BEAUVOIR. O viață

De Kate Kirkpatrick

Simbol al feminității eliberate, relațiile neconvenționale ale lui Simone de Beauvoir au inspirat și au scandalizat o generație. Filosof, scriitoare și simbol al feminismului, a câștigat premii literare prestigioase și a transformat modul în care gândim despre gen odată cu Al doilea sex. Dar, în ciuda succesului ei, nu a putut să nu se întrebe dacă nu cumva s-a vândut prea ieftin. Legătura ei cu Jean-Paul Sartre a fost considerată una dintre poveștile de dragoste legendare ale secolului XX. Dar pentru Beauvoir aceasta a venit cu un preț: vreme de decenii, a fost considerată un gânditor lipsit de originalitate care aplica ideile lui Sartre. În ultimii ani, au ieșit la lumină noi materiale care au scos în evidență ingenuitatea filosofiei proprii lui Beauvoir și importanța celorlalte iubiri din viața ei. Această biografie inedită folosește jurnale și scrisori nepublicate până acum pentru a spune povestea fascinantă a modului în care Simone de Beauvoir a devenit ea însăși.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 24 mar. 2022
• ISBN: 9786063389078

Previzualizare carte

1.png

Becoming Beauvoir

A Life

Copyright © 2019 Kate Kirkpatrick

Traducere publicată prin înțelegere cu Bloomsburry Publishing Plc.

Toate drepturile rezervate.

Editura Litera

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.litera.ro

Beauvoir

O viață

Kate Kirkpatrick

Copyright © 2021 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Traducere din limba engleză:

Carmen Caranfil

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactori: Ramona Ciortescu, Carmen Vasile

Corector: Rodica Crețu

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Liviu Rusu

ISBN 978-606-33-8023-5

ISBN EPUB 978-606-33-8023-5

Toate aceste relații între femei, m-am gândit eu, reiterând rapid splendida galerie a femeilor ficționale, sunt prea simple. Au fost omise, excluse, atât de multe aspecte! […] Ele sunt descrise, aproape fără excepție, în relație cu bărbații.

Virginia Woolf, O cameră doar a ei

A emancipa femeia înseamnă a refuza să o limitezi la relațiile pe care le are cu bărbații, nu să o supui lor.

Simone de Beauvoir, Al doilea sex

Pentru Pamela,

In memoriam amoris amicitiae

Ilustrații

1 Simone de Beauvoir înconjurată de familia din partea tatălui la Meyrignac, în 1908, vara. De la stânga la dreapta: Georges, Ernest (bunicul lui Simone), Françoise, Marguerite (mătușa lui Simone) și soțul ei Gaston (fratele lui Georges). 38

2 Françoise de Beauvoir cu fiicele ei, Hélène și Simone. 44

3 Zaza și Simone, septembrie 1928. 91

4 Schiță de René Maheu, „Universul lui Mlle Simone de 
Beauvoir, mai–iunie 1929. Sub forma eliptică, Maheu a scris: „Unde dracului vrei să mă duc? Am bagajele făcute. 128

5 Desen realizat de Jacques Laurent-Bost, reprezentând-o pe Simon de Beauvoir conducându-l spre pierzanie, 1938. 157

6 Beauvoir și Sartre la Juan-les-Pins, august 1939. 164

7 Beauvoir lucrând la Les Deux Magots, 1944. 203

8 Beauvoir în direct, în 1945, anul „ofensivei existențialiste". 213

9 Simone de Beauvoir și Nelson Algren în Chicago, 1948. 238

10 La o sesiune de autografe în São Paolo, Brazilia, 6 septembrie 1960. 311

11 Claude Lanzmann, Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre la Giza. 336

12 Beauvoir împreună cu Sylvie Le Bon și Sartre în 
Piazza Navonna, Roma, august 1970. 346

13 Beauvoir în apartamentul ei. 351

14 O scenă din viața de activistă a lui Beauvoir: la dezbaterea „Femeile și statul", la Paris, 15 mai 1984. 387

Abrevierile operelor lui Simone de Beauvoir

A Adieux: A Farewell to Sartre, traducere de Patrick O’Brian, Penguin, Londra, 1984.

ADD America Day by Day, traducere de Carol Cosman, University of California Press, Berkeley, 1999.

AMM All Men Are Mortal, traducere de Euan Cameron și Leonard Friedman, Virago, Londra, 2003.

ASD All Said and Done, traducere de Patrick O’Brian, Penguin, Londra, 1977.

BB Brigitte Bardot and the Lolita Syndrome, traducere de Bernard Frechtman, Four Square, Londra, 1962. Publicat prima dată în Esquire în 1959.

BI Les Belles Images, Gallimard, Paris, 1972.

BO The Blood of Others, traducere de Yvonne Moyse și Roger Senhouse, Penguin, Londra, 1964.

CC Correspondence croisée, Gallimard, Paris, 2004.

CJ Cahiers de jeunesse, Gallimard, Paris, 2008.

DPS Diary of a Philosophy Student: Volume I, 1926–27, ed. Barbara Klaw, Sylvie le Bon de Beauvoir și Margaret Simons, University of Illinois Press, Urbana, 2006.

EA Ethics of Ambiguity, traducere de Bernard Frechtman, Citadel Press, New York, 1976.

FC Force of Circumstance, traducere de Richard Howard, Penguin, Londra, 1987.

FW Feminist Writings, ed. Margaret A. Simons și Marybeth Timmermann, University of Illinois Press, Urbana, 2015.

LM The Long March, traducere de Austryn Wainhouse, Andre Deutsch și Weidenfeld & Nicholson, Londra, 1958.

LS Letters to Sartre, traducere de Quentin Hoare, Arcade, New York, 1991.

M The Mandarins, traducere de Leonard Friedman, Harper Perennial, Londra, 2005.

MDD Memoirs of a Dutiful Daughter, traducere de James Kirkup, Penguin, Londra, 2001.

MPI Mémoires, volumul I, ed. Jean-Louis Jeannelle și Eliane Lecarme-Tabone, Bibliothèque de la Pléiade, Gallimard, Paris, 2018.

MPII Mémoires, volumul II, ed. Jean-Louis Jeannelle și Eliane Lecarme-Tabone, Bibliothèque de la Pléiade, Gallimard, Paris, 2018.

OA Old Age, traducere de Patrick O’Brian, Penguin, Harmondsworth, 1977.

PL The Prime of Life, traducere de Peter Green, Penguin, Londra, 1965.

PW Philosophical Writings, ed. Margaret Simons cu Marybeth Timmermann și Mary Beth Mader, University of Illinois Press, Chicago, 2004.

PolW Political Writings, ed. Margaret Simons și Marybeth Timmermann, University of Illinois Press, Chicago, 2012.

QM Quiet Moments in a War: The Letters of Jean-Paul Sartre and Simone de Beauvoir 1940–1963, traducere de Lee Fahnestock și Norman MacAfee, Hamish Hamilton, Londra, 1993.

SCTS She Came to Stay, traducere de Yvonne Moyse și Roger Senhouse, Harper Perennial, Londra, 2006.

SS The Second Sex, traducere de Constance Borde și Sheila Malovany-Chevallier, Vintage, Londra, 2009.

SSP The Second Sex, traducere de H.M. Parshley, Random House, Vintage, New York, 1970.

TALA A Transatlantic Love Affair: Letters to Nelson Algren, New Press, New York, 1998.

TWD The Woman Destroyed, traducere de Patrick O’Brian, Harper Perennial, Londra, 2006.

UM „The Useless Mouths" and Other Literary Writings, ed. Margaret A. Simons și Marybeth Timmermann, University of Illinois Press, Urbana, 2011.

VED A Very Easy Death, traducere de Patrick O’Brian, New York: Pantheon, 1965.

WD Wartime Diary, ed. Margaret A. Simons și Sylvie le Bon de Beauvoir, Urbana: University of Illinois Press, 2009.

WML Witness to My Life: The Letters of Jean-Paul Sartre to Simone de Beauvoir, 1926–1939, ed. Simone de Beauvoir, traducere de Lee Fahnestock și Norman MacAfee, Hamish Hamilton, Londra, 1992.

WT When Things of the Spirit Come First: Five Early Tales, traducere de Patrick O’Brian, Flamingo, Londra, 1982.

Introducere: Cine este Simone de Beauvoir?

Într-o zi, în 1927, Simone de Beauvoir și tatăl ei au avut o discuție în contradictoriu despre ce înseamnă să iubești. Într-o perioadă în care era de așteptat ca femeile să aspire la căsătorie și la maternitate, Simone citea filosofie și visa, la cei 19 ani ai ei, să găsească un ansamblu de principii după care să trăiască. Tatăl ei susținea că „a iubi înseamnă: „servicii prestate, afecțiune și gratitudine. Simone l-a contrazis, obiectând cu uimire că iubirea înseamnă mult mai mult decât simpla recunoștință – nu este ceva ce datorăm cuiva ca răspuns pentru tot ce a făcut pentru noi. „Atât de mulți oameni n-au cunoscut [niciodată] iubirea!"¹, scria Beauvoir a doua zi în jurnalul ei.

Această fată de 19 ani nu știa că va deveni una dintre cele mai cunoscute intelectuale ale secolului XX, că viața ei va fi retrăită prin lectură pretutindeni și că se vor scrie atât de multe lucrări despre ea. Că numai autobiografia și scrisorile ei vor aduna peste un milion de cuvinte² și va publica eseuri filosofice, romane premiate, povestiri, o piesă de teatru, jurnale de călătorie, eseuri politice, articole jurnalistice – fără a mai menționa și opera sa fundamentală, Al doilea sex, care a fost considerată „Biblia feminismului". Ea va fi cofondatoarea unor publicații politice, va susține o campanie de succes pentru o nouă legislație, va protesta față de comportamentul inuman aplicat cetățenilor algerieni, va ține prelegeri în toată lumea și va conduce delegații guvernamentale.

Simone de Beauvoir urma să devină una dintre cele mai cunoscute femei ale secolului XX. Era jumătate a unui celebru cuplu intelectual controversat, cealaltă jumătate fiind Jean-Paul Sartre. Din păcate, opinia publică perpetua ideea conform căreia Sartre ar fi reprezentat puterea intelectuală, iar Beauvoir ar fi fost componenta relațională. După moartea ei, în 1986, la Paris, titlul necrologului din Le Monde îi descria opera: „Mai mult popularizare decât creație.³ Citind biografiile existente la acea vreme, Toril Moi scria, în 1994: „Trebuie iertat cel ce a conchis că importanța lui Simone de Beauvoir derivă în mare măsură din relația ei relativ neortodoxă cu Sartre și alți asemenea parteneri.⁴

În deceniile după afirmarea acestei opinii, o serie de revelații despre Beauvoir au ieșit la suprafață, luând prin surprindere cititorii care credeau că o cunosc. Dar, în același timp, în mod ironic, tot ei ascunseseră latura intelectuală a lui Beauvoir prin perpetuarea iluziei conform căreia viața ei amoroasă ar fi fost singurul aspect interesant la ea. Până la urmă, a fost chiar crezul ei filosofic cel care i-a ghidat viața și care i-a permis, mai apoi, să reflecteze și să-și reevalueze constant existența. Așa cum spunea chiar ea: „Filosofia și viața nu pot fi separate. Orice pas vital este o decizie filosofică." ⁵

Când Simone de Beauvoir persoana publică punea mâna pe condei, nu scria doar pentru ea, ci și pentru cititorii săi. S-a spus despre autobiografiile ei de mare succes că reprezintă întruchiparea ambiției filosofice de a arăta „cum sinele cuiva este modelat constant de ceilalți, fiind legat de aceștia.⁶ Dar argumentul lui Beauvoir era mult mai profund decât zicala lui John Donne: „Nici un om nu e o insulă. Pe lângă ideea de legătură interpersonală, autobiografiile lui Beauvoir se sprijină și pe convingerea că a fi o individualitate nu înseamnă a rămâne aceeași de la naștere până la moarte. Sinele implică o transformare perpetuă alături de ceilalți care, la rândul lor, se schimbă printr-un proces de ireversibilă devenire.

Încă de pe vremea lui Platon, filosofii au discutat despre importanța înțelegerii sinelui pentru a duce o viață împlinită. Socrate a afirmat că, pentru a fi înțelept, trebuie să „te cunoști pe tine însuți. Nietzsche a stabilit că sarcina fiecăruia e să „devină el însuși!. Replica filosofiei lui Beauvoir a fost însă: dar dacă „a fi tu însăți", ca femeie, este de neîngăduit? Dacă a deveni tu însăți înseamnă în același timp să fii considerată un eșec a ceea ce ar trebui să fii – un eșec în calitate de femeie, de iubită sau de mamă? Dacă a deveni tu însăți te transformă într-o țintă a ridiculizărilor, a ofenselor ori a rușinii?

Secolul lui Beauvoir a resimțit schimbări majore în ceea ce privește șansele femeilor. În timpul vieții sale (1908–1986), femeile au fost admise la universitate în funcție de aceleași criterii impuse bărbaților, au câștigat dreptul la vot și la divorț, precum și accesul neîngrădit la metodele contraceptive. A trăit transformarea boemă din Paris în anii 1930, dar și revoluția sexuală a anilor 1960. Între aceste puncte de cotitură culturale, Al doilea sex a declanșat un moment revoluționar în modul în care femeile gândeau – și, în cele din urmă, vorbeau sincer – despre ele însele în public. Educația filosofică a lui Beauvoir a fost fără precedent la acea vreme, dar, chiar și așa, când a încercat, ca femeie trecută de 30 de ani, să răspundă la întrebarea „Ce a însemnat pentru mine să fiu femeie?", a fost șocată de propriile descoperiri.

Într-un secol în care „feminismul" a ajuns să însemne atât de multe lucruri, ea a scris Al doilea sex pentru că se săturase de „volumele imbecile scoase pe bandă rulantă despre femei și de cerneala vărsată în „dezbaterile despre feminism.⁷ Când Beauvoir a scris celebra frază „Femeie nu te naști, ci devii", nici nu știa cât de mult va influența această carte viața ei sau destinele celor care i-au urmat.

S-au scris multe despre sensul acestei afirmații, despre ce presupune să „devii" femeie. Această carte urmărește să dezvăluie cum Beauvoir a devenit ea însăși. La 18 ani, Beauvoir a ajuns la concluzia că este imposibil să-și „pună viața în ordine pe hârtie, pentru că era într-o continuă transformare; când citea ce scrisese cu o zi înainte în jurnalul ei, era ca și cum ar fi citit „relicvele «sinelui» pierdut⁸, spunea ea. Era un filosof înclinat spre reflecție, care analiza constant valorile societății în care trăia și sensul propriei vieți.

Datorită rolului pe care Beauvoir l-a atribuit trecerii timpului în existența omului, această biografie urmărește desfășurarea diacronică a evenimentelor. Cu timpul, Beauvoir a spus că lumea s-a schimbat, precum și relația ei cu aceasta. Când Beauvoir și-a așternut viața pe hârtie cu scopul de a fi citită, a vrut să arate „transformările, maturizarea, ireversibila deteriorare a sinelui și a celorlalți. Pentru că viața se desfășoară în timp, ea a vrut să urmeze „firul pe care anii l-au deșirat.⁹ În această afirmație se regăsește tânăra femeie, cititoarea adolescentă a filosofiei lui Henri Bergson. Sinele nu este un lucru, spunea Bergson – e un „progres, o „activitate vie¹⁰, o devenire care continuă să se schimbe până își atinge limita în moarte.

Femeia în care s-a transformat Beauvoir a fost parțial rezultatul propriilor alegeri. Totuși Beauvoir era perfect conștientă de tensiunea dintre a fi un efect al sinelui și un produs al alterității, de conflictul dintre dorințele ei și așteptările celorlalți. De-a lungul veacurilor, filosofii francezi au dezbătut dacă este mai bine ca viața să fie trăită discret sau în văzul altora. Descartes susținea, împrumutând cuvintele lui Ovidiu, că „pentru a trăi bine, trebuie să trăiești discret.¹¹ Sartre scria topuri de hârtie despre „privirea care depersonalizează a celorlalți, crezând că ne întemnița în relații de subordonare. Beauvoir nu era de aceeași părere: pentru a trăi bine, ființele umane trebuie să fie văzute de celelalte, dar într-un mod cât mai aproape de realitate.

Problema e că a fi văzut cât mai aproape de adevăr depinde de cine te privește și de momentul în care te privește. Imaginează-ți că ești o femeie de 50 de ani și ai decis recent că vrei să-ți scrii povestea de viață. Începi cu anii copilăriei, continui cu adolescența, apoi cu primii ani ai statutului de tânără femeie și publici două volume de succes, unul după altul. În ele descrii două conversații pe care le-ai avut la 21 de ani cu un bărbat, în prezent celebru, care ți-a fost iubit odinioară. La rândul tău, ești împlinită pe plan profesional și recunoscută pe plan internațional. Dar suntem la finele anilor 1950, iar expunerea scrisă a vieții femeilor nu atinsese încă punctul de cotitură al secolului XX, când femeile au început să recunoască public faptul că au ambiții și că pot fi furioase, ca să nu mai menționăm că aveau realizări intelectuale demne de Cartea Recordurilor sau dorințe sexuale care nu ar putea fi satisfăcute nici măcar de cel mai faimos bărbat. Imaginează-ți că povestirile tale sunt de-a dreptul legendare – atât de cunoscute, încât devin lentile prin care oamenii îți citesc întreaga viață, chiar dacă adună doar câteva momente din ea.

Persoana publică a lui Beauvoir a fost modelată – până în punctul de a fi deformată – de două asemenea povești scrise în memoriile sale. Prima ne duce la Paris, în octombrie 1929, când doi studenți la filosofie stăteau în fața Luvrului încercând să-și definească relația. Tocmai terminaseră pe primele două locuri după un examen național extrem de competitiv și prestigios și se pregăteau să-și lanseze carierele de profesori de filosofie. Jean-Paul Sartre avea 24 de ani, iar Simone de Beauvoir, 21. Sartre (potrivit istorisirii) nu voia să se supună fidelității convenționale, așa că au făcut un „pact conform căruia fiecare reprezenta pentru celălalt „iubirea esențială, dar permitea existența altor „iubiri contigente în viața celuilalt.¹² Era o relație deschisă, în care fiecare ar fi fost prioritar în inima celuilalt. Și-ar fi împărtășit totul unul altuia, spuneau ei; dar pentru început, ar fi fost vorba doar de un „contract pe o perioadă de doi ani. Acest cuplu va deveni, așa cum spunea biografa lui Sartre, Annie Cohen-Solal, „un model de urmat, un vis de complicitate trainică, un succes teribil, din moment ce, aparent, reconcilia ireconciliabilul: cei doi parteneri rămâneau liberi, egali și sinceri unul cu celălalt".¹³

Acest fapt a stârnit atât de multă curiozitate, încât biografii întregi au fost dedicate în egală măsură, atât relației lor poliamoroase, cât și vieților lor separate; le-a fost oferit un întreg capitol în How The French Invented Love; au fost catalogați de ziarele vremii drept „primul cuplu modern".¹⁴ Carlo Levi afirma că romanul lui Beauvoir Puterea vârstei spune „cea mai frumoasă poveste de dragoste a secolului.¹⁵ În cartea ei, apărută în 2008, dedicată relației dintre Sartre și Beauvoir, Hazel Rowley scria: „Precum Abélard și Héloïse, ei împart același mormânt, numele lor fiind legate pentru eternitate. Sunt unul dintre cuplurile legendare ale lumii. Nu ne putem gândi la unul fără să ne amintim și de celălalt: Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre. ¹⁶

Pe de o parte, această carte există pentru că este într-adevăr dificil să ne gândim la unul fără celălalt. După ce am studiat câțiva ani filosofia timpurie a lui Sartre, am devenit din ce în ce mai suspicioasă cu privire la felul asimetric în care au fost privite viețile celor doi. De ce, când Beauvoir a murit, fiecare necrolog îl menționa pe Sartre, pe când, la moartea lui Sartre, unele nu au menționat deloc numele lui Beauvoir?

Pentru cea mai mare parte a secolului XX, chiar și o parte din secolul XXI, Beauvoir nu a fost considerată filosof în toată regula. Într-o oarecare măsură, acest fapt a fost generat de cea de-a doua povestire pe care a scris-o Beauvoir. Mai devreme, în 1929, tot în Paris, pe lângă Fântâna Medici din Grădina Luxembourg, Beauvoir s-a hotărât să-i împărtășească lui Sartre ideile ei privind „etica pluralistă, pe care le-a dezvoltat în jurnalul ei – dar Sartre „i-a demontat teoria, iar ea a devenit brusc nesigură de „puterea capacităților" sale intelectuale.¹⁷ Fără nici o îndoială, Beauvoir fusese unul dintre cei mai străluciți studenți la filosofie, într-o excepțională eră a gândirii; în acea vară – la doar 21 de ani – ea devenea cea mai tânără absolventă care luase vreodată examenul de titularizare (agrégation), extrem de competitiv pe atunci. La fel ca Sartre, Maurice Merleau-Ponty, filosof în devenire, prețuia conversațiile cu Beauvoir într-atât încât a păstrat legătura cu ea în persoană și în scris decenii la rând. Chiar și așa, Beauvoir a susținut constant aceeași idee: „Eu nu sunt filosof, ci scriitoare; Sartre e filosoful".¹⁸

Această conversație de pe marginea Fântânii Medici a stârnit o dilemă printre cititorii generațiilor ulterioare: și-a subestimat Beauvoir – femeia care a scris Al doilea sex – abilitățile sau le-a minimalizat cumva? De ce ar fi gândit astfel despre ea însăși? Beauvoir a fost o personalitate formidabilă: multe dintre realizările ei au fost fără precedent, deschizând calea pentru femeile din generațiile următoare. În cercurile feministe era considerată un ideal, „un simbol al posibilității cuiva de a-și trăi viața, în ciuda tuturor obstacolelor, așa cum dorește, pentru sine, nestingherită de convenții și de prejudecăți, chiar și ca femeie".¹⁹ Cu toate acestea, una dintre acuzațiile generale aduse romanului Al doilea sex a fost aceea conform căreia nici o femeie nu și-a trăit vreodată viața „lipsită de convenții și de prejudecăți". Beauvoir, cu siguranță, nu le-a putut ignora. Biografia de față își propune să aducă la cunoștința publicului modul în care au afectat-o aceste obstacole – și cum le-a ținut piept.

Cititorii fideli ai lui Beauvoir au bănuit dintotdeauna că imaginea autoarei în biografiile ei era modificată, dar nu a fost niciodată clar cum sau de ce ar fi făcut acest lucru. Până la urmă, povestea pactului ilustra o femeie dedicată onestității, iar autoarea cărții Al doilea sex voia să scoată la suprafață realitatea femeilor. Cântărea mai mult intimitatea ei decât angajamentul de a cerceta amănunțit orice aspect al vieții? Dacă nu, atunci de ce ar ascunde părți consistente ale existenței sale – intelectuale și personale? Și de ce este important să reconsiderăm felul în care ne aducem aminte de ea?

Primul argument – căci sunt două – care ar putea răspunde la aceste întrebări este că avem acces la noi materiale. Biografiile lui Beauvoir au fost publicate în patru volume, între 1958 și 1972. Pe parcursul vieții, a scris multe alte opere care cuprindeau și pasaje autobiografice, inclusiv cele două jurnale de călătorie spre America (1948) și China (1957) și alte două memorii, care tratau atât moartea mamei ei (1964), cât și pe cea a lui Sartre (1981). A mai publicat și o corespondență selectivă dintre ea și Sartre (1983).²⁰

Pe parcursul vieții, unii membri ai cercului de persoane adunat în jurul celor doi (Sartre și Beauvoir) – cunoscuți în mod patronimic drept „Familia Sartre" (la famille Sartre), sau, mai simplu, „familia – credeau că puteau intui care era scopul proiectului autobiografic al lui Beauvoir: voia să controleze modul în care era percepută imaginea lor publică. Mulți au presupus că Beauvoir a făcut asta din gelozie, pentru că a vrut să rămână în istorie drept prima iubire a lui Sartre, drept „iubirea lui esențială.

Dar în deceniile care au urmat morții lui Beauvoir, în 1986, noi jurnale și scrisori au fost publicate, dezmințind această ipoteză. După ce Beauvoir a publicat corespondența dintre ea și Sartre, în 1983, a pierdut câțiva prieteni când noi detalii din intimitatea relației lor au fost dezvăluite. Iar în momentul în care jurnalul ei de război și alte scrisori către Sartre au fost publicate după moartea ei, în 1990, mulți au fost șocați să afle nu doar că avusese relații intime cu alte femei, dar că acele femei îi fuseseră chiar foste studente. Scrisorile ei către Sartre au dezvăluit caracterul filosofic al prieteniei lor, precum și influența sa asupra muncii lui Sartre – dar acest aspect nu a stârnit la fel de multe comentarii.²¹

În 1997 au urmat scrisorile destinate iubitului ei american Nelson Algren și publicul a văzut din nou o Simone de Beauvoir la care nu se așteptaseră: o Simone tandră, sensibilă, care așternuse mai multe cuvinte pasionale pentru Algren decât scrisese vreodată pentru Sartre. Aproape un deceniu mai târziu, în 2004, corespondența cu Jacques-Laurent Bost a fost publicată în limba franceză, dezvăluind că, în primii zece ani de la încheierea pactului dintre ea și Sartre, Beauvoir avusese o altă aventură pătimașă cu un bărbat care i-a fost aproape până la moarte. Acesta a fost alt șoc, unul care l-a alungat pe Sartre din zenitul romantic al lui Beauvoir, pe care publicul își imagina că-l ocupă. Sartre s-a străduit să fixeze centralitatea lui Beauvoir în sfera existenței lui intelectuale, recunoscând public riguroasa ei influență critică asupra operei sale. Evaluarea vieții lui Beauvoir are însă nevoie de o înlăturare forțată a lui Sartre din centrul acesteia.

În ultimul deceniu au apărut și mai multe documente menite să aducă la lumină latura ascunsă a lui Beauvoir. Jurnalele ei din studenție – care-i ilustrează evoluția filosofiei dinainte de a-l fi întâlnit pe Sartre și care surprind primele impresii privitoare la relația lor – dezvăluie că ceea ce a trăit ea diferă de viața împărtășită publicului. Deși aceste jurnale au fost tipărite în limba franceză în 2008, încă nu sunt disponibile în limba engleză, fapt pentru care această perioadă din viața ei nu este foarte cunoscută în afara cercurilor erudite. În 2008, noi materiale au fost puse la dispoziția cercetătorilor, inclusiv scrisori scrise de Beauvoir singurului partener cu care a locuit vreodată și căruia i se adresa simplu, tu: Claude Lanzmann.²² În același an, o remarcabilă ediție a memoriilor lui Beauvoir apărută în două volume în ediția Pléiade a adus în completare fragmente din jurnale nepublicate și note de lucru pentru manuscrisele ei. Pe lângă aceste apariții în limba franceză, Margaret Simons și Sylvie Le Bon de Beauvoir, actualele coordonatoare ale moștenirii literare a lui Beauvoir, au descoperit, tradus și publicat sau republicat multe dintre scrierile timpurii ale autoarei, de la eseurile sale filosofice despre etică și politică până la articole de revistă pe care le-a scris pentru Vogue sau pentru Harper’s Bazaar.

Aceste noi materiale confirmă că din memoriile lui Beauvoir lipsesc o sumedenie de informații – dar ilustrează de asemenea și motivele acestor omisiuni. În era internetului suprasaturată de informație, e dificil să ne imaginăm în ce măsură apariția autobiografiei lui Beauvoir a sfidat convențiile de intimitate de la acea vreme. Cele patru volume (sau șase, dacă includem jurnalele dedicate pierderii lui Sartre și a mamei sale) au trezit un sentiment de familiaritate intimă cititorilor. Nu a existat însă nici o promisiune de totală destăinuire din partea ei: de fapt, chiar le-a destăinuit cititorilor că a lăsat intenționat unele aspecte în obscuritate.²³

Cele mai recente materiale – jurnalele ei și corespondența nepublicată cu Claude Lanzmann – demonstrează că nu și-a ținut departe de ochii publicului doar partenerii, ci și geneza propriei filosofii a iubirii, precum și influența acesteia asupra lui Sartre. Pe tot parcursul vieții a fost urmărită de oameni care s-au îndoit de aptitudinile sau de originalitatea sa – câțiva chiar au sugerat că Sartre i-ar fi scris cărțile. Chiar și „lucrarea monumentală", Al doilea sex, a fost acuzată că se bazează pe „două ipoteze fragile", pe care Beauvoir le-ar fi luat din cartea lui Sartre Ființa și neantul; i s-a reproșat și faptul că se raporta la opera lui Sartre „ca la un text sacru.²⁴ În câteva dintre scrierile sale, Beauvoir critică explicit aceste sfidări ca fiind false. Însă au afectat-o atât în timpul vieții, cât și după moarte: pe lângă necrologul care a numit-o un savant al maselor, un altul a declarat-o cu dispreț „incapabilă de creație.²⁵

Cititorii de azi ar putea fi surprinși să audă că Simone de Beauvoir a fost considerată lipsită de imaginație. Dar a fost (și încă este, din păcate) o acuzație făcută destul de frecvent la adresa scriitoarelor – adesea însușită de acestea. Beauvoir chiar avea idei proprii, unele dintre ele similare celor care l-au propulsat în atenția publicului pe Sartre; timp de un an a publicat în numele lui, pentru că el era prea ocupat, și nimeni nu a remarcat acest lucru. Sartre a recunoscut că fusese ideea ei să-și structureze sub formă literară romanul de debut, Greața, decât să-l încadreze ca tratat filosofic abstract, dar și că de-a lungul carierei sale a fost un critic riguros al manuscriselor sale, iar viziunea ei le-a îmbunătățit considerabil înainte de publicare. În anii 1940 și 1950, ea și-a scris și publicat propria filosofie care îl critica pe Sartre, făcându-l în cele din urmă să-și schimbe opiniile. În autobiografia ei târzie s-a apărat în fața atacurilor care-i vizau abilitățile, susținând vehement că își formase propria filosofie despre ființă și neant cu mult înainte de a-l întâlni pe Sartre (care a publicat un roman pe același subiect) și că nici măcar nu ajunsese la aceleași concluzii pe care le conturase el. Totuși aceste dovezi privind independența și originalitatea vor fi tratate cu superficialitate, precum și afirmațiile care susțineau că unele merite pe care publicul i le atribuia lui Sartre nu-i aparțineau de fapt.

Acest lucru mă duce la al doilea răspuns la întrebarea de ce ar trebui să reconsiderăm viața lui Beauvoir în prezent. O biografie poate dezvălui ce este important într-o societate, ce apreciază aceasta – iar a intra în contact cu valorile unei persoane dintr-o altă perioadă ne poate învăța multe despre societatea noastră. Al doilea sex a clasificat multe dintre „miturile feminității drept proiecții ale temerilor și ale fanteziilor bărbaților legate de femei.²⁶ Multe dintre aceste mituri implicau incapacitatea de a privi femeile ca factori – ca ființe umane conștiente, care iau decizii și fac planuri pentru viitor, care vor să iubească și să fie iubite în aceeași măsură, care suferă când sunt reduse la simple obiecte în ochii celorlalți. La 18 ani, la un an după ce avusese acea dezbatere pe tema iubirii cu tatăl ei și înainte de a-l întâlni pe Sartre, Beauvoir scria în jurnal: „Sunt câteva lucruri pe care le detest despre iubire.²⁷ Obiecțiile ei erau de ordin etic: bărbații nu erau supuși acelorași idealuri imposibile care le erau impuse femeilor. Beauvoir a crescut într-o rânduială care propovăduia că trebuie să înveți să-ți „iubești aproapele ca pe tine însăți", pentru a deveni o persoană morală. Dar, în experiența ei, această poruncă era rar aplicată: oamenii păreau să se iubească prea mult sau prea puțin pe ei înșiși; nici un exemplu de iubire, din cărți sau din realitate, nu i-a satisfăcut așteptările.

Nu se știe dacă așteptările ei au fost vreodată satisfăcute de iubirile pe care le va avea în viitor. Este clar însă că Beauvoir a decis să ducă o viață bazată pe principii filosofice, o viață chibzuită, ghidată de propriile valori intelectuale, o viață liberă. A ales să facă acest lucru scriind în diferite forme literare – alături de Sartre. Este important să reconsiderăm viața lui Beauvoir, pentru că ea și Sartre au fost uniți în imaginația publică printr-un cuvânt extrem de ambiguu – „iubire –, iar „iubirea a fost un concept pe care Beauvoir l-a supus unor decenii întregi de analiză filosofică.

Această reconsiderare este importantă mai ales pentru că, de-a lungul timpului, autoarea însăși a fost nemulțumită de felul în care îi era reprezentată viața – de modul în care figura publică „Simone de Beauvoir s-a desprins de firul narativ al căsniciei convenționale doar pentru a fi subsumată într-o altă intrigă erotică. Chiar și după moartea ei, presupuneri larg răspândite despre „ce vor femeile și „ce pot face femeile" au afectat modul în care viața lui Beauvoir este interpretată. Fie din punct de vedere intelectual, fie dintr-unul romantic, ea a fost distribuită în rolul victimei lui Sartre.

Din perspectiva romantică, ideea că Beauvoir a fost victima lui Sartre se sprijină puternic pe ipoteza că, atunci când vorbesc despre noțiunea de „iubire, dacă sunt sincere cu ele însele, femeile se referă la o relație monogamă. De-a lungul celor cinci decenii ale „legendarului cuplu, Sartre a curtat public numeroase femei „contingente". Beauvoir, pe de altă parte, părea (pentru că au fost omise din memoriile sale) să aibă câteva relații întâmplătoare cu alți bărbați, toate încheiate până să împlinească 50 de ani. Pe baza acestor informații, mulți au dedus că Sartre a păcălit-o pe Beauvoir să intre într-o relație abuzivă în care, în ciuda faptului că erau necăsătoriți, jucau încă bine cunoscutele roluri: al afemeiatului iresponsabil și al femeii fidele. Câteodată, existența ei este descrisă ca aceea a unei victime a normelor patriarhale, ceea ce sugerează, printre altele, că o intelectuală sau o femeie ajunsă la o anumită vârstă nu era la fel de atrăgătoare ca un intelectual sau un bărbat ajuns la o anumită vârstă. Dar uneori își punea singură paie pe foc. Așa cum spunea fosta ei studentă, Bianca Lamblin: Beauvoir „a plantat semințele propriei nefericiri", refuzând să se căsătorească și să întemeieze o familie.²⁸ Louis Menand scria în New Yorker: „Beauvoir era formidabilă, dar nu era făcută din gheață. Chiar dacă aventurile ei fuseseră, în cea mai mare măsură, alimentate de sentimente, reiese clar din fiecare pagină pe care a scris-o vreodată că ar fi renunțat la toate dacă l-ar fi putut avea pe Sartre doar pentru ea."

Dimpotrivă, jurnalele ei din studenție dezvăluie că, la doar câteva săptămâni după ce îl întâlnise pe Jean-Paul Sartre, ea i-a desemnat un rol vital: era absolut încântată să-l fi găsit pe Sartre, scriind că el „este în inima mea, în trupul meu și, mai presus de toate (dat fiind că în inima mea și în trupul meu mulți alții pot fi), incomparabilul prieten al cugetului meu.²⁹ A fost prietenie mai degrabă decât iubire, a explicat ea mai târziu într-o scrisoare către Nelson Algren, pentru că Sartre „nu acordă prea multă atenție vieții sexuale. E un om cald, mereu plin de viață, mai puțin în pat. Am simțit foarte devreme acest lucru, deși nu aveam experiență; și încetul cu încetul, părea inutil, ba chiar indecent, să fim din nou amanți.³⁰

A fost cumva „cea mai frumoasă poveste de dragoste a secolului" o prietenie?

Din punct de vedere intelectual, Beauvoir a fost prezentată ca o victimă a lui Sartre, a patriarhatului sau a eșecului personal. A interiorizat cumva misoginismul? De-a lungul prezenței ei în viața publică, Beauvoir a fost acuzată că ar fi „popularizat ideile lui Sartre. Ea a fost considerată – împrumutând metafora Virginiei Woolf – o lupă cu „magica și savuroasa putere de a reflecta figura unui bărbat de două ori mai mare decât forma ei naturală.³¹ Mai rău decât atât, a fost acuzată că era mulțumită de acest rol contemplativ.

Este dificil totuși să determinăm în ce măsură acest presupus statut „secundar se datorează relației dintre Beauvoir și Sartre și cât anume poate fi atribuit bine cunoscutului sexism cultural. Chiar și astăzi observăm că: femeile sunt mai des caracterizate în termeni relaționali (personali sau familiali) decât în termeni profesionali; sunt mult mai probabil descrise cu verbe pasive decât cu cele active; supuse la comparații de gen negative (de exemplu, „cu toate că era femeie, Beauvoir gândea ca un bărbat) și parafrazate mai degrabă decât citate cu propriile cuvinte.

Remarcabile cronici consolidează, de-a lungul carierei lui Beauvoir, prin exemple multiple, poziția ei de dublură derivativă a lui Sartre, sau mai grav:

The New Yorker, 22 februarie 1947

„omologul intelectual feminin al lui Sartre; „cea mai drăguță existențialistă văzută vreodată

William Barrett (filosof), 1958

„femeia aceea, prietena lui, care a scris o carte despre protestul feminin"³²

La Petite Larousse, 1974

„Simone de Beauvoir: o femeie de litere, discipolul lui Sartre"

The Times of London, 1986

„Atât în gândirea filosofică, precum și în cea politică, ea [Beauvoir] îi urmează exemplul."³³

La Petite Larousse, 1987

„Simone de Beauvoir: discipolul și companionul lui Sartre, o feministă ferventă."

Deirdre Bair, prima biografă a lui Beauvoir, 1990

„Companionul lui Sartre, care îi „aplică, popularizează, clarifică, susține și administrează principiile filosofice, estetice, etice și politice.³⁴

The Times Literary Supplement, 2001

„Sclava sexuală a lui Sartre?"³⁵

Din cauză că multe dintre cuvintele lui Beauvoir nu au fost dis­po­ni­bile decât recent, chiar și cei mai perspicace comentatori au distri­buit-o în rolul victimei care a cedat pasiv farmecului lui Sartre. Referitor la dimensiunea intelectuală, Beauvoir a fost descrisă drept un „filosof nedeclarat, care s-a lepădat de filosofie (devenind „secundul lui Sartre), deoarece considera succesul intelectual „incompatibil cu seducția.³⁶ Cât despre partea romantică, Toril Moi scria că relația lui Beauvoir cu Sartre a fost „singurul refugiu sacrosanct din viața ei, care trebuia protejat chiar și de propria privire critică.³⁷ Bell Hooks afirma că „Beauvoir a acceptat în mod pasiv însușirea ideilor ei de către Sartre fără a-i fi atribuite meritele".³⁸ În spatele ușilor închise, Beauvoir l-a criticat însă pe Sartre chiar din primele zile de relație; iar din perspectivă filosofică, și-a apărat originalitatea – deși este adevărat că această atitudine a devenit mai pronunțată destul de târziu în viața ei, după ce a văzut cât de emfatice și de părtinitoare deveniseră argumentele care susțineau influența lui Sartre asupra operei ei.

Alături de preocuparea că Beauvoir a fost o victimă a exploatării, au existat și voci care o înfățișau pe autoare drept o vulpe duplicitară. Publicarea postumă a scrisorilor ei către Sartre și a jurnalelor ei din cel de-al Doilea Război Mondial a dezvăluit că a avut relații de natură sexuală cu trei femei, toate foste studente ale ei, între anii 1930 și 1940. În unele cazuri, Sartre ar fi inițiat același tip de legături cu ele. Potrivit reclamației, era destul de îngrijorător că aborda femei mult mai tinere decât ea, într-un raport de putere disproporționat; dar nu cumva Simone de Beauvoir le-a manipulat psihologic pe aceste tinere pentru Sartre? Cuplul unit de pactul legendar prețuia clar adevărul – era un element central al mitologiei publice referitoare la relația lor. Așadar, când detaliile legate de triunghiurile lor amoroase au ieșit la suprafață, au șocat și au dezgustat opinia publică, aducând o lovitură cutremurătoare reputației cuplului: „S-a dovedit că acești doi susținători ai adevărului au mințit constant o mulțime de tinere instabile emoțional".³⁹

Disprețul pe care l-au stârnit a fost din nou straniu de asimetric: fie că Beauvoir era femeie, fie pentru că era femeia care urma să scrie Al doilea sex, părea mult mai surprinzător că ea ar fi vinovată de asemenea comportament. Când jurnalul din timpul războiului a fost publicat în 2009, o recenzentă dezgustată și-a intitulat articolul „Lying and Nothingness („Minciună și neant) și s-a arătat complet șocată că Beauvoir a putut scrie în memoriile sale, „pagini după pagini de lucruri necinstite".⁴⁰ În ochii unor cititori, Beauvoir era egocentristă, iar romanele ei constituiau exagerarea acestei vanități. Când scrisorile lui Beauvoir către Sartre au fost publicate în engleză în 1991, Richard Heller a numit-o pe ea „anostă și s-a plâns de „descurajanta calitate narcisistă a materialului.⁴¹

Cititorii pot fi tentați să renunțe la Beauvoir când descoperă felul în care filosoafa le-a descris pe aceste femei. Una dintre iubitele ei – cu care a rămas prietenă până la sfârșit – a scris un jurnal după publicarea postumă a scrisorilor către Sartre. Deși trecuseră decenii de la evenimentele descrise în această corespondență, ea s-a simțit folosită și trădată după ce a citit-o. Pe cine ar trebui să credem – și când ar trebui să o facem? Ce putem înțelege din aceste acuzații împotriva femeii care a scris ulterior un riguros cod de etică, insistând că femeile ar trebui tratate cu respectul cuvenit demnității lor de ființe umane libere și lucide? Până la urmă, datorită lui Beauvoir a fost adăugat în vocabularul francez cuvântul „sexism.⁴² A fost admirată de feministe precum Toril Moi și Bell Hooks ca „emblematica intelectuală a secolului XX, „singura femeie filosof care și-a trăit viața după cum i-a dictat cugetul, așa cum mi-am dorit și eu să o trăiesc".⁴³

Răspunsurile la aceste întrebări contează pentru că autoritatea lui Beauvoir a fost invocată de nenumărați susținători ai feminismului pentru a le aproba ipotezele – fie că ar fi fost sau nu de acord cu ele. „Simone de Beauvoir a devenit un simbolic produs feminist și postfeminist de larg consum: „O marcă înregistrată a sinelui, o persoană transformată într-un brand.⁴⁴ Dar percepția publicului legată de această marcă este în mod notoriu fluctuantă. În timp ce unele feministe lăudau analiza profundă a oprimării femeilor, critica lui Beauvoir referitoare la idealurile iubirii, în special, le-a nemulțumit pe câteva dintre contemporanele lui Beauvoir, care au ripostat depreciind-o și insultând-o. Când a publicat, în mai 1949, un fragment din Al doilea sex, în care susținea că femeile nu vor o bătălie a sexelor, ci (printre alte lucruri) vor să simtă „atât dorință, cât și respect din partea bărbaților în viața lor sexuală, ilustrul scriitor François Mauriac s-a întrebat ironic: „Este o serioasă cronică filosofică și literară locul potrivit pentru subiectul tratat de Madame Simone de Beauvoir?⁴⁵ Când Pascal se întreba dacă există un conflict între iubire și dreptate, el făcea filosofie. Când Kant și Mill dezbăteau locul iubirii în etică, ei făceau filosofie.⁴⁶ Dar când Beauvoir punea problema extinderii discuției despre iubire și dreptate la relațiile intime dintre bărbați și femei, i s-a spus „Madame" – pentru a atrage atenția asupra statutului ei rușinos de femeie necăsătorită – și era acuzată de tonul grav pe care îl adoptase.

Privind în urmă, părea că Beauvoir era ținta unei ofensive ad feminam – dacă detractorii ei o puteau reduce la un eșec în calitate de femeie, evidențiindu-i îndepărtarea de la feminitate; ori la un fiasco în calitate de filosof, pentru că nu era originală și îi datora totul lui Sartre; sau la un eșec ca ființă umană, accentuându-i abaterea de la idealurile lor morale, atunci ideile ei ar fi putut fi cu ușurință respinse mai degrabă decât profund analizate.

În principiu, atât bărbații, cât și femeile pot fi ținte ale sofismului ad hominem, o strategie argumentativă care distrage atenția de la subiectul în cauză, atacând în schimb caracterul și intențiile unei persoane. Dar Beauvoir nu a fost acuzată doar că ar fi avut un caracter jalnic și motive neadecvate; a fost blamată că ar fi fost o persoană atipică, că a eșuat ca femeie. Cercetările psihologice recente sugerează că femeile care ating statutul de ordin agentic – adică funcții în care impun autoritate, inclusiv competență, siguranță de sine și asertivitate – sunt adesea pedepsite prin „sancțiunile majorității sociale. Dacă femeile încalcă ierarhiile de gen concurând pentru un statut prestigios sau obținând posturi în mod normal masculine, ele sunt adesea percepute drept persoane arogante ori agresive și sunt sancționate fiind „înlăturate sau readuse la statutul cuvenit – câteodată în mod inconștient – pentru a putea fi restabilită ordinea ierarhică de gen.⁴⁷

Beauvoir a depășit această organizare ierarhică în practică, dar și în teorie: ideile ei au avut puterea de a schimba atât viețile femeilor, cât și pe cele ale bărbaților și a încercat să-și modeleze propria existență în funcție de acestea. Din acest punct de vedere, povestea lui Beauvoir – înainte și după Sartre – ridică semne de întrebare nu doar în privința acurateței informațiilor despre cei doi, dar și în funcție de ce putem stabili ca adevăr general referitor la bărbați și la femei. În peisajul intelectual actual, tot mai puține aspecte pot fi considerate universal valabile pentru aceste două vaste categorii, „bărbat și „femeie, având în vedere că stabilirea acestor încadrări este discutabilă. Într-o anumită măsură, acest lucru a fost posibil datorită teoriilor lui Beauvoir. Dar după cum vom afla ulterior, Beauvoir a fost pedepsită din cauza cutezanței de a-și permite să le gândească.

Filosofia lui Beauvoir – de la jurnalele din studenție la ultima lucrare teoretică – evidențiază două aspecte necesare formării sinelui: viziunea „intrinsecă și cea „extrinsecă. Pentru a ne apropia de viziunea „intrinsecă" a lui Beauvoir, ne vom baza aproape în totalitate pe amintirile ei privitoare la anumite părți din viața sa. Avem motive să punem la îndoială ceea ce ne mărturisește, așadar, acolo unde noi materiale dovedesc existența unor omisiuni sau contradicții între declarații, am evidențiat cât am putut de bine aceste completări.

De asemenea, am atras atenția asupra modului în care perspectiva lui Beauvoir legată de propria evoluție s-a schimbat cu timpul. Știm că percepția oamenilor asupra propriei persoane se transformă constant; studiile psihologice au demonstrat în mod repetat că percepția sinelui se schimbă și că amintirile noastre sunt selectate în așa fel încât să corespundă acestei modificări.⁴⁸ Mai știm și că oamenii se prezintă într-o multitudine de feluri, în funcție de audiență. Pentru o bună parte din viața lui Beauvoir, putem consulta corespondențe și jurnale – însă scrisorile sunt întotdeauna scrise pentru un anumit cititor, și chiar și jurnalele pot fi scrise cu gândul la posteritate. Voltaire a afirmat că tot ce le datorăm morților este adevărul⁴⁹ – dar între poveștile pe care ni le spunem, între poveștile pe care le spunem celorlalți și cele pe care aceștia le spun despre noi, unde se află adevărul?

Nu există un răspuns facil pentru această întrebare și e chiar mai dificil când subiectul biografului este o femeie. Așa cum remarcă și Carolyn Heilbrun: „Biografiile despre femei, dacă au fost scrise, au fost redactate sub constrângerile unei discuții acceptabile, a unui acord cu privire la ce poate fi omis.⁵⁰ Viața lui Beauvoir a sfidat orice convenție – exceptând respectul pentru intimitatea celorlalți și legitimitatea celor scrise, ar fi fost mult mai revoltător pentru ea, și de-a dreptul respingător pentru cititorii ei, dacă ar fi fost complet onestă cu privire la viața ei. Așadar a exclus o bună parte din filosofia sa și din relațiile sale personale; a omis aproape complet viziunea „intrinsecă. Există multe motive care să-i justifice alegerea și le vom analiza pe toate la momentul potrivit. Dar, înainte să facem asta, pentru că Beauvoir a fost un filosof, avem o ultimă nelămurire când ne întrebăm de ce biografia contează atât de mult în cazul vieții sale personale și profesionale.

Unii filosofi cred că este irelevant să citim biografiile marilor gânditori, pentru că ideile lor pot fi regăsite în paginile operelor. Oricât de interesantă sau de anostă ar fi existența în cauză, aparține unui compartiment separat de filosofie. Pe de altă parte, unii cred că scrierile unei persoane nu pot fi descifrate fără a-i studia viața, iar a cunoaște viața unui filosof este un proces esențial în decodificarea adevăratului mesaj al operei sale. Prima abordare, cea compartimentată, riscă să ne inducă într-o capcană, în sensul că trăsătura sa diacronică poate crea interpretări eronate: de pildă, acest mod de a interpreta filosofia a dus la falsa idee potrivit căreia Sartre ar fi lansat etica existențialistă (chiar dacă opera lui Beauvoir în care este dezbătut acest subiect a fost scrisă și publicată prima, iar contribuția lui Sartre nu a apărut cât timp a fost în viață).

Cea de-a doua abordare poate provoca, în schimb, reducerea ființelor umane la efectele unor cauze externe. Astfel de biografii „reducționiste" urmăresc adesea să interpreteze viața unei persoane, în loc să lase existența ei să vorbească de la sine. Aceste abordări pot releva anumite aspecte, dar, la fel de bine, pot eclipsa autoritatea subiecților, redându-i mai degrabă ca pe un produs al copilăriei lor sau al statutului social decât ca pe indivizii care au decis să devină.⁵¹

Beauvoir însăși a rezistat unei brutale diviziuni între „viață și „muncă – de parcă „munca nu implică viață, iar viața nu înseamnă „muncă! Una dintre teoriile ei filosofice fundamentale spune că fiecare ființă umană este situată într-un context anume, într-un trup anume, într-un anumit timp și spațiu și nucleu al relațiilor. Această situație modelează abilitatea fiecărui individ de a-și imagina locul în lume și schimbările constante din viața lui. Mai mult decât atât, în cazul femeilor, această situație a fost modelată de-a lungul timpului de sexism.

Așadar a scrie despre viața lui Beauvoir prezintă provocarea unui alt tip de reducționism: pe lângă relatarea vieții ei prin prisma experiențelor formative din copilărie și a altor considerente sociale ori perspective psihanalitice, economice, de statut, trebuie să luăm în considerare și structurile sexiste. Acum știm că opera ei a fost editată, tradusă greșit sau deloc și că în anumite cazuri aceste erori de interpretare a informației au dus la alterarea rigorii filosofice a operei sale și a mesajului său politic. Dar simplul fapt că tocmai opera lui Simone de Beauvoir a fost judecată în funcție de acești factori naște o întrebare: de ce? În secolul XXI, termenul „feminism rămâne un concept contestat cu multiple sensuri. „Alegerea liberă a unei femei înseamnă „oprimarea" alteia. Remarcile ironice ale unui bărbat pot deveni părerile sexiste ale altuia. Iar acesta este exact tipul de ambiguitate pe care l-a explorat filosofia matură a lui Beauvoir.

Scrierile filosofice și autobiografice ale lui Beauvoir au stabilit că tensiunea dintre libertate și constrângere