Poștașul șchiop

De Ovidiu Dan

Romanul "Poștașul șchiop" face parte dintr-o serie de romane, in care autorul, in urma analizelor documentelor vremii, își dă părerea despre motivul morților neelucidate a scriitorului căreia romanul ii este dedicat (I.P. Culianu, M. Preda, H. Siegmund). In cazul prezentului roman, e vorba de scriitorul C. Dima Drăgan, a cărei asasinare a survenit la 16 februarie 1986, in Canada.

• Limbă: Română
• Editor: Ovidiu Dan
• Data lansării: 29 oct. 2022
• ISBN: 9789081680882

Ovidiu Dan

Scriitorul Ovidiu Dan (*1953, Arghişu - Cluj) este licenţiat în Drept. A lucrat mai mult de două decenii în sectorul privat, fiind detectiv particular la firma Fox Investigation din Regatul Țărilor de Jos, specializîndu-se în cercetarea organizațiilor și a serviciilor secrete. Pe lîngă studii, articole și eseuri publicate în diferite reviste de specialitate din Olanda și România, este și autorul unor cărți cu genuri literare diferite: a) Reportaje de investigaţie: Cu troika pe un bulevard în pantă: O părere despre moartea lui I.P. Culianu (2001), Un raport pentru orbi ( 2007),  În căutarea egregorei (2011), Egregora de la Dumbrăveni (2011), Egregora de la Lugoj (2012), Egregora de la Mediaş (2014), Paris (2016), Ordinul Hora (2018), Părtași la Egregoră (2020), Dinspre pisc, coboară negura: O părere despre moartea scriitorului Marin Preda (2020). b) Romane: Turre Pitz (2010), Divorţ întârziat (2011),  Trece dracul prin oraş!… (2011). c) Colectiv de autori: Masoneria în Transilvania (ed. a III-a) 2010.

Previzualizare carte

Ovidiu DAN

Poștașul șchiop

(roman)

ISBN 9789081680882 (NL)

Argument

––––––––

Stimată doamnă, la cererea dumneavoastră expresă de a analiza circumstanțele în care scriitorul Cornelius Dima Drăgan (1936-1986) a fost asasinat, în anul 1986, la Toronto, detectivii firmei Fox Investigation din Regatul Țărilor de Jos, au acceptat angajarea.

Rezultatul e prezenta broșură. În dorința elucidării cazului, s-a folosit, în primul rând, schimbul de telegrame secrete dintre ambasada Republicii Socialiste România la Ottawa și Ministerul Afacerilor Externe (MAE) de la București, cu privire la acest caz.

Totodată s-au analizat relatările din mass-media canadiană[1], au existat câteva interviuri cu contemporani ai evenimentelor, cât și lucrările de memorialistică, a altora dintre ei[2], studiile istoricilor cu privire la perioadă.

Din cauză că majoritatea protagoniștilor importanți nu mai sunt azi în viață, multe dintre rezultatele pronunțate de noi nu pot fi confirmate de aceștia ci, doar, eventual, de arhive. Cunoașterea perioadei istorice, inclusiv cu privire la apărarea țării din interiorul și exteriorul granițelor, ne-a ajutat la înțelegerea mentalității. Golurile care n-au mai putut fi reconstituite, au fost umplute totuși, cu cele mai logice și plauzibile acțiuni, ale protagoniștilor tragediei de-atunci.

De aceea, vă rugăm să apreciați drept realitate, doar acele acțiuni prezentate dumneavoastră, pe care le găsiți rezonabile în contextul istoric dat, cât și a muncii de spionaj, în care, se știe, s-au făcut și se fac chiar și astăzi, abuzuri mari.

––––––––

Motto:

„Pentru ducerea în eroare a adversarului, sau pentru ermetizarea cazului, serviciile secrete își lichidează, în primul rând, cadrele și colaboratorii. Sunt rare cazurile, când lucrurile stau altfel."

William August Fisher,

alias Rudolf Ivanovici Abel.

(1903-1971)

1.

Atentatul

Într-una din cele trei încăperi ale Consulatului român din Montreal, doamna Turbure[3] ședea la biroul ei și privea pe fereastră, până departe, orașul. Era bucuroasă că scăpase de teama de înălțime care, atunci când a ajuns prima dată la acest post, o obliga să se țină de mobilierul încăperilor, în timpul deplasărilor necesare muncii. Ba chiar să se oprească, atunci când își amintea că sub ea sunt 30 de etaje și, închizând ochii, să alunge teama căderii iminente în gol.

Întorcând privirea la ecranul computerului la care lucra, a recitit raportul întocmit. Apoi, conform instrucțiu­nilor de serviciu, a notat „luni 20 ianuarie 1986, ora 16.00", încât informația să fie completă. Habar n-avea că peste exact cinci minute se va declanșa primul dintre incidentele care au perturbat în acel an, relațiile diplomatice româno-canadiene.

A pornit spre un dulap, lângă care se afla imprimanta. Cum raportul era întocmit pentru MAE, se întreba dacă președintele țării îl va citi modificat, sau nu-l va citi deloc. Cu ani în urmă, lucra în Japonia. Colonelul Pavel, adjunct la „Brigada ZI[4], era și el prezent acolo, printre alții care organizau o vizită a președintelui. I-a dat femeii un raport, ca să-l ducă la cifrare, dar a zis că se îndoiește de faptul că președintele îl va citi. Ea s-a mirat. Iar omul i-a șoptit că generalii Doicaru și Pacepa, care conduceau „Direcția de Informații Externe[5], au pus monopol pe toate informațiile care veneau din afara țării. Le îmbunătățeau în așa fel, încât DIE să pară cea mai teribilă organizație de spionaj. Se puneau adnotări de genul „mai codificată, vă rog, „rafistolați-o dom’le sau „fă-o beton, ce-i asta?" Nu mai conta că, astfel, informațiile reale deveneau, practic, dezinformare.

Ea a oftat cu tâlc și colonelul i-a mai spus că, după dezertarea din 1975 în Canada a lui Emilian Alexandru, directorul serviciului de codificări, s-a aflat că cei doi generali cereau ca inclusiv simple telegrame să fie împănate cu laude la adresa lor. Apoi, în 1978 a dezertat Pacepa. DIE a devenit „Centrul de Informații Externe[6]", la conducerea căruia a fost pus generalul Pleșiță, dar obiceiul ca anumite lucruri să nu ajungă la șeful statului, a continuat.

Când femeia era lângă imprimantă și imaginea lui Pavel i-a dispărut din memorie, a auzit un foc de armă. Nu-i venea să creadă dar, imediat, a urmat un al doilea. A lăsat din mână raportul tipărit, dând să ajungă în cealaltă încăpere. A priceput însă că ignoră dispozițiile în vigoare, de a nu lăsa abandonate documente. Așa că a oprit computerul și atunci s-a auzit și al treilea foc. A băgat hârtia în sân și, ajunsă în cealaltă încăpere, l-a văzut pe Constantinescu ducând degetul la buze și cerând astfel tăcere. Exact în acel moment, s-a mai auzit un foc.

Cei doi au realizat imediat, că toate acestea se petrec în prima încăpere a Consulatului, formată din două părți. Se intra în Consulat pe o ușă și se ajungea într-un fel de coridor, format pe stânga, din peretele cu ferestre spre oraș și, pe dreapta, dintr-un perete de sticlă, cu un ghișeu la mijloc, prin care se primeau și se eliberau acte de cei din această a doua parte a încăperii, un spațiu mai mare, dar cu mobilier sumar: o masă de lucru lângă ghișeu și la câțiva metri de acesta, un aparat telex în fața căruia era un scaun.

Au auzit imediat gemete și strigăte. Constantinescu a sunat la poliție și doamna Turbure a ajuns la ușa de comunicare cu prima cameră. Prudentă, a privit de după ramă. A văzut prin sticla despărțitoare, pe coridor, un ins îmbrăcat în trening de culoare roșcată, purtând mască albă pe față, strigând, agitând în aer un „AKM". A privit atentă la armă și a văzut că are patul rabatabil:

Agresorul a ieșit pe ușă, spre palierul etajului. Iar dincoace de peretele de sticlă, pe jos, ținându-se cu ambele mâini de coapsa dreaptă, era un delegat sosit de curând din țară, care se zbătea și gemea.

– Ce-ați pățit, domn’ Lupu?, a întrebat ea.

– M-a împușcat ăla, a zis rănitul.

Constantinescu a apărut și el, în ușă. Femeia a văzut că e vorba de două răni în coapsa dreaptă și a cerut celui sosit, cureaua. Diplomatul părea că nu înțelege.

– Dă-mi, domnule, cureaua, a zis ea, mișcând degetele prin aer. Doresc să opresc sângele, strangulând circulația deasupra rănii. Telefonează la 911, după salvare.

Primind cureaua, femeia s-a aplecat asupra lui Lupu iar acesta, printre scâncete, zicea că tocmai transmitea prin telex, rezultatul muncii sale, către „Centrala de Mașini Textile" din București. Adică, faptul că a reușit să achizi-ționeze, la preț foarte acceptabil, două războaie pentru țesut covoare persane, pentru fabrica de la Cisnădie. A venit ăla și a început să tragă.

– Calmați-vă, i-a cerut ea.

– Mă calmez, a replicat el. Dar putea să mă omoare. Păi de-aia am venit