Loteria Vietii

De Ionel Rusanu

Cand eram mai tanar, mi-am mai facut mana scriind povestiri SF. Dar acum am scris ceva diferit. Bucati scurte, rupte din viata, in care am turnat parti din sufletul meu. Cum ar fi, de exemplu, in personajul din ,,Toti suntem ca Benzo”. Desi n-am invitat-o niciodata in oras pe Margareta.

,,Viata pe bicicleta” s-a dorit a fi o ironie (sau autoironie) a vietii in aglomerarea urbana din care facem parte multi dintre noi.

,,Loteria vietii” este o poveste cu tuse groase, inspirata partial dintr-o stire din vremea acestei pandemii. La fel si varianta ei numita ,,Puritatea florilor primavaratice”. Pentru a fi corect, florile au fost doar un actor secundar in acea poveste. De fapt, povestea este despre o fata si tatal ei abuziv. Si despre sansele lui de a gasi iertarea.

,,Vorbe din batrani” nu are nimic de-a face cu aceste vremuri complicate, este doar o poveste amuzanta.

,,O noua viata” imbina elemente de basm cu realitatea acestor zile, inspirata fiind de povestea de dragoste dintr-o celebra casa regala. Nu dam nume.

,,Valoarea unei vieti” a fost inspirata de acele temute decizii pe care medicii trebuiau sa le ia la apogeul pandemiei: cine traieste si cine moare pentru ca nu exista resurse suficiente pentru toti in sectiile ATI. Un medic trebuie sa suporte totusi consecintele deciziei luate.

,,Calea pe care nu am mers” a fost inspirata si ea de un prompt Reedsy (incepeti-va povestea de la final si derulati inapoi spre inceput). Dar din nou am pus experiente si trairi personale in acel scurt instantaneu de viata.

Urmeaza doua dintre cele dure. ,,Bombardierul” si ,,Ielele” sunt clar inspirate de personaje mediatizate in vremea pandemiei, dar aici se opreste orice asemanare cu personaje reale, nume de persoane si asa mai departe. Totul este fictiune. Sa nu ziceti ca nu am spus-o!

O povestire mai aparte este ,,Druidul singuratic”, pe care as incadra-o ca povestire SF, desi are si elemente de fictiune istorica.

,,Glasul pamantului” este o alta povestire inspirata de stirea cu un barbat care s-a vaccinat de trei ori si voia chiar sa ia si o a patra doza pentru ca i se parea ca aude si vede mai bine si nici nu-l mai dor genunchii. Am transformat faptul real intr-o disputa dulce-amara intre generatii cu aspiratii diferite.

In ,,Jocul hazardului” am trecut de la ipohondria vremurilor actuale la o experienta de viata din vremurile celui de-al Doilea Razboi Mondial, asa cum o povestea bunicul meu.

Elemente fantastice intervin si in excursia la mare facuta de Daniela si Nelutu, in povestirea ,,Drumul spre nicaieri”. Dar am vrut sa fie mai mult un mesaj despre natura care se dezvaluie nebanuit atunci cand nu mai este asuprita de locuitorii ,,superiori” ai Planetei.

Acum, voi spune din nou ca, desi povestirile din prezentul volum sunt inspirate in parte de fapte reale, orice asemanare cu persoane sau intamplari reale este doar intamplatoare si nu este voita.

Lectura placuta!

Al dvs.,
Autorul

• Limbă: Română
• Editor: Ionel Rusanu
• Data lansării: 12 mai 2022
• ISBN: 9786060716518

Previzualizare carte

Loteria vieții

Povești din pandemie

logotip1

Copyright

Loteria vieții

COPYRIGHT 2021 IONEL RUȘANU

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-651-8

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii LOTERIA VIEȚII, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Loteria vieții

Copyright

Cuvânt-înainte al autorului

Viața pe bicicletă

Toți suntem ca Benzo

Câteva precizări din partea autorului

Loteria vieții

Puritatea florilor primăvăratice

Calea pe care nu am mers

Vorbe din bătrâni

Valoarea unei vieți

O nouă viață

Bombardierul

Druidul singuratic

Ielele

Glasul pământului

Jocul hazardului

Drumul spre nicăieri

Dedic această carte părinților mei și părinților lor.

Cuvânt-înainte al autorului

Trebuie să recunosc că am început să scriu proză scurtă datorită concursului de la Reedsy.com. (https://blog.reedsy.com/creative-writing-prompts/).

Când eram mai tânăr, mi-am mai făcut mâna scriind povestiri SF. Dar acum am scris ceva diferit. Bucăți scurte, rupte din viață, în care am turnat părți din sufletul meu. Cum ar fi, de exemplu, în personajul din „Toți suntem ca Benzo". Deși n-am invitat-o niciodată în oraș pe Margareta.

„Viața pe bicicletă" s-a dorit a fi o ironie (sau autoironie) a vieţii în aglomerarea urbană din care facem parte mulţi dintre noi.

„Loteria vieții este o poveste cu tușe groase, inspirată parțial dintr-o știre din vremea acestei pandemii. La fel și varianta ei numită „Puritatea florilor primăvăratice. Pentru a fi corect, florile au fost doar un actor secundar în acea poveste. De fapt, povestea este despre o fată și tatăl ei abuziv. Și despre șansele lui de a găsi iertarea.

„Vorbe din bătrâni" nu are nimic de-a face cu aceste vremuri complicate, este doar o poveste amuzantă.

„O nouă viață" îmbină elemente de basm cu realitatea acestor zile, inspirată fiind de povestea de dragoste dintr-o celebră casă regală. Nu dăm nume.

„Valoarea unei vieți" a fost inspirată de acele temute decizii pe care medicii trebuiau să le ia la apogeul pandemiei: cine trăiește și cine moare pentru că nu există resurse suficiente pentru toți în secțiile ATI. Un medic trebuie să suporte totuși consecințele deciziei luate.

„Calea pe care nu am mers" a fost inspirată și ea de un prompt Reedsy (începeți-vă povestea de la final și derulați înapoi spre început). Dar din nou am pus experiențe și trăiri personale în acel scurt instantaneu de viață.

Urmează două dintre cele dure. „Bombardierul și „Ielele sunt clar inspirate de personaje mediatizate în vremea pandemiei, dar aici se oprește orice asemănare cu personaje reale, nume de persoane și așa mai departe. Totul este ficțiune. Să nu ziceți că nu am spus-o!

O povestire mai aparte este „Druidul singuratic", pe care aș încadra-o ca povestire SF, deși are și elemente de ficțiune istorică.

„Glasul pământului" este o altă povestire inspirată de știrea cu un bărbat care s-a vaccinat de trei ori și voia chiar să ia și o a patra doză pentru că i se părea că aude și vede mai bine și nici nu-l mai dor genunchii. Am transformat faptul real într-o dispută dulce-amară între generații cu aspirații diferite.

În „Jocul hazardului" am trecut de la ipohondria vremurilor actuale la o experiență de viață din vremurile celui de-al Doilea Război Mondial, așa cum o povestea bunicul meu.

Elemente fantastice intervin și în excursia la mare făcută de Daniela și Neluțu, în povestirea „Drumul spre nicăieri. Dar am vrut să fie mai mult un mesaj despre natura care se dezvăluie nebănuit atunci când nu mai este asuprită de locuitorii „superiori ai Planetei.

Acum, voi spune din nou că, deși povestirile din prezentul volum sunt inspirate în parte de fapte reale, orice asemănare cu persoane sau întâmplări reale este doar întâmplătoare și nu este voită.

Lectură plăcută!

Al dvs.,

Autorul

Viața pe bicicletă

Asta mă enervează cel mai mult la orașul acesta: nu este deloc ecologic. Și nu are piste pentru biciclete. Traficul este oribil. Multe familii au cel puțin două mașini. Una pentru el și una pentru ea. De ce ar trebui să folosească ei mijloacele de transport în comun cu tot felul de băieți mirositori, când pot merge la birou cu o mașină? Chiar dacă stau cel puțin o oră în mașină pentru doar șase kilometri parcurși.

Acesta este unul dintre motivele pentru care acest oraș se află într-un top zece al celor mai poluate orașe din Europa. Dar a trăi aici este un rău necesar, deoarece aici pot trăi decent. Desigur, vorbesc aici despre bani. Banii pe care îi voi cheltui mai târziu în încercarea de a trata bolile provocate de acest oraș nenorocit. Bine că noi nu ne putem permite două mașini. Așa că eu folosesc o bicicletă, pentru a-mi face livrările. Lucrez pentru o companie care se bazează pe o aplicație ca multe alte afaceri în ultima vreme; oamenii comandă lucruri prin aplicație și eu le livrez.

S-a spus că în aceste vremuri pandemice, noi, livratorii, suntem adevărați eroi, riscându-ne sănătatea sau chiar viața zi de zi pentru ca viețile celorlalți să meargă cât de cât înainte, spre normalitate. O fi sau nu așa, nu aș putea eu să mă pronunț. Știu doar că avem mai mult de lucru decât înainte, iar picioarele mele au făcut mușchi demni de Turul Ciclist al Franței. Partea mai puțin plăcută este că de multe ori seara sunt atât de obosit că nici nu o mai strâng în brațe pe soția mea. Așa că mai nou, în weekenduri ce-mi mai pot arăta dragostea pentru ea. Dar ea este înțelegătoare și nu mă bate la cap.

O cutie cubică din pânză impermeabilă mă lovește ușor în spate în timp ce pedalez în zigzag printre pietoni pe trotuare (și mă înjură de cele mai multe ori) sau printre mașini (și mă claxonează, de asemenea, de multe ori). Soția mea folosește mașina pentru slujba ei. Este o terapeută cu specializare în masaj și nu mă aștept ca ea să poarte masa de masaj pe bicicletă. Nu? Ce nu aș face eu pentru ea, iubirea mea?

Acum ajung într-un cartier rezidențial. Case duplex cu o curte mică și garduri înalte de ciment ornamentat în față, casa preferată pentru clasa de mijloc emergentă. De obicei, tipii ăștia dau bacșișuri bune. Conduc încet acum pe strada îngustă, pentru a găsi numărul adresei. Aha, chiar acolo. Încă pe șaua bicicletei, apăs butonul interfonului. O voce feminină strigă:

— Da!

— Bună ziua, doamnă, sunt aici cu comanda dumneavoastră – spun.

— Ce comandă? întreabă ea, cam plictisită.

Doamne, câte lucruri comandă acești oameni simultan?

— Comanda dumneavoastră de plăcinte cu mere, doamnă, specific eu.

— De ce nu spui așa?

Tzzank! Încuietoarea metalică a ușii este eliberată și deschid ușa care duce în curtea din față. Bag și bicicleta înăuntru. Nu pot să știu cât timp o să mă țină această doamnă înăuntru și dacă o las pe stradă, mai mult ca sigur că o va fura cineva. Chiar și în acest cartier plăcut. Nu mai am încredere în oamenii din acest oraș. Aceasta este a treia mea bicicletă. Celelalte două m-au „părăsit" pentru niște stăpâni mai șmecheri.

O femeie de vârstă mijlocie iese pe la intrarea principală a casei și fața ei nu este deloc fericită.

— De ce ți-ai adus bicicleta înăuntru? Nu ți-o fură nimeni în acest cartier.

Bine că este o zi însorită de vară, iar bicicleta mea nu lasă urme de noroi în urmă. Un motiv de ceartă mai puțin pentru mine astăzi.

— Îmi pare rău, doamnă, dar nu cunosc prea bine acest cartier, așa că nu pot fi sigur de nimic.

— Da, sigur. Voi, tinerii, nu mai cunoașteți buna creștere. Doar beția și furtul, asta e tot ce vedeți și faceți toată ziua!

Alta, acum! Trebuie să suport și asta. Cu siguranță nu-mi va da bacșiș.

Îmi desprind cutia izotermă de la spate, o desfac și îi dau cele două cutii cu plăcinte. Plata a fost deja făcută, așa că mă întorc încet înapoi către ieșire, păstrând contactul vizual cu doamna morocănoasă, poate, poate, îmi va da bacșiș.

Oh, Doamne! Este un miracol. Își strecoară mâna în buzunarul halatului și îmi întinde trei bancnote mici de câte un leu. Îmi vine în minte gluma dintr-un film, unde un personaj spunea după un bacșiș minor: „Hei, acum pot merge la facultate!, dar le iau oricum și spun „mulțumesc cu o voce scăzută, urmat de „să aveți o zi bună" ceva mai clar.

Ieșind din cartierul duplexurilor, sunt întâmpinat de bulevarde largi flancate de clădiri mai înalte. De data aceasta nu mai pot circula printre pietoni, așa că folosesc marginea dreaptă a carosabilului.

La un moment dat, un Ford roșu trece pe lângă mine, grăbit. Dar dintr-odată încetinește și merge din nou în fața mea pe prima bandă. Banda folosită în mod normal de autobuze. Văd un autobuz care vine din spate, așa că mă grăbesc să trec alături de Fordul roșu care acum încetinea, cu gândul să-l depășesc. Chiar când sunt lângă el, șoferul se oprește brusc și deschide ușa. Priveam în urmă, îngrijorat de autobuzul care se apropia, așa că îmi scapă această mișcare nesăbuită. Coliziunea cu portiera este inevitabilă. Cad, genunchii mei sunt o rană deschisă, de asemenea, partea stângă a feței mele este julită. Mă doare și nu pot decât să sper că nu am și o coastă ruptă. Casca de plastic mi-a protejat oarecum capul. Bicicleta mea a alunecat parțial sub mașină, iar cutia mea de livrare este încă legată de mine, dar este șifonată ca naiba.

— Ia uită-te și la tine! exclamă șoferul, un tip pe la cincizeci de ani, cu părul cenușiu și burta semnificativă. Ce ți-a venit să te strecori așa?

— Tu ești cel care vorbește? întreb, fierbând de furie. Când tu ești cel care s-a oprit brusc și mi-a deschis ușa în față?

— Bine, să nu ne ambalăm acum! Îmi pare rău, bine?

— Și cu ce mă ajută pe mine asta? întreb, încercând să stau în picioare și să evaluez starea cutiei mele de livrare. Din fericire, plăcintele pe care tocmai le-am livrat mai devreme au fost ultimele pentru ziua de azi. Altfel, acum ar trebui să plătesc și pentru marfa distrusă. Bărbatul, împins probabil de o urmă de vinovăție, mă ajută să-mi recuperez bicicleta de sub mașina lui și îmi spune:

— Să-ți punem bicicleta deasupra mașinii mele și apoi să-ți oblojim aceste răni!

— Ah, este așa de drăguț din partea ta să mă duci la spital, răspund eu ironic.

— Nu, nu ai nevoie de un spital. Doar de