Educație inteligentă pentru copii inteligenți

De Dr. Eileen Kennedy-Moore și Dr. Mark S. Lowenthal

Cum să dezvoltăm potențialul real al copiilor noștri

„Strategii pentru a ne ajuta copiii să interacționeze cu succes cu alți copii, cu profesorii și cu membrii familiei.“ – Kirkus Reviews

• Dezvoltarea motivației
• Construirea relațiilor
• Gestionarea sensibilității
• Gestionarea cooperării și a competiției
• Atitudinea față de autoritate

Copiii noștri, deși inteligenți, pot avea dificultăți la școală și în viață din diverse motive: fie sunt perfecționiști, fie se tem de efort, fiind obișnuiți cu succesele imediate, fie au dificultăți în a se înțelege cu cei de vârsta lor. Cartea de față reprezintă o soluție concisă și plină de idei practice, pe care le putem folosi pe măsură ce copiii cresc și se dezvoltă. Strategiile descrise de autori, psihologi cu experiență, pot fi puse în aplicare în viața de zi cu zi, ajutându-i pe copii să își gestioneze sentimentele, să le placă învățătura și să își construiască relații armonioase, pentru o viață împlinită.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 20 mai 2016
• ISBN: 9786063306709

Previzualizare carte

Notă către cititor

Poveștile expuse în această carte se bazează pe cazurile unor copii pe care i-am cunoscut. Numele și datele de identificare au fost schimbate sau omise. Dialogurile sunt fictive. Rolul lor este să prezinte comportamente și probleme tipice, deci nu se referă la anumite persoane sau evenimente reale.

Cartea urmărește numai scopuri educative generale. Nu reprezintă și nu trebuie să înlocuiască sfatul profesionist, acordat individual, consilierea, psihoterapia sau ajutorul psihologic.

Mulțumiri

Scrierea acestei cărți a fost în același timp o plăcere și o provocare. Problemele pe care le vom discuta nu sunt nici simple, nici ușor de rezolvat, însă considerăm că stau la baza unei vieți bune. Scrierea acestei cărți ne-a determinat să examinăm propriile valori, precum și experiența și practica în educarea copiilor, și să înțelegem lucrurile mult mai profund.

Le suntem recunoscători în primul rând copiilor și părinților care ne-au fost pacienți la psihoterapie. Vă mulțumim pentru că ați împărtășit cu noi observațiile, intuițiile, eforturile, succesele dumneavoastră și pentru că ați avut încredere în ajutorul nostru! Voi sunteți sursa de inspirație a acestei cărți.

Îi mulțumim minunatului nostru agent, Betsy Amster, care a înțeles de la început sensul acestei cărți și care a fost o sursă neprețuită de încurajare în întregul proces de scriere a ei. Îi mulțumim și editorului nostru, Alan Rinzler, pentru promovarea acestei cărți, pentru o atitudine editorială relaxată și extrem de receptivă, dar și pentru că a fost extrem de sensibil la reacțiile stârnite de ea. Mulțumim, de asemenea, personalului specializat al editurii Jossey-Bass pentru că a transformat manuscrisul nostru într-o carte „adevărată".

Prietenii și colegii noștri au contribuit cu sprijin moral și cu efortul de a găsi idei printre suișurile și coborâșurile scrierii acestei cărți. Printre aceștia se numără: Sheila Kennedy Hickey (atât prietenă, cât și soră!), Julie Shadd Kennedy (atât prietenă, cât și cumnată!), Bob Harrell, Brian Gross, Jill Degener Smith, Julie Abrams, David Sacks, Karen Cohen, Laura Skivone Fecko, Eliot Garson, Jeffrey Segal, Bonnie Lipeles, Kathy Newman și Jane Simon. Încurajarea voastră a contat enorm pentru noi!

Le mulțumim în mod deosebit familiilor noastre. Eileen îi mulțumește soțului ei, Tony Moore, care s-a dovedit a fi o minunată sursă de susținere, atât din punct de vedere practic, cât și moral, ascultând idei formulate numai pe jumătate, rezolvând probleme cu calculatorul, făcând sau ignorând treburile casnice neterminate și preparând indispensabila înghețată consumată noaptea pentru ridicarea moralului. De asemenea, Eileen le mulțumește copiilor ei, Mary, Daniel, Sheila și Brenna Kennedy-Moore, pentru că i-au umplut viața cu dragoste, veselie și învățăminte. Mark îi mulțumește soției sale, Sandy Voremberg, care i-a fost alături, în toate modurile posibile, în ultimii șaptesprezece ani și în timpul scrierii acestei cărți. Le mai mulțumește și copiilor săi, Ian și Haley Lowenthal, care îl învață în permanență cum să devină un părinte mai bun, precum și o persoană mai răbdătoare, mai sensibilă și mai iubitoare.

Introducere

Reconsiderarea potențialului

„Potențial" este un cuvânt periculos.

Când cineva spune despre copilul dumneavoastră că are „un potențial real", probabil că sunteți încântat. Poate că vi-l imaginați pe copil, în timp ce îl priviți cu admirație și dragoste trecând triumfător prin viață, depășind toate realizările dumneavoastră, fără să se lovească de nici unul dintre obstacolele cu care v-ați confruntat.

Însă apoi încep grijile, pentru că potențial, la urma urmei, este o posibilitate, nu o garanție. Ce se întâmplă atunci când copilul dumneavoastră nu se ridică la nivelul acestui potențial?

Obligația de a ne ajuta copiii să reușească

Prietenii, vecinii și industria „perfecționării copiilor" sunt gata să ne spună tot ce trebuie să facem ca să ne ajutăm copiii să-și realizeze potențialul. Toți repetă insistent:

• Ascultați Mozart cât timp copilul se află în uter.

• Folosiți formule de „dezvoltare a creierului" copilului.

• Înscrieți-vă copilul la un club sportiv pentru a-i dezvolta abilitățile motrice.

• Înscrieți-vă copilul la un curs de muzică pentru a-i dezvolta gândirea matematică.

• Dați-l la fotbal din clasa a III-a, altfel va fi prea târziu.

• Dezvoltarea limbajului trebuie să aibă loc înainte de sfârșitul vârstei critice.

• Nu este suficientă o singură activitate suplimentară; trebuie să vă asigurați că îi oferiți copilului o educație completă.

Suntem asaltați din toate direcțiile cu mesajul „Începe de timpuriu, avansează cât mai repede, fă cât mai mult!" Seriozitatea și intensitatea acestui sfat îl fac să pară neglijent pe orice părinte care nu-și înscrie copiii la o mulțime de activități suplimentare.

Știm cu toții că programul supraaglomerat al copiilor (adică al celor care au mai multe activități decât copiii noștri!) reprezintă o problemă, însă presiunea și competiția continuă, și nimic nu se schimbă. Din punct de vedere filosofic, apreciem, poate, momentele de respiro, însă ca părinți ne temem că nu facem tot ce se poate pentru dezvoltarea potențialului copiilor noștri.

În zelul și preocuparea noastră de a ne asigura că fiii și fiicele noastre își fructifică potențialul, urmărim notele, rezultatele la teste, ierarhia în clasă etc., ca și cum toate acestea ar fi globuri de cristal în care citim viitorul sau indicatori obiectivi și infailibili pentru ce-i așteaptă pe copii. Dacă nota este mică, intrăm la idei. Suntem îngrijorați că poate nu muncesc suficient de mult. Ne temem că programa nu oferă suficiente provocări. Și suntem iarăși bombardați cu sfaturi: „Oh, fiica dumneavoastră nu ia meditații pentru a-și îmbunătăți media anuală?" Le controlăm temele, îi ajutăm să învețe pentru teste, le criticăm caietele, le supraveghem proiectele științifice etc., și tot ne temem că nu facem destul. N-am vrea să-și risipească potențialul.

Povara potențialului

Când ne gândim la potențial este foarte ușor să alunecăm de la „posibilitate la „așteptare. Eforturile conștiincioase în a susține și încuraja realizările copiilor noștri se pot transforma în preocupări îngrijorătoare în legătură cu ceea ce ar putea realiza ei dacă ar fi destul de sârguincioși, dacă ar nimeri în clasa potrivită sau dacă ar avea cele mai bune oportunități și rezultate adecvate etc.

Potențialul devine o povară atunci când îl privim ca pe o predestinare la o reușită impresionantă. Atât părinților, cât și copiilor li se poate întâmpla să fie acaparați de concentrarea pe performanță, și nu pe evoluție, pe a fi Cel Mai Bun, și nu pe progres, pe acumularea de premii venite din exterior și pe realizare ca măsură esențială a valorii. Însă cel mai rău lucru dintre toate este că această perspectivă unidimensională asupra potențialului creează o teribilă frică de eșec.

O altă viziune despre potențial

O perspectivă limitată asupra potențialului sugerează ideea că există câteva praguri înalte ale succesului, iar copiii noștri fie vor sări destul de sus încât să le depășească, fie nu vor fi la înălțimea așteptărilor. Însă lucrurile nu se petrec așa în viață. În viața reală, există o mulțime de alegeri, o mulțime de șanse și o mulțime de căi. Nu are sens să discutăm despre faptul că fiii sau fiicele noastre „nu-și ating potențialul", pentru că miracolul pe care îl reprezintă copiii este că pur și simplu nu știm cum se vor schimba sau ce vor deveni. Etapele dezvoltării sunt o aventură a descoperirii, care este evidentă numai privind retrospectiv și care rareori urmează o linie dreaptă.

Această carte este scrisă pentru părinții care înțeleg că potențialul nu este un capăt de drum, ci o capacitate de a crește și a învăța. A încuraja potențialul copiilor înseamnă a le cultiva umanismul, în sensul cel mai larg. Aceasta presupune să fie susținuți în dezvoltarea abilității de a relaționa cu ceilalți cu bunătate și empatie, de a se simți parte dintr-o structură mai mare decât ei, de a găsi bucurie și satisfacție în crearea unei vieți cu semnificație personală… și așa mai departe.

Dezavantajul de a fi inteligent

Preocuparea pentru „atingerea potențialului" tinde să fie deosebit de importantă când vine vorba despre performanțele școlare. Poate că lucrurile stau așa deoarece copiii își petrec foarte mult timp la școală. Sau pentru că școala înseamnă adesea o tranziție spre viitoarea carieră. Sau poate pentru că, în zilele noastre, există o obsesie pentru evaluarea și ierarhizarea periodică a rezultatelor școlare ale copiilor.

Surprinzător pentru noi este faptul că cea mai mare îngrijorare în legătură cu reușita – atât pentru părinți, cât și pentru copii – îi afectează adesea pe copiii care au cele mai bune aptitudini pentru învățare. Acești copii își petrec foarte mult timp gândindu-se și auzind ce ar putea sau ce ar trebui să realizeze dat fiind potențialul lor.

Există o mulțime de moduri în care se poate manifesta inteligența, dar, în această carte, când ne referim la copii „inteligenți sau „dotați, îi avem în vedere pe cei care sunt capabili să obțină un zece sau un nouă chiar dacă, în mod obișnuit, nu obțin rezultate bune la școală. Pentru că sunt atât de capabili, adesea se confruntă cu o mare presiune pentru a reuși. Și, uneori, asta îi poate face să se concentreze prea mult pe ceea ce fac, și nu pe cine sunt.

De ce am scris această carte?

Copiii de astăzi se confruntă cu dificultăți deosebite în dezvoltarea unei perspective pozitive asupra realizării. Am observat acest lucru chiar la copiii noștri, ai prietenilor, precum și la aceia care vin la cabinetele de psihologie în care profesăm. Mult prea des, am văzut copii inteligenți care:

• renunță la primul semn de dificultate;

• se întristează la cea mai mică greșeală;

• par nemotivați și depun în continuare un efort minim;

• consideră că este imposibil să coopereze cu colegii de clasă;

• intră inutil în lupta pentru putere cu adulții;

• se simt singuri și nu au relații cu colegii.

În practica noastră ca psihologi am văzut o mulțime de copii inteligenți, dar nefericiți. De fapt, unii dintre cei mai nefericiți, furioși sau stresați copii cu care am lucrat erau și cei mai capabili din punct de vedere academic.

Trăim într-o epocă narcisistă, care pune accentul pe impresia creată și pe obținerea admirației. Din păcate, copiii inteligenți sunt de multe ori principalele victime ale importanței exagerate care se acordă aparenței exterioare. Pentru că pot face performanță și pentru că performanța pare atât de importantă pentru toți cei din jurul lor, astfel de copii încep să creadă că ei sunt performanța.

Un pericol real cu care se confruntă copiii dotați este că vor ajunge să se autodefinească doar în termenii propriilor realizări, adică să creadă „Sunt inteligent, dar asta e tot ce sunt. Acest lucru îi face teribil de vulnerabili. Dacă nu obțin performanță, dacă oricine altcineva este „mai inteligent, dacă trebuie să facă un efort suplimentar pentru a învăța ceva sau dacă se confruntă cu vreun obstacol, atunci se simt incompetenți sau chiar lipsiți de valoare. Cea mai neînsemnată critică îi rănește sau îi înfurie. Chiar și victoriile obținute îi fac să se simtă singuri, pentru că admirația este un substitut rece al apropierii. Când copiii își măsoară valoarea numai din perspectiva reușitei, imaginea lor despre sine este distorsionată, iar capacitatea de a întreține relații cu ceilalți, profund afectată.

Antidotul este să-i ajutăm pe copii să-și cultive o imagine de sine mai amplă, care să includă nu numai abilitățile, ci și trăsăturile profund umane. Asta nu înseamnă nici să acceptăm mediocritatea, nici să creăm „supercopii", ci să-i ajutăm să-și dezvolte baza de care au nevoie pentru a-și descoperi pasiunile, pentru a-și construi relații de prietenie, pentru a rezista la efort și pentru a-și crea o viață fericită în mod autentic.

Am scris această carte pentru că am vrut să lansăm un mesaj clar și încurajator pentru părinții care sunt preocupați de dezvoltarea copiilor lor. Compasiune, perspectivă, perseverență… Aceste calități nu sunt obligatorii – copiii dumneavoastră nu vor primi o diplomă pentru dezvoltarea lor –, dar sunt esențiale pentru o viață bună.

Șapte dificultăți fundamentale

Toți copiii se confruntă cu dificultăți pe măsură ce cresc, însă, în cazul celor inteligenți, preocuparea pentru realizare poate eclipsa și complica sarcinile „normale" din cursul dezvoltării. Capitolele acestei cărți evidențiază șapte dificultăți fundamentale:

1. Temperarea perfecționismului

2. Construirea relațiilor

3. Gestionarea sensibilității

4. Gestionarea cooperării și a competiției

5. Atitudinea față de autoritate

6. Dezvoltarea motivației

7. Găsirea fericirii

Acestea sunt principalele provocări cu care se confruntă copiii și care îi îngrijorează pe părinți. Fiecare dintre aceste probleme îi ajută pe copii să afle cine sunt, cum se raportează la ceilalți și ce înseamnă pentru ei realizarea. Sunt probleme complexe, care au nevoie de răspunsuri individuale și profunde, însă puteți face multe pentru a vă ajuta copiii să se confrunte cu ele.

Cartea de față este o soluție concisă și plină de strategii practice pe care le puteți folosi în prezent și pe care puteți continua să le folosiți pe măsură ce copiii cresc și se dezvoltă. Strategiile pe care le descriem pot fi puse în aplicare în viața de zi cu zi. Multe dintre ele presupun discuții, explicații sau diverse modalități de a reacționa la comportamentul copiilor dumneavoastră.

Importanța anilor de școală primară

Exemplele și strategiile descrise în carte se concentrează asupra copiilor cu vârste cuprinse între aproximativ șase și doisprezece ani. Acest interval reprezintă perioada în care începe să acționeze presiunea școlară, însă miza nu este încă atât de mare. În timpul acestor ani, capacitatea de adaptare a copiilor poate crește în mod spectaculos. Este o perioadă de intensă dezvoltare intelectuală, în timpul căreia copiii dobândesc abilitatea de a gândi logic, de a înțelege relațiile de cauzalitate și de a rezolva probleme.

În școala primară, copiii încep să-și dezvolte un sentiment stabil al identității și tind să fie mai puțin egocentrici decât copiii mai mici, pentru că pot înțelege faptul că și ceilalți oameni au gânduri, sentimente și dorințe. De asemenea, încep să se compare cu colegii și să emită judecăți despre propria competență relațională. Toate acestea înseamnă că avem de-a face cu un moment în care copiii sunt pregătiți și capabili să-și extindă competențele sociale și emoționale de adaptare, dar sunt încă destul de mici ca să fie deschiși la îndrumarea părinților. Măsurile luate pentru consolidarea abilităților de adaptare în timpul acestor ani timpurii de școală îi pot pregăti pe copii pentru a face față stresului care îi așteaptă în liceu și mai târziu.

Reflectarea asupra propriilor gânduri, sentimente și experiențe

Dacă aveți un copil inteligent, aveți șansa ca și dumneavoastră să fiți foarte inteligent, ceea ce înseamnă că, probabil, vă amintiți să vă fi confruntat cu unele dintre problemele pe care le descriem. Poate că încă vă luptați cu ele. Cu toate că se ocupă de sprijinul acordat copiilor, această carte vă oferă și dumneavoastră oportunitatea de a reflecta asupra propriilor experiențe. Ce mesaje ați primit de la părinți și profesori cu privire la reușită atunci când erați copil? Ce vi s-a părut eficient în gestionarea nenumăratelor pretenții la vremea dumneavoastră? Cum relaționați cu oamenii mai puțin competenți decât dumneavoastră? Dar cu oamenii mai competenți decât dumneavoastră? Cum vă descurcați când faceți greșeli sau când lucrurile nu merg cum trebuie? Ce anume vă dă un sentiment de satisfacție și mulțumire?

Problemele pe care le discutăm aici reprezintă dificultăți care apar pe tot parcursul vieții; nu pot fi rezolvate pentru totdeauna la vârsta de șapte ani. În fiecare capitol, există o secțiune intitulată „Drumul corect", ce prezintă modul în care aceste probleme apar la maturitate și ce pot face părinții pentru a le raporta la propria lor viață sau pentru a modela eficient capacitatea de adaptare a copiilor lor.

Cum se folosește această carte

Această carte poate fi folosită în mod greșit sau în mod corect. Modul greșit este să considerați că are zeci de pagini cu sfaturi de care aveți nevoie pentru a „îndrepta sau „îmbunătăți comportamentul copilului sau o lungă listă de sute de lucruri pe care trebuie să le faceți în plus față de cele pe care le faceți deja pentru a fi un bun părinte. Modul corect de a folosi cartea este să o considerați o resursă care să vă susțină în eforturile curente de a crește un copil fericit, sănătos, performant și bun. Scopul nostru este să vă oferim o înțelegere mai profundă a motivelor pentru care copilul ar trebui să acționeze și a modului în care ar trebui să o facă și să vă oferim soluții pentru a vă ajuta copilul să meargă mai departe. Poate că doriți să citiți cartea mai degrabă pentru capitolele sau poveștile relevante pentru copilul dumneavoastră. Citiți aceste capitole și găsiți-vă timp să reflectați la modul în care corespund convingerilor și valorilor dumneavoastră și dificultăților care apar în educație. Vă rugăm să considerați strategiile pe care le sugerăm mai degrabă ca pe niște posibilități decât ca pe niște recomandări și să le folosiți numai pe acelea care vi se par logice. Fiecare copil este unic, și nimeni nu-și cunoaște copilul și familia mai bine decât dumneavoastră.

De asemenea, este important să aveți o viziune pe termen lung. Nu puteți grăbi dezvoltarea cognitivă și emoțională. Copiii cresc în ritmul lor, iar rolul nostru, ca părinți, este să-i susținem în timpul dezvoltării, nu să le forțăm evoluția. Cu toate că această carte este plină de strategii ușor de pus în aplicare, nu există secrete sau soluții rapide. Dimpotrivă, rândurile care urmează se concentrează pe modalitățile în care puteți îndruma și susține copilul și pe modalitățile de comunicare cu el. De-a lungul cărții, punem accent pe învățare și pe dezvoltare mai mult decât pe performanță.

Componentele unei educații inteligente

A fi părinte presupune un echilibru delicat. Pe de o parte, trebuie să apreciem în fiecare moment cine este copilul nostru. Pe de altă parte, trebuie să ne ajutăm copilul să meargă înainte. Pentru realizarea acestui echilibru, o educație inteligentă trebuie să se bazeze pe patru componente esențiale:

1. abilitatea de a vedea lumea prin ochii copiilor, de a empatiza cu ei,

2. certitudinea că stabilim limite corecte,

3. promisiunea de a ne orienta mai mult spre copii decât spre exterior,

4. încrederea în capacitatea copiilor noștri de a se dezvolta și de a învăța.

Aceste patru componente se află la baza întregii cărți.

Rezultatele testelor și notele sunt buni indicatori ai perfomanței școlare, însă capacitatea copiilor noștri de a se dezvolta ca adulți fericiți, eficienți și mulțumiți depinde de multe alte lucruri decât de performanțele școlare. Toți copiii au nevoie de îndrumare înțeleaptă și grijulie, în așa fel încât să dezvolte aptitudini sociale și emoționale care le vor servi drept bază pentru tot ce vor face în viitor. Scopul nostru este să vă susținem în ajutorul pe care îl acordați copiilor dumneavoastră pentru a-și dezvolta propriile mecanisme prin care să își poată urma pasiunile, să facă față dificultăților, să construiască relații de prietenie și să facă ce doresc cu viața lor. Subiectul cărții este cum să creștem copiii, nu cum să creăm niște produse impresionante.

Capitolul 1

Temperarea perfecționismului

Ce înseamnă „destul de bun"?

Copilul dumneavoastră face următoarele lucruri?

• Se agită și își face griji pentru greșeli minore.

• Se concentrează pe un lucru care este greșit în loc să fie preocupat de tot ce este corect.

• Este cel mai aspru critic al lui.

• Emite judecăți pripite și face declarații categorice despre „cât de bun" este la o anumită activitate.

• Spune insistent „Sunt un prost" după ce face o greșeală.

• Are tendința să găsească justificări și dă vina pe alții pentru eșecuri.

• Începe să plângă ori se înfurie când unele încercări sau activități nu-i ies ușor.

• Adesea uită să doarmă, să se destindă și să se joace cu ceilalți pentru că are „prea multă treabă".

• Amână proiectele mari.

• Are dificultăți în a începe și a finaliza proiectele.

Când copiii sunt extrem de competenți, este foarte simplu să cadă în capcana perfecționismului. Pentru că pot lucra extrem de bine, încep să creadă că trebuie să facă totul fără cusur. Pentru că au lucrat extrem de bine, trag concluzia că întotdeauna trebuie să atingă ori să depășească cele mai înalte standarde. Stima lor de sine depinde de această exigență.

Sentimente și convingeri care stau la baza perfecționismului

La prima vedere, perfecționismul pare o problemă de muncă, dar în realitate este o problemă de relație. Copiii (sau adulții) perfecționiști se simt ca și cum și-ar petrece viața pe scenă, în fața unei audiențe critice, dure. Așteptările care decurg din abilitățile lor deosebite se transformă oarecum în niște neînduplecate imperative interioare. Când nu-și ating scopul, copiii perfecționiști pot reacționa în diverse moduri: se înfurie, plâng, se învinovățesc sau se retrag, însă aceste reacții sunt alimentate de un sentiment disimulat al inutilității. Perfecționiștii consideră că valoarea lor nu constă în cine sunt ei, ci în ceea ce realizează. În inima lui, perfecționistul crede că iubirea trebuie să fie câștigată și nu se mulțumește cu jumătăți de măsură.

Perfecționism versus strădanie sănătoasă

Cercetătorii nu s-au pus încă de acord dacă perfecționismul înseamnă pur și simplu „prea mult dintr-un lucru bun" sau dacă este total diferit de o ambiție sănătoasă și de dorința de a face bine un lucru. Pe de o parte, din perspectiva standardelor ridicate, este asociat cu o performanță mai bună. Pe de alta, studiile arată că perfecționismul se asociază cu depresia, gândurile suicidare, anxietatea, abuzul de substanțe, tulburările de alimentație, precum și cu diferite simptome fizice. Oricând se poate declanșa o criză dacă există un dezechilibru între așteptări și autoevaluare: atunci când copiii cred că trebuie să performeze extrem de bine, dar în același timp consideră că nu o fac sau că nu pot să o facă, ajung să aibă o părere proastă despre ei și reacționează fie retrăgându-se lipsiți de speranță, fie prin eforturi disperate de a se ridica la înălțimea așteptărilor.

Bazându-ne pe experiența noastră clinică, suntem convinși că există o graniță ambiguă, dar importantă între strădania sănătoasă pentru excelență și obsesia pentru perfecțiune. Această distincție este ușor de observat la nivel emoțional. Strădania sănătoasă este plină de speranță, implicată, optimistă, plină de energie și de bucurie. Cere efort, însă acest efort oferă satisfacție și este făcut de bunăvoie, iar scopurile pot fi atinse. Prin contrast, perfecționismul este determinat de frica de umilință și de eșec. Efortul pare forțat, dureros, mai degrabă impus decât ales, și nu se finalizează niciodată. Scopurile sunt ținte mișcătoare, iar performanța poate fi întotdeauna depășită. Indiferent de standardele la care ne-am raporta, copiii perfecționiști se pot descurca extrem de bine, dar este cumplit să-i auzi cum se disprețuiesc în timp ce se luptă să-și atingă propriile idealuri nerealiste. De această formă nesănătoasă de perfecționism ne vom ocupa în acest capitol.

Ispita și capcanele perfecționismului

Rigid, neînduplecat, perfecționismul îi face pe oameni nefericiți. Cu toate acestea, se agață necontenit de el. În cazul în care copilul dumneavoastră are tendințe perfecționiste, nu va fi ușor să i le temperați. A renunța la standardele nerealist de înalte poate părea un lucru simplu de făcut, dar este înfricoșător pentru perfecționiști. În pofida eforturilor personale, strădania de a face perfect un lucru le dă sentimentul că dețin controlul. Se tem că, dacă cedează cu un centimetru, toată lumea le va afla slăbiciunea secretă, că nu vor realiza niciodată nimic și că nu vor obține decât disprețul și dezamăgirea celorlalți.

Note, concursuri, rivalități cu colegii, cerințe rostite și nerostite ale profesorilor sau ale părinților, toate pot contribui la acest mod de a gândi, de genul „totul sau nimic. Copiii inteligenți obțin nenumărate laude și aprecieri pentru perfomanța lor perfectă, dar nu aud prea des replici de genul „Minunat, ai făcut o treabă grozavă că ai stabilit limite rezonabile și nu ai exagerat!

Uneori, presiunea pentru performanță vine din interior. Copiii dotați sunt adesea mândri de perfecționismul lor, considerându-l esența a ceea ce sunt și a ceea ce au realizat. Le-ar fi rușine să facă un lucru altfel decât perfect. Greșelile li se par eșecuri personale și semne ale unei înspăimântătoare pierderi a controlului. Pentru perfecționiști, suferința care se naște din efortul de a realiza ceva fără cusur pare necesară și inevitabilă. Sunt convinși că perfecționismul este oportun și singura cale către succes.

Însă adevărul este că, în general, oamenii au succes în pofida perfecționismului, nu datorită lui. Perfecționismul poate înăbuși randamentul, ducând la o amânare paralizantă, care face ca proiectul să înceapă greu, să fie continuat și finalizat la fel de greu. Copiii care, din pricina lui, își facmai mult griji în loc să acționeze își risipesc energia. Adesea perfecționismul poate duce la o excesivă concentrare pe amănunte banale. De asemenea, perfecționismul ucide creativitatea. Când se concentrează pe aprecierea meritului muncii lor și așteaptă neliniștiți posibilele reacții ale publicului lor real sau imaginar, copiii nu sunt liberi să inventeze, să descopere sau să încerce metode noi.

Temperarea perfecționismului

Pentru a-și exploata la maximum abilitățile, copiii inteligenți trebuie să accepte standarde înalte, dar și să depășească prefecționismul rigid. Trebuie să înțeleagă că este posibil să fie capabili de realizări fără a fi perfecționiști. Trebuie să învețe să-și ofere înțelegere lor înșiși și să deschidă ochii asupra faptului că relațiile nu pot fi câștigate prin luptă. În cele ce urmează vom descrie câteva cazuri obișnuite de copii perfecționiști și vă vom oferi idei despre modul în care puteți să-i ajutați.

Michael: Concentrarea pe defecte

– Am ratat! Am ratat totul! șoptește Michael în timp ce se așază lângă părinții lui în sală.

Mototolește programul recitalului de pian, dorindu-și să-l poată rupe în bucăți.

– Eu cred că ai făcut o treabă minunată, dragule, insistă mama lui.

– Glumești? Am ratat începutul părții a doua.

Michael clipește des, încercând să nu plângă.

– Numai tu ai observat. N-ai auzit aplauzele?

– Mami, ei aplaudă pe toată lumea, insistă distrus Michael. Probabil că le este milă de mine. Pur și simplu nu sunt bun la pian. Am exersat săptămâni întregi pentru recitalul ăsta idiot, și am distrus totul. Nu mai dau alt recital de pian toată viața. Putem pleca?

*

Singurul lucru pe care Michael și-l amintește din prestația lui este greșeala. Ignoră tot ce a fost înainte și după. De asemenea, este convins că toată lumea a sesizat greșeala, așa că laudele mamei i se par fără temei și de necrezut.

În povestea lui Michael este vorba despre performanța în muzică, însă acest mod de a pune accentul pe greșeală poate să apară și în activitățile școlare sau sportive și chiar în interacțiunile sociale. Copiii perfecționiști își critică în mod constant și dur propriul comportament.

Exagerarea greșelilor

La insistențele noastre, Michael ar admite probabil că nu este singurul copil care face greșeli în timpul unui recital de pian. Însă, deși greșelile altor copii i se par scuzabile sau de înțeles, propriile lui greșeli i se par umilitoare. El consideră greșeala ca pe o dovadă a faptului că nu este bun ca pianist. Bate în retragere pentru că își imaginează că publicului îi este milă de el și îl disprețuiește, așa că își dorește să scape din această situație. Din punctul lui de vedere, singura reacție posibilă și potrivită la greșeală este să se retragă pe furiș, rușinat. Pentru perfecționiști ca Michael, greșelile altor oameni pot fi trecute cu vederea sau chiar neobservate, hrănindu-le în același timp discursul interior răutăcios: „N-ar fi trebuit să fac asta. Nu sunt bun".

Teoria pantei alunecoase

Matt Stone, coscenarist al serialului South Park, povestea la un moment dat următoarele:

Îmi amintesc că eram în clasa a șasea și că trebuia să dau testul de matematică pentru a intra în anul următor în clasa specială de matematică. Asta însemna: „N-o da în bară! Pentru că, dacă o dai în bară, nu intri la clasa de mate într-a șaptea. Și dacă nu intri într-a șaptea, n-o să intri nici într-a opta, apoi nici într-a noua. Și nici într-a zecea și a unșpea, și o să mori sărac și singur".

Pare amuzant, însă este exact lucrul