rictusul care îi strâmba gura. Teama lui se materializase mai repede decât ar fi crezut, încasând un pumn zdravăn în spate de la acesta, după mai puțin de două săptămâni, doar pentru vina de a încerca să-l evite.

După acea întâmplare nu-l mai văzuse de loc pe la școală, reapărând tocmai acum, când întârziase, iar strada școlii era destul de pustie. Îl zărise destul de târziu, dincolo de intersecția dintre ei, stând de vorbă cu Basamac, dar spera să facă dreapta, pe strada lui, fără să-i atragă atenția.

Codrus, care îl observase deja, țâșni imediat spre el, traversând strada în diagonală, determinându-l pe Elaur să o rupă și el la fugă. Când mai avea câțiva metri până să-l prindă, se întâmplă primul lucru ciudat. Cu toate că drumul era destul de plat, exact când avea cea mai mare viteză, spulberându-i orice speranță de scăpare, Codrus se împiedică de ceva nevăzut, făcu un salt nefiresc prin aer și se prăbuși ca un sac greu, julindu-și palmele și probabil și genunchii .

Profitând de ciudata lui căzătură, pe care o privise speriat și uimit, Elaur își continuă cu mai mult sârg alergarea, cotind pe strada respectivă, acompaniat de înjurăturile si amenințările acestuia.

După încă vreo treizeci de metri de alergat, când privi înapoi spre fața descompusă de ură a lui Codrus, care se apropia amenințător, se întâmplă un al doilea fapt ciudat. O poartă metalică se deschise brusc, împinsă parcă de o mână nevăzută, exact în fața fiorosului Codrus, făcându-l să urle de durere și să se așeze lângă gard, uimit și dezorientat de lovitura primită. După ce privi încă de două-trei ori în urmă, văzând că a scăpat de Codrus, se gândi că fără intervenția lui Nion, fratele lui mai mare, nici piedica și nici poarta salvatoare nu ar fi existat.

În mai puțin de cinci minute ajunse acasă, intră direct în camera lui, punând mapa pe masa la care își făcea temele și lăsându-se încet pe taburetul pătrățos din fața ei. După ce-și trase puțin sufletul, scoase din mapă colile primite de la profesorul Leacu și le așeză pe masă, cu gesturi aproape mecanice, nereușind să scape de imaginea terifiantă a feței lui Codrus.

Se schimbă, la fel de absent, de uniforma cea nouă cu niște pantaloni din doc și o bluză cu mâneci lungi, în timp ce respira sacadat ca să se liniștească, după care se așeză din nou pe scaun, cu coatele pe masă și cu capul între palme, neputând să-și ia gândul de la cele întâmplate. Abia după câteva minute, când respirația îi reveni la normal, porni spre bucătăria de vară, unde Martia tocmai răsturna mămăliga fierbinte, pe un fund din lemn așezat în mijlocul mesei.

—Săru’ mâna!

—Hai măi, mamă! Chiar mă gândeam ce s-a-ntâmplat de-ntârzii, atâta! Du-te și cheam-o și pe sor-ta la masă! Vezi că-i la colț, la fete!

Elaur plecă spre poartă, urmărit încă de imaginea feței lui Codrus, întredeschise ușor poarta, privi în stânga în direcția școlii și abia apoi își făcu curaj să pornească în dreapta, spre grupul de fete care râdeau zgomotos.

Până se întoarse cu Alena, mămăliga era tăiată în felii și trei farfurii aburinde cu ostropel de pui așteptau pe masă, umplând bucătăria de mirosul îmbietor al sosului de roșii cu usturoi. Minela, sora lui mai mică, care se născuse subponderală și care era în continuare nefiresc de slabă, se codea să se atingă de ostropel, sperând să scape doar cu o farfurie mică cu lapte, din ceaunul în care Martia făcuse mămăliga și în care pusese la fiert laptele de capră, proaspăt muls.

—Minela, mamă! Pune mâna și mănâncă-ți ostropelul și după aia mănânci lapte! Mă ceartă iar asistenta că nu-ți dau să mănânci! Am tăiat puiul asta special pentru tine!

Elaur și Alena nu au așteptat prea multe invitații și punând câte o bucată de mămăligă în farfurie au început să rupă cu furculița din mămăliga înmuiată în sos și să mănânce cu poftă.

Alena absolvise opt clase și intrase ucenică la o croitoreasă de lux, pentru a învăța o meserie „curată și bănoasă", cum îi plăcea mamei sale să-i zică. Martia, atât de dornică de a-și vedea copiii trăind mai bine decât trăise ea, o și vedea croitoreasă vestită, cu cliente pline de bani și înnebunite după rochii croite din materiale scumpe. Simțind, instinctiv, tulburarea lui Elaur îl întrebă:

—Tu, Elaur! Ce-ai mai făcut azi, la școală?

—Am luat un zece la matematică, la extemporal și mai am unul de săptămâna trecută, când am ieșit la tablă.

Martia nu-i mai zise nimic. Era tare tare mulțumită de el, dar simțea ceva în neregulă cu băiatul ei. Elaur nu voia să-i spună nimic despre necazul lui cu Codrus, gândindu-se că va găsi o cale de a rezolva problema, fără ca ea să afle.

—M-a chemat la cancelarie profesorul Leacu și de-aia am întârziat. Mi-a dat lucrarea de ieri, de la concursul de literatură, s-o refac. Mi-a zis că-i place și că vrea s-o trimită mai departe, la faza pe Oraș!

După ce au mâncat ostropelul, Martia le-a pus în față și câte o strachină plină trei sferturi cu lapte, cât să poți adauga și o bucată bună de mămăligă. Pentru tatăl lor, care venea după ora zece seara de la fabrică, a pregătit un castron alb cu lapte în care a cufundat o bucată mare de mămăligă, ducându-l în cuptorul metalic al sobei din dormitor.

—În seara asta o să stau pâna termin de modificat lucrarea și mâine dimineață o scriu pe curat, mai zise Elaur, plecând spre camera lui.

Desprinse mai multe foi duble de la mijlocul unui caiet dictando, care desfăcute aveau mărimea unei coli de scris și se apucă să rescrie povestea de la concurs. Trecuse de unsprezece noaptea când stinse lumina și se așeză în pat la culcare, dar amintirea celor întâmplate la plecarea de la școală nu-i dădea pace.

Închizând ochii, îi veni în minte ziua aceea friguroasă de martie, din urmă cu ceva ani, cu căruța unchiului său din Calavechi cu scorțarele scoase și acoperită cu o cuvertură nouă, trasă în fața porții lor, în noroiul care inunda întreaga stradă. Nu împlinise încă șase ani, drept pentru care, fratele cel mic al Martiei îl luase în brațe și îl pusese în căruță, sprijinit cu spatele de lada din față a acesteia, acoperită și ea cu cuvertura aceea grena. Pe ladă, lângă cele două bunici ale lui, stătea cumnatul mamei sale, care mâna cei doi cai înhămați la căruță.

Nedumerit și speriat, privea când la fața împietrită a fratelui său Nion, așezat cu picioarele spre lada căruței, când spre mama sa care plângea în hohote, susținută cu greu de două dintre surorile ei. Alături de cele trei surori, aflate în primul rând al micului convoi mortuar, mergea tatăl său, palid și nebărbierit, ținând-o pe Alena de mână și privind pierdut în jur. Elaur, speriat de tot ce se întâmpla, dar mai ales de plânsul sfâșietor al mamei sale, se agăța de privirea tatălui său ca de un colac de salvare, până când pe obrajii acestuia se rostogoliră două lacrimi mari, speriindu-l și mai rău. Chiar atunci, după ce o roată din față trecuse printr-o groapă, bunica dinspre mamă, pentru a fi sigură că nu cade din căruță, se întoarse puțin spre stânga și întinzând mâna îl prinse de umărul drept.

Liniștit dintr-o dată de gestul protector al bunicii sale, și dintr-un reflex de autoaparare, aproape tot drumul îl urmări numai pe Memet, un țigan din vecini, coleg de clasă al fratelelui său și singurul care înfrunta noroiul rece cu picioarele goale. Mergea pe lângă gardurile din stânga străzii, unde pământul se mai zvântase, sărind micile băltoace ce îi ieșeau în cale și care se prelungeau, pe sub garduri, în curțile oamenilor. După fiecare săritură revenea imediat la mersul lui tăcut și oarecum solemn, în paralel cu sicriul colegului său.

Cinci ani și jumătate trecuseră de când fratele său fusese călcat de un camion, din vina lui, dar și a unui căruțaș beat, de căruța căruia se agățase și care pocnise cu biciul spre el, făcându-l să sară în mijlocul șoselei. Anul tragediei care lovise familia lui Elaur a devenit apoi un fel de an zero pentru ei, toate evenimentele fiind plasate înainte sau după această nenorocire.

În cele șase luni care trecuseră de la înmormântarea lui Nion pâna la nașterea Minelei, fetița pe care Martia o purta în pântece, acesteia nu îi secaseră lacrimile de pe obraji, de ajunsese să nu mai fie recunoscută pe stradă, chiar și de persoane apropiate. În toată această perioadă, discuțiile zilnice cu Elaur îi alinau suferința, devenind drogul ei secret. Îl punea să povestească aceleași întâmplări cu și despre Nion, ba chiar să recite câte o poezie, dintre cele trei pe care le învățase cu ajutorul lui.

Alteori, când termina de trebăluit prin casă, se așezau amândoi pe marginea patului ținând pe genunchi cartea de Istoria Patriei de clasa a patra, rămasă tot de la acesta. Întorcea foile cărții, iar Elaur spunea, pe nerăsuflate, numele personalităților istorice, reprezentate în zecile de poze din carte, așa cum învățase de la Nion. Intrigat însă, urmărea lacrimile ce țâșneau din ochii mamei sale, arzându-i obrajii și înnodându-i-se în barbă, neînțelegând de ce tot repeta această poveste, dacă îi provoca atâta suferință.

La mai puțin de o lună după tragicul eveniment, nici el nu știe cum, Nion a apărut în camera lui, spunându-i că o să aibă grijă de el și că o să-l ajute la orice, dar el trebuie să aibe grijă de mama lor. Nu prea înțelegea cum o să aibă el grijă de mama sa, dar se încredea în Nion, care nu numai că era mai mare cu cinci ani, dar pâna la unsprezece ani se arătase un băiat strașnic, inteligent și ascultător, apreciat la școală și de mare ajutor pentru părinți. Pentru început, Nion l-a ajutat să-și repare autobuzul din tablă colorată, cu figuri de oameni pictate între ramele ferestrelor, pe care i-l adusese Moș Crăciun și pe care îl desfăcuse să vadă ce se află în interior.

Mai greu a fost când mama sa l-a surprins vorbind cu Nion, iar acesta i-a făcut semn să nu-i spună cu cine vorbește. Abia atunci a înțeles că doar el îl poate vedea pe Nion și chiar poate vorbi cu el. Altă dată, când îl auzise din camera alăturată și l-a întrebat ce se întâmplă, îi zise:

—Mi-e dor și mie de Nion și mă prefac că vorbesc cu el!

Cu lacrimile șiroindu-i pe obraz, mama sa îl privise nelămurită, ba chiar o auzise, a doua zi, când îi spunea tatălui său:

—Băiatu-ăsta mă sperie rău! L-am auzit de mai multe ori vorbind cu Nion! Doamne ferește, să nu se îmbolnăvească!

De atunci avea grijă să închidă ușa și să stea cu spatele, vorbind șoptit, ori de câte ori apărea Nion.

Într-o noapte, când se dusese în grădină să scoată niște ridichi, undeva între cei doi caiși de lângă gard, văzu o femeie îmbrăcată în negru, care se uita fix la el. S-a întors imediat și a fugit către ușa casei, dar s-a împiedicat de ceva, căzând pe burtă. Când s-a întors cu fața în sus, femeia îmbrăcată în negru stătea în picioare, privindu-l fix, puțin aplecată asupra lui. A trăsărit puternic și a vrut să țipe după ajutor, dar sunetele refuzau să iasă din gura lui încleștată de spaimă.

—Elaur, ai visat urât, mamă! Hai, liniștește-te, că mama-i lângă tine!

Deschizând ochii, o văzu pe Martia, care stătea în pat lângă el, cu ochii plânși, torcând niște lână la lumina slabă a lămpii cu petrol, pe care o luase din cuiul bătut în perete și o pusese pe marginea ferestrei care dădea spre marchiză. Stătea cu ochii închiși, dar impresia încă puternică a coșmarului nu-l mai lăsa să adoarmă, iar plânsul mamei sale, reînnodat după puțin timp, îl speria și mai tare.

—Hai, măi mamă! Te rog io, nu mai plânge! Dacă plângi tu, plânge și Nion. El nu vrea ca tu să plângi! Martia se opri din plâns, îl privi speriată și-i zise:

—Ce spui tu acolo, măi mamă? De unde-ai scos tu vorbele astea?

Buimăcit de somn, fusese cât pe ce să-i spună că așa-i zicea, mereu, Nion. Deodată, lampa cu petrol, așezată pe marginea îngustă și ușor înclinată a ferestrei, se răsturnă peste pătura întinsă pe pat. Rostogolindu-se, sticla și capacul metalic prin care trece fitilul s-au desprins de gâtul lămpii și tot petrolul din lampă s-a împrăștiat pe jumătate din pat, luând imediat foc de la fitilul aprins.

Mama sa a sărit speriată din pat, fugind spre bucătărie, să aducă găleata în care țineau apa de băut, când a apărut Nion, cu o voce hotărâtă, spunându-i lui Elaur să ia perna și cu ea să stingă focul. Imediat a început să pună perna peste pătura arzândă și tot la comanda lui Nion, o muta în altă zonă care ardea. Până să vină mama sa cu găleata cu apă, deja înăbușise aproape complet flăcările și împreună cu ea au strâns repede pătura fumegândă și au scos-o afară pe trotuar, unde au stins-o complet cu apa din găleată.

—Doamne-Doamne, ce necaz să dea peste noi! Ce bine te-ai gândit, să stingi focul cu perna? Doamne, prin ce nenorocire puteam să trecem!

Aduse o altă lampa de pe hol, îi mări puțin flacăra și o puse în cuiul din perete. După ce scutură bine salteaua, se așeză pe pat și strângându-l pe Elaur lângă ea, începu să se roage:

—Apără-mi, Doamne, casa și copiii de foc și de apă!

Ar fi vrut să o bucure și să-i spună că de fapt Nion era cel care-l învățase ce să facă, dar simțea că acest lucru nu-i va face bine. După câteva minute, la îndemnul mamei sale, se duse în camera alăturată, unde adormi imediat lângă sora lui Alena, care dormea liniștită, fără să știe prin ce trecuseră.

Nion nu mai apăruse de vreo doi-trei ani, dar rememorând piedicile apărute în calea lui Codrus, era convins că numai el putea să-l salveze de furia nebună a acestuia. I-ar fi plăcut să-l vadă din nou, dar imediat s-a gândit că poate trecuse deja timpul acela și intervenise așa, nevăzut, doar ca să-l salveze. A adormit târziu, după ce reuși într-un fel să-și scoată din minte întâmplarea cu Codrus.

A doua zi dimineață, înainte să se dea jos din pat, îi veni în minte figura turbată a lui Codrus și se gândi că după cele întâmplate, acesta îl urăște și mai tare. Nu știa