Voica. Pontiful

De Stahl Henriette Yvonne

„Între Voica și Pontiful s-a scurs o jumătate de secol de istorie, de viață, de creație; în acești ani, Henriette Yvonne Stahl a trăit numeroase evenimente dramatice, ale istoriei românești ca și ale destinului personal, a scris câteva cărți – nu multe –, dar nu s-a schimbat în esență. «Domnișoara» s-a maturizat, a devenit o femeie cu o personalitate puternică, dominată de setea de cunoaștere, pe care și-a descoperit-o citind cărți de filosofie, dar și de inițiatică, ezoterism, mistică, ocultism. Dintre scriitori, cel mai apropiat i-a fost Dostoievski. O experiență a extazului, a «răpirii» într-o altă dimensiune, pe care mărturisește a o fi trăit în anul 1933, a motivat-o să caute experiențe extraordinare și oameni cu puteri neobișnuite, «inițiați», frecventând de atunci cu asiduitate vindecători, telepați, hipnotizatori, vraci, cunoscători ai cabalei etc. Din acestea s-a nutrit arta ei de a crea o tipologie umană atipică, personaje bizare, psihologii abisale, care o situează în prelungirea esteticii romantismului.

La capătul lecturii a două romane atât de deosebite prin problematica lor, opera unei scriitoare prea puțin cunoscute azi își dezvăluie nota ei de pregnantă originalitate, de atracție pentru personaje și fapte care ies din sfera cotidianului. Henriette Yvonne Stahl e o prozatoare care se citește cu plăcere și interes.“ – Elena Zaharia-Filipaș

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066863476

Previzualizare carte

CRONOLOGIE

1900

La 9 ianuarie, se naşte la Saint-Avold (provincia Lorena, Franţa) Henriette Yvonne, fiica lui Henri J. Stahl şi a lui Blanche Alexandrine Stahl (născută Bœuve). Joseph Stahl (descendent al unei familii originare din Bavaria), tatăl lui Henri Stahl şi bunicul lui Henriette – un erudit filolog şi lingvist, specialist în limbi romanice, adus în Principatele Române de către prinţul Ştirbei, a deschis (împreună cu soţia sa) la Bucureşti un pension şi a realizat un dicţionar german-român; Irma Niard-Stahl, bunica dinspre tată a viitoarei scriitoare, era însă de origine franceză.

Mama lui Henriette Yvonne, franţuzoaică şi ea, preda la pensionul înfiinţat de Joseph Stahl.

Henri Stahl a fost unul dintre pionierii stenografiei, lăsând posterităţii lucrări fundamentale în domeniu; expert în grafologie, era interesat de istorie, dar şi de literatură.

1901

Adusă în ţară, Henriette Yvonne primeşte cetăţenia română.

Fetiţa are din naştere o constituţie fragilă, anii copilăriei şi adolescenţei fiindu-i marcaţi de serioase afecţiuni pulmonare.

stahl002.jpg

În tinereţe

1902

Se naşte fratele său, Henri H. Stahl, viitor sociolog, jurist şi istoric, membru corespondent (1974) al Academiei Române.

1909

Din cauza constituţiei plăpânde, care o împiedică să meargă la şcoală, Henriette Yvonne îşi va începe instruirea abia la vârsta de 9 ani, în particular.

Între mama viitoarei scriitoare şi bunica dinspre tată („Barone de Stahl" – madame la directrice), îşi va aminti Henriette Yvonne Stahl, au apărut tensiuni încă de la începutul relaţiei lui Henri Stahl cu Blanche Boeuve (franţuzoaica „cu trei ani mai în vârstă decât el şi cu un copil de mână"). Deşi tenace, n-au fost însă nişte resentimente distructive, dimpotrivă, diferenţele dintre cele două figuri feminine au adăugat un plus de şarm vieţii de familie:

„Diferenţa dintre mama şi bunica era totală şi nu din cauza vârstei sau că una era cu părul alb, alta cu părul negru ca tăciunele, ci din cauza temperamentului lor. Bunica plină de tonuri declamatorii, teatrale, iar mama deşteaptă foc, practică şi tăcută. Când bunica voia să demonstreze ceva cu voce şi gesturi patetice, mama o privea cu răceală şi şoptea aşa, ca să fie auzită: «Sarah Bernhardt». Bonne-maman, cu mâinile perfect îngrijite, cu rochie neagră lungă până în pământ, cu fanchon pe cap, comandate în Franţa, nu ştia nici măcar să fiarbă un ou, în schimb ştia perfect gramatica franceză. Mama, îndemânatică, bună profesoară şi ea – şi profesoară a rămas toată viaţa –, găsea timp să vadă şi de gospodărie. Gătea perfect.

Bonne-maman venea numai duminica în vizită, la masă. După-masă ne ducea pe Henri şi pe mine, la cinematograf. Erau filme mute, cu un pian care acompania tot timpul filmul. Ne aşezam. Se făcea întuneric, iar dacă filmul avea scene erotice sau scene de tortură în care mie începea să mi se facă rău, bonne-maman se scula brusc în picioare, spre furia întregii săli, care striga la noi: «Jos, staţi jos!». Bonne-maman decreta în gura mare: Partons mes enfants, ce film n’est pas pour nous! Şi plecam în mijlocul scandalului sălii şi al zgomotelor scaunelor mobile, ce erau împinse brutal de bonne-maman. Ca despăgubire, ne ducea la cofetărie. Distracţia cea mai mare erau însă parăzile cu armată, cai şi muzică militară, de Bobotează sau de 10 Mai. Cred că bonne-maman se distra la fel de bine ca noi. Îşi făcea loc oriunde. Bătrâna cu ochi albaştri, păr alb şi rochie neagră lungă impunea tuturor. Eram protejaţi prin simpla ei prezenţă. Era prietenă cu un mare negustor de delicatese care-şi avea prăvălia pe Calea Victoriei. De Bobotează sau 10 Mai, negustorul ne făcea loc chiar în vitrină, unde, aşezaţi pe scaune şi lăzi, priveam parada ce trecea pe Calea Victoriei. Bonne-maman ne spunea serioasă: Voilà, mes enfants, le roi qui passe. C’est un moment historique! Dar mai mult decât regele şi regina, nouă ne plăceau caii..." (Mihaela Cristea, Despre realitatea iluziei: de vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 212.)

1918

După război, tatăl se întoarce acasă împreună cu Iordache Dumitru – fosta ordonanţă care-i salvase viaţa pe front şi soţul Voicăi, devenită, ulterior, prototip al eroinei din romanul de debut al lui Henriette Yvonne Stahl. Între ţăranca din satul de pe Neajlov şi domnişoara cu rădăcini occidentale se construieşte o relaţie de prietenie şi empatie. Fiica ofiţerului Stahl va locui o vreme în familia Voicăi, experimentând traiul rural şi cunoscând psihologia oamenilor simpli.

stahl001.jpg

Între actorie şi profesia scriitorului

1920

Interesată de literatură, mai ales de clasicii şi scriitorii contemporani francezi, îşi încearcă „forţele" scriind, pentru început, poeme în proză, redactate în franceză. În timpul liceului însă, lucra deja la un roman elaborat şi scris în limba română: Voica – operă de ficţiune păstrată, câţiva ani buni, „la sertar", fiind cunoscută doar părinţilor tinerei autoare.

1921-1922

Henriette Yvonne intră la Conservatorul de Artă Dramatică, clasa Ioan Livescu.

Debutează publicistic în Flacăra, cu poeme în proză.

1924

La sugestia părinţilor, manuscrisul Voica este prezentat redacţiei cotidianului Dimineaţa, care organizase un concurs de proză. Premiul ziarului este acordat Luciei Mantu, pentru proza Cucoana Olimpia, însă manuscrisul romanului lui Henriette Yvonne Stahl se bucură de interesul şi aprecierile lui Mihail Sadoveanu şi G. Ibrăileanu. Acesta din urmă îi consacră o întâmpinare călduroasă în paginile revistei Viaţa Românească, unde Voica este publicată în foileton. În acelaşi an, romanul apare şi în volum (la Editura Ancora).

1925

Henriette Yvonne Stahl susţine examenul de absolvire a Conservatorului de Artă Dramatică, interpretând, pe scena Naţionalului bucureştean, un rol în drama Instinctul, de Henry Kistemaekers.

Romanul Voica, reeditat la tipografia „Răsăritul", este distins cu Premiul Societăţii Scriito-rilor Români.

Se naşte Paul H. Stahl (fiul lui Henri H. Stahl şi nepotul de frate al lui Henriette Yvonne), cel care va deveni, la rândul său, un apreciat sociolog şi etnograf.

1929

Scriitoarea călătoreşte în Germania şi Franţa (unde fratele său, Gaston Bœuve – din prima căsătorie a mamei – avea de susţinut un doctorat în ştiinţe sociale).

1930

Îl cunoaşte pe Panait Istrati, cu care va iniţia şi va purta o susţinută corespondenţă (distrusă în timpul bombardamentelor din 1944).

1931

Romanul Voica este tradus în limba franceză şi publicat în numerele 1-4 ale revistei La courte Paille, condusă de Henri Poulaille şi de Henri Philippon.

Apare volumul de nuvele Mătuşa Matilda, care dezvăluie interesul autoarei pentru psihologism şi teritoriile obscure ale fiinţei. Volumul este distins cu premiul „Femina Vacaresco".

Prozatoarea se căsătoreşte cu poetul Ion Vinea.

1934

Apare romanul Steaua robilor (la Editura „Adevărul", Bucureşti).

1941

Este tipărit – la Editura Contemporană – romanul Între zi şi noapte (care va apărea în librării abia un an mai târziu, în 1942).

1942

Henriette Yvonne Stahl traduce Misterele Parisului, de Eugène Sue.

Moare tatăl scriitoarei.

1943

Traduce Laurenţiu Magnificul, de Marcel Brion.

1944

Consecinţă a bombardamentelor asupra capitalei, casa părintească şi biblioteca lăsată scriitoarei sunt distruse într-un incendiu. Din fericire, sunt conservate volumele donate prin testament Academiei Române.

1946

Scriitoarea traduce India secretelor, de Paul Brunton.

1947-1952

Editura Forum îi publică romanul erotic Marea bucurie.

Henriette Yvonne Stahl traduce Drămuitorul de suflete, de André Maurois.

Fratele scriitoarei, Gaston Boeuve, devenit cetăţean român sub numele de Şerban Voinea, socialist ca orientare, „care era ambasador al României la Berna când s-a făcut fuziunea dintre socialişti şi comunişti, a fugit la Paris. Era normal atunci ca partidul comunist să nu admită atitudinea lui şi să ia măsuri, adică să înfunde puşcăriile politice, aşa cum au făcut-o şi alţii, care nici ei n-au acceptat. [...] Când a fugit la Paris, aşa cum am spus mai devreme, a refuzat să redevină cetăţean francez, ceea ce l-a lipsit de multe drepturi şi avantaje pe care le-ar fi avut. Aceasta a fost dorinţa lui Şerban Voinea să rămână cetăţean român până la moarte, aşa cum eram noi, toată familia lui. Când el a rămas la Paris, noi n-am intrat în puşcărie graţie lui Petru Dumitriu, care între timp devenise un răsfăţat al regimului. S-a luptat pentru noi. Dar de dat afară de peste tot ne-au dat. Şi pe fratele meu, Henri, şi pe prima lui soţie, de care era divorţat de douăzeci de ani, şi pe copiii lui. Fratele meu Henri H. Stahl, academician, a devenit atunci curier într-un minister...", povesteşte scriitoarea în convorbirile cu Mihaela Cristea (ibidem, pp. 138-139).

1953

Moare mama scriitoarei.

1956

După o relaţie neoficializată (de 10 ani), Henriette Yvonne Stahl se căsătoreşte cu romancierul Petru Dumitriu. La câteva săptămâni, cei doi divorţează (mobilul acestei căsătorii de formă fiind acela de a-i asigura scriitoarei, în condiţiile regimului politic de atunci, avantajele cuvenite unei „foste soţii" a lui Petru Dumitriu – unul dintre cei mai influenţi şi puternici oameni, nu doar de cultură, ai zilei).

1958

Publică traduceri din John Galsworthy – Forsyte Saga, volumele I-III (la ESPLA), şi, în colaborare, din Ivan Sergheevici Turgheniev, Opere – IX (la Editura Cartea Rusă).

1959

În Viaţa Românească, apare o continuare, din perspectiva noilor rigori ideologice, a romanului Voica.

Este editată traducerea La răscruce de vânturi, de Emily Brontë (la ESPLA).

prima-sotie-a-lui-Petru-Dumitriu.jpg

Căsătorită cu Petru Dumitriu

1960

Consecinţă a „fugii lui Petru Dumitriu în Occident, familia acestuia este arestată; „fosta soţie Henriette Yvonne Stahl ajunge şi ea în închisoare, pentru aproape un an, fiind, în plus, constrânsă să se declare în scris autoarea de facto a Cronicii de familie.

„La opt luni după plecarea lui Petru, eu am fost arestată. Ştiam că voi fi arestată. M-am mirat numai că s-a întârziat atât. [...] Pot afirma că cel mai greu timp al vieţii mele s-a scurs în lunile de aşteptare când eram sigură că voi fi închisă, mai greu chiar decât puşcăria. La fiecare bătaie în uşă îmi părea că a sosit momentul să fiu arestată.

În timpul puşcăriei – s-a spus şi, natural, am fost şi eu obligată să semnez la vremea aceea, în «Glasul Patriei» – că eu aş fi scris opera lui Petru Dumitriu apărută în ţară: Cronică de familie, Drum fără pulbere, Pasărea furtunii etc.

De când e lumea şi pământul se ştie că tot ce se spune în puşcărie nu are valoare. [...] Deci nu eu i-am scris opera, el şi-a scris-o, dar recunosc că influenţa mea asupra începuturilor lui literare a fost importantă. Întorsătura de spirit, caracteristică Cronicii de familie, în bună măsură mi se datorează, dar autenticitatea lucrării şi forţa i se datorează exclusiv lui Petru Dumitriu." (ibidem, p. 143.)

1962-1964

Se publică, în trei volume, Comedia modernă, de John Galsworthy, în traducerea lui Henriette Yvonne Stahl (la Editura pentru Literatură Universală).

1965

Este editat romanul Fratele meu, omul; în acelaşi an, apare şi traducerea Gora, din Rabindranath Tagore.

1966

Apare o ediţie revăzută şi adăugită a romanului de debut, Voica (Editura pentru Literatură).

1967

Sunt reeditate, de asemenea, nuvelele din volumul Mătuşa Matilda, cărora li se mai adaugă Casa albă, Conac blestemat, Lisaveta ş.a.

1968

Se reeditează romanul Între zi şi noapte (la Editura pentru Literatură).

Editura pariziană Seuil îşi manifestă interesul pentru publicarea unei versiuni franceze a aceluiaşi roman.

0001.png

Împreună cu Daniela Crăsnaru

1969

Apare culegerea de nuvele Nu mă călca pe umbră: fragmente din memoriile lui Onofrei, scrise de el însuşi, deşi, din pudoare la persoana a treia de altcineva (Editura pentru Literatură).

Prozatoarea traduce Genji, de Shikibu Murasaki.

Romanul Între zi şi noapte apare, la Editura Seuil, în traducerea autoarei.

1970

Editura Eminescu publică antologia de versuri Orizont, linie severă (1940-1967).

1972

Apare romanul Pontiful (la Editura Eminescu).

scan0008.jpg

Alături de Radu Boureanu şi Radu Tudoran, în Sala Oglinzilor, cu ocazia acordării premiilor speciale ale Uniunii Scriitorilor (1980)

1975

Publică, la Paris, romanul Le Témoin de l’éternité (la Editura Caractères), cu o prefaţă de Jean Herbert.

1976

Apare, la Paris, volumul de versuri Horizon, ligne sévère (Editura Athanor), în traducerea autoarei.

1977

Este tipărit romanul Lena, fata lui Anghel Mărgărit (la Editura Cartea Românească).

Sunt reeditate nuvelele din Mătuşa Matilda, cărora li se adăugă proze din culegerea Nu mă călca pe umbră.

1979

Apare o ediţie revăzută a romanului Steaua robilor (la Editura Minerva).

1981

Apare romanul Drum de foc (la Editura Minerva).

Henriette Yvonne Stahl primeşte Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România.

1982

Lucrează la un volum care urma să reunească o suită de convorbiri pe care i le propusese Mihaela Cristea (cartea a apărut la Editura Minerva, în 1996, cu titlul Despre realitatea iluziei).

1983

La 14 mai, prozatoarea şi traducătoarea Henriette Yvonne Stahl se stinge din viaţă. Mormântul scriitoarei se găseşte la Cimitirul Bellu (catolic) din Bucureşti.

*

Pentru alcătuirea acestei cronologii am coroborat sursele: Henriette Yvonne Stahl, Între zi şi noapte, prefaţă, notă biografică şi ediţie îngrijită de Mihaela Cristea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988; Mihaela Cristea, Despre realitatea iluziei: de vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Editura Minerva, Bucureşti, 1996; Dicţionarul cronologic al romanului românesc, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004; Dicţionarul general al literaturii române, coordonator Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008, vol. VI, S / T.

Pentru acoperirea lacunelor existente în cronologiile de dinainte de 1989, am consultat şi tabelul cronologic semnat de Ecaterina Ţarălungă şi inclus în Petru Dumitriu, Opere, ediţie îngrijită de Ecaterina Ţarălungă, prefaţă de Eugen Simion, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004, vol. I.

scan0004.jpg

În prim-plan, D.R. Popescu, Henriette Yvonne Stahl şi Radu Boureanu (1980)

Prefaţă

Anul 1920, când vede lumina tiparului Ion al lui Liviu Rebreanu, înscrie o dată crucială în istoria romanului românesc modern, prin depăşirea opticii idilic-semănătoriste asupra satului. Puţini ştiu însă că, la scurt timp, un alt roman rural remarcabil avea să consolideze această formulă a realismului social şi psihologic: la concursul organizat de ziarul Dimineaţa, s-a remarcat romanul Voica, semnat de o tânără necunoscută, pe nume Henriette Yvonne Stahl. Romanul avea să fie publicat în 1924 în revista Viaţa românească şi apoi în volum, prilej pentru criticul G. Ibrăileanu de a-şi exprima surprinderea că o domnişoară crescută într-un mediu intelectual citadin a putut observa viaţa satului cu atâta obiectivitate şi prospeţime.

Păstrând proporţiile, Voica poate fi considerat o replică feminină la Ion: o scriitoare reflectă tema pământului din perspectiva universului sufletesc al unei femei de la ţară. Lipsit de amploarea viziunii lui Rebreanu, Voica este totuşi o creaţie notabilă prin registrul major al scriiturii.

Romanul se deschide cu o imagine-impact perfect integrată în strategia naratorială: Voica plânge amar, ghemuită la pământ, cu capul în poală. A fost bătută de bărbat şi, năpăstuită, nu-şi găseşte liniştea. În această jale neostoită, a cărei cauză se dezvăluie treptat, tânăra ţărancă exprimă drama condiţiei ei biologice şi sociale. Ea nu poate avea copii, ceea ce bărbatul, Dumitru, refuză să înţeleagă. El vrea să aducă în casă un copil nelegitim, făcut cu altă femeie, în timpul războiului. Nu nevoia afectivă îi motivează dorinţa: pentru ţăranul cu oarecare stare materială, copilul reprezintă stabilitatea proprietăţii şi garanţia continuităţii forţei de muncă în gospodărie. „Copilul îmi trebuie, spune Dumitru. Ne facem bătrâni şi neputincioşi. Pe a cui mână laşi averea?"

Prin aceeaşi optică lipsită de sentimentalism, Voica vede în copilul străin pe uzurpatorul drepturilor ei materiale, capabil, când va fi mare, chiar s-o alunge din casă. Ca să se simtă în siguranţă, femeia îi cere imperios bărbatului să-i pună pe numele ei cele două pogoane de pământ de lângă grădină; bărbatul însă nici nu vrea să audă. Viclenia instinctuală a ţăranului, dar şi un „glas al pământului" ce vine din profunzimile fiinţei sale, ca şi în cazul lui Ion, o îndeamnă să născocească un plan spre a-l îndupleca pe Dumitru să-i dea pământ: să plece de acasă, să-l lase cu toate treburile gospodăriei pe cap, până când, copleşit, o va ruga să se întoarcă. Niciun moment nu-i trece prin suflet teama înstrăinării bărbatului din cauza acestui copil pe care ea nu i-l poate dărui.

Fuga Voicăi de acasă e un protest buimac faţă de condiţia ei de femeie, fără sorţi de izbândă. Ţăranca nu ia în calcul şiretenia bărbatului, cel puţin egală cu a ei, când e vorba de pământ. Apoi, mentalitatea patriarhalistă a lumii satului nu-i aprobă gestul de independenţă, considerându-l îndreptăţit pe Dumitru să-şi aducă în casă o altă femeie, chiar şi o fată mare. Învinsă, umilită, Voica se întoarce sub autoritatea bărbatului, fără să fi obţinut nimic.

Henriette Yvonne Stahl a realizat prin Voica portretul unei ţărănci dârze şi încăpăţânate, a cărei putere de a lupta şi de a răbda se frânge numai din cauza ascendentului social al bărbatului în societatea tradiţională.

Romanul Voica propune o tehnică naratorială foarte originală pentru perioada respectivă. Eroina este observată din perspectiva altui personaj, tot o femeie, o domnişoară de la oraş, găzduită temporar în casa ei. Faptele, atitudinile, cuvintele Voicăi se oglindesc în conştiinţa „domnişoarei, o străină de lumea satului, un „personaj reflector, fără nume şi fără corporalitate. E un personaj-oglindă mult diferit de senzitiva Mini a Hortensiei Papadat-Bengescu (romanul Fecioare despletite nu era la data aceea decât, poate, un proiect latent), o conştiinţă lucidă şi raţională. Ea observă lumea satului cu un ochi curios şi atent, înregistrând cu obiectivitate viaţa unor oameni primitivi, nepăsători şi cruzi, care urmează automatismele muncii pământului şi gospodăriei rurale, fără efuziuni sentimentale şi fără mari bucurii.

Tema generală a literaturii rurale, pământul, se filtrează prin problematica feminină. Naratoarea nu are o viziune globală asupra satului, ci o percepţie parţială, fragmentată în scene mici, secvenţiale, ai căror protagonişti sunt mai ales femeile şi copiii. Discuţiile între tinerele ţărănci se învârtesc în jurul maternităţii, despre care atât critica tradiţională, cât şi teoreticienele mişcării feministe cred că e tema esenţială a literaturii scrise de femei. Voica e nefericită că nu poate avea copii şi se teme să nu o alunge bărbatul de acasă; în schimb, Sultana zace bolnavă de pe urma naşterilor repetate. Cum e mai bine? se întreabă femeile. Gama acestei teme în romanul Voica e uimitor de variată pentru o scriitoare care nu avea decât douăzeci de ani (şi nu va cunoaşte niciodată direct experienţa maternităţii). Toate vârstele feminităţii sunt chemate să se exprime într-o delicată interogaţie despre statutul ontologic al femeii: de la fetiţa firavă de unsprezece ani ce-şi poartă frăţiorul în braţe cu grijă aproape maternă, la bătrâna care a uitat de durerile facerii şi de necazurile creşterii pruncilor şi acum se încântă cu imaginea tinereţii flăcăilor şi fetelor.

Condiţia femeii de la ţară – dependentă de pământ, de bărbat, de maternitate – e văzută de Henriette Yvonne Stahl într-o lumină înţeleaptă şi fatalistă, fără tragismul din Ion. Până şi păcatul miresei care nu e găsită fată mare se varsă în matca vieţii cotidiene a satului, fără a fi sancţionat cu cruzimea din proza rurală scrisă de bărbaţi.

Încântătoare prin prospeţime şi autenticitate sunt scenele cu copii. Sunt copii săraci, murdari şi neîngrijiţi, puşi la muncă de timpuriu, dar fericiţi în inocenţa vârstei. Cete de băieţi şi fete, mai mari şi mai mici, trec pe uliţă spre Argeş, la scăldat, râzând, târându-şi picioarele ca să ridice praf mult şi speriind cu bice câinii întărâtaţi. Ion, zis „Pepenaş, copilul lui Dumitru, îşi dispută o cană de lapte cu pisica, amândoi flămânzi şi stângaci. Chiar şi fetiţa care-şi căra cu conştiinciozitate fratele sugar îşi uită îndatoririle de „mamă şi îl lasă în praf, să fie lins pe obraz de un câine, în timp ce ea se joacă cu pasiune alături de ceilalţi copii.

Privirea naratoarei nu ocoleşte violenţa din comportamentul ţăranilor, bătăile, cruzimea faţă de animale, nepăsarea, dar înregistrează totul dintr-o perspectivă comprehensivă. Raţiunea şi echilibrul acelui martor feminin conferă discursului epic un ton egal, matur. Parcă ceva din înţelepciunea şi blândeţea „domnişoarei" venite din afară se transferă treptat asupra lumii stihiale din satul de câmpie. Neînduplecata Voica, gata să sară la bătaie cu oricine, să dea foc căruţei, să schilodească un câine din vecini, găseşte în ea resurse de umanitate şi forţa regeneratoare, nebănuită, de a evolua spre acceptarea copilului străin.

Peste ani, la reeditarea romanului Voica, scriitoarea a făcut unele adaosuri, inspirate sau, dimpotrivă, total nereuşite. Unul dintre acestea merită a fi menţionat, căci completează fericit povestea vieţii Voicăi din anii de după Primul Război Mondial. Este vorba de un episod al năvălirii apelor, dramatic, ce ridică tensiunea narativă la un punct culminant, marcând un moment de examen de conştiinţă şi de cumpănă în sufletul femeii căreia soarta i-a răpit şansa maternităţii. Prinsă în mijlocul apelor primejdioase, singură cu copilul străin, apriga ţărancă nu-şi pierde cumpătul când e vorba să-şi salveze boii şi pe ea însăşi, dar se tulbură la ispita de a lăsa băiatul să se înece; e o tentaţie puternică, un gând criminal de câteva clipe, care o bântuie, dar care va fi alungat de un sentiment al maternităţii nebănuit. Cuprinsă de spaimă, la graniţa dintre viaţă şi moarte, Voica alege să apere viaţa copilului, născându-l parcă ea însăşi, în chinuri, asumându-şi parcă durerile unei naşteri – iar această salvare-naştere face din ea o mamă, temătoare şi fericită totodată, ca orice mamă.

Cât priveşte partea a doua a romanului Voica, scrisă în anii ’70, sub impactul ideologiei comuniste, şi lipită forţat la corpusul autentic al poveştii, nu merită a fi reeditată. A fost o eroare din partea scriitoarei să-şi imagineze o continuare a vieţii Voicăi în anii colectivizării agriculturii, când Ion, băiatul adoptiv, va fi ajuns activist comunist şi-şi va „lămuri mama de „binefacerile Colectivei...(!)

*

Între Voica şi Pontiful (1972) s-a scurs o jumătate de secol de istorie, de viaţă, de creaţie; în aceşti ani, Henriette Yvonne Stahl a trăit numeroase evenimente dramatice, ale istoriei româneşti, ca şi ale destinului personal, a scris câteva cărţi – nu multe –, dar nu s-a schimbat în esenţă. „Domnişoara s-a maturizat, a devenit o femeie cu o personalitate puternică, dominată de setea de cunoaştere, pe care şi-a descoperit-o citind cărţi de filosofie, dar şi de iniţiatică, ezoterism, mistică, ocultism. Dintre scriitori, cel mai apropiat i-a fost Dostoievski. O experienţă a extazului, a „răpirii într-o altă dimensiune, pe care mărturiseşte a o fi trăit în anul 1933, a motivat-o să caute experienţe extraordinare şi oameni cu puteri neobişnuite, „iniţiaţi", frecventând de atunci cu asiduitate vindecători, telepaţi, hipnotizatori, vraci, cunoscători ai cabalei etc. Din acestea s-a nutrit arta ei de a crea o tipologie umană atipică, personaje bizare, psihologii abisale, care o situează în prelungirea esteticii romantismului.

Pontiful face parte, alături de Între zi şi noapte şi Drum de foc, dintr-un triptic romanesc ce are în centru o eroină pe nume Ana Stavri. La fel ca în romanele lui Sandu, scrise de Anton Holban în perioada interbelică, acelaşi personaj evoluează în trei romane fără legătură între ele – deci fără a constitui un ciclu; unitatea tripticului o dă numai acest personaj, alter-ego al autorului care-şi ficţionalizează experienţe autobiografice. Dar în timp ce Holban mizează pe subiectivitate şi autenticitate, Henriette Yvonne Stahl preferă să se exprime într-un discurs la persoana a treia.

Ana Stavri, tânăra inocentă din Între zi şi noapte, apare în Pontiful în ipostaza de femeie matură, scriitoare de talent, care a cunoscut dragostea, s-a despărţit de un bărbat şi acum se află într-un moment de echilibru al vieţii. Pe neaşteptate, îi apare în cale o fiinţă neobişnuită şi o atracţie inexplicabilă îi tulbură existenţa.

Personajul se numeşte Ara Surenian – doctor cu puteri de vindecător, hipnotizator şi telepat. Văzându-l la o conferinţă, Ana cade sub forţa de atracţie a ochilor lui, „ochi de somnambul, fascinanţi", dorindu-şi deodată, cu ardoare, să trăiască sub privirea lor până la sfârşitul vieţii. Nimic din personalitatea exterioară a acestui bărbat trecut de prima tinereţe, greoi, neîngrijit şi nemanierat, şi pe deasupra însurat, nu explică cotropitorul sentiment de dragoste trăit de Ana.

Ce este atunci iubirea? Puterea dragostei – sugerează scriitoarea – e de origine mistică, venind din adâncurile insondabile ale fiinţei universului, acolo unde se află esenţa armoniei divine. Când atinge obrazul doctorului, Ana simte acelaşi fior pe care i-l transmitea în copilărie mângâierea mamei. „Forţa care se degajă din trupul lui e dulce şi caldă ca o rugăciune – spune ea, amintindu-şi deodată de icoana Sfântului Iosif ţinând în braţe pe copilul Iisus, „cu mâna lui mică pe obrazul sfântului.

Această concepţie spiritualistă despre dragoste conduce povestea Anei Stavri, pentru o clipă, pe tărâmul fabulosului. Impresia eroinei că îl cunoştea de mult pe acest bărbat dăruit cu harul vindecării, iar că acum doar l-a reîntâlnit şi l-a recunoscut, ia forma motivului metempsihozei. Ca în romanul Adam şi Eva al lui Rebreanu, eroina coboară pe firul memoriei abisale în trecut, în alte vieţi, unde se regăseşte alături de acest bărbat. Asemenea celor şapte trepte ale reîncarnării traversate de cuplul lui Rebreanu, în Pontiful sunt sugerate două vieţi anterioare ale Anei, în care ea se vede subjugată de acelaşi bărbat cu puteri magice.

Romanul nu curge cu egală intensitate narativă şi putere de convingere – şi poate uneori cititorul zilelor noastre se distanţează de exaltarea naratoarei, percepând discursul despre „eternitate, „perfecţiune şi „iluminare" ca prea încărcat şi artificial.

Abia spre finalul cărţii povestea capătă dramatism. Când îşi dă seama că bărbatul nu răspunde dragostei ei, Ana simte o lovitură puternică în inimă, concretă ca lovitura copitei unui animal, şi se îmbolnăveşte grav. Descrierea suferinţei violente a femeii – până aproape de pragul morţii – şi apoi a vindecării constituie cea mai reuşită parte din roman. Scriitoarea pune în aceste pagini un patos extraordinar, o vibraţie a sensibilităţii şi a inteligenţei capabile să sugereze cu adevărat o dimensiune metafizică a iubirii. Pe alocuri, proza se învecinează cu poezia, în cuvintele lui Henriette Yvonne Stahl strecurându-se acorduri lirice eminesciene sau blagiene. Ana Stavri trăieşte drama Cătălinei, femeia pământeană intrată în sfera de atracţie a unei puteri suprafireşti. Ea se amăgeşte în legătură cu capacitatea de iubire absolută a oamenilor, până când are revelaţia limitelor. Cuvintele ei sună tulburător de asemănător cu Luceafărul eminescian: „Ara rămâne neschimbat, în veci neschimbat în împietrirea lui şi în veci e bărbatul meu, sau „Îl pot chema şi vine, dar vine ca un mort. Ana Stavri este deci o Cătălină neiubită de Luceafăr, purtând ea povara acestei imposibile iubiri. Dragostea dintre oameni – crede această scriitoare atrasă de ideea eternităţii – e „numai căutarea dramatică a unei iubiri dincolo de omenesc".

Un episod tulburător din romanul Pontiful, decupat parcă dintr-un poem blagian despre miracolul vegetal sau din episodul copacului de care se îndrăgosteşte fecioara Maitreyi, este povestea pomului din faţa casei Anei. Eroina apare ca o fiinţă ce comunică cu natura vegetală, îi percepe mesajele, poate pentru că într-o altă existenţă s-a identificat cu o plantă (floare de lotus). Într-un moment de mare nefericire, când dragostea ei imposibilă ameninţă să o distrugă, Ana cere ajutorul copacului: „Am plâns cu hohote şi, cu toate că nicio tresărire, nicio mişcare a frunzelor n-a fost în noaptea aceea, totuşi am crezut că pomul îmi este prieten şi că m-a auzit. O forţă subtilă s-a degajat parcă şi o primeam de la pom la mine..." Peste câteva zile, Ana se vindecă şi pomul se usucă.

*

La capătul lecturii a două romane atât de deosebite prin problematica lor, opera unei scriitoare prea puţin cunoscute azi îşi dezvăluie nota ei de pregnantă originalitate, de atracţie pentru personaje şi fapte care ies din sfera cotidianului. Henriette Yvonne Stahl e o prozatoare care se citeşte cu plăcere şi interes.

Elena ZAHARIA-FILIPAŞ

VOICA

I

– Voică, ce ai? De ce plângi?

Ca să răspundă, ţăranca ridică buimăcită capul din poală şi-şi şterse ochii tulburi de lacrimi, cu dosul palmei. Îi rămase faţa murdară.

– Ce să fie, domnişoară, vai de zilele mele!… Uite: mă goneşte! Mă goneşte Dumitru!

– Cum aşa? Nu înţeleg. De ce te goneşte?

– De!… Uite aşa!… – şi reîncepu să plângă resemnată.

– Voică, ridică-ţi capul şi răspunde-mi: de ce te goneşte? Spune-mi drept: ce i-ai făcut?

– Nimic, domnişoară.

– Atunci de ce te goneşte?

– Da’ ştie-l Domnul. S-a săturat şi pace…

Plângea, plângea.

– Nu mai plânge, Voică. O fi fost supărat şi ţi-a zis numai aşa, dar nu te poate goni. Lasă-l că o să-i treacă.

– Că nu mă goneşte să-mi zică: „pleacă şi eu să plec, da’ vezi: m-a bătut şi astă-noapte şi mi-a zis: „Na şi mai na până ai să te saturi şi o să pleci. Şi eu: „Dă, câine, dă! Că nu dai în mine, dai în vită, că vită să fi fost şi nu munceam atâta pentru tine! Şi a zis: „Vită, ne-vită, tu să pleci la mă-ta acasă. Şi eu: „Nu plec, mă! Nu plec nici moartă"… Ce să mai zic: i s-a urcat mânia la cap şi a dat turbatu’ în mine, a dat ca în câini.

Şi Voica, nenorocită, ghemuită jos, bocea a jale cu glas slab, cadenţat: „Aoleu, măiculiţa mea, ce ţi-am făcut?"

Jeluirea Voichii dăinui mult, din ce în ce mai slabă, mai resemnată, duioasă, contopindu-se cu înserarea ce se aşternea. Şi, ca viaţa ce se zbuciumase în tot lungul zilei, se stinse, obosită, târziu, în întuneric.

*

Când am deschis uşa odăii mele, lumina mare a flăcărilor din vatră îmi umplu dureros ochii, o clipă, şi apoi o zării pe Voica stând lângă vatră. Nu mai plângea. Nu mi-a spus nimica. Mi-a întins numai un scăunel mic şi scund să şed lângă foc ca în fiecare seară.

Voica fierbea mămăliga. Cocenii uscaţi ardeau cu lumină vioaie, dar se şi potoleau repede; iar odată cu flăcările ce aţipeau, se auzea cum încetinea şi bolboroseala ceaunului. Repede ea potrivea din nou pe foc un mănunchi de frunze de porumb uscat. Un timp, acopereau de tot focul şi-l întunecau. Nu mai vedeam nici pe Voica, nici lucrurile de primprejur, nimic decât ochii pisicii. Apoi, deodată, în convulsii dureroase, frunzele se aprindeau vioi împrăştiind din nou nebunia luminoasă a flăcărilor.

Când Voica amesteca mămăliga, rămâneam uimită: sta jos, lua ceaunul de pe pirostrie şi, aşa fierbinte, fără a-i simţi arsura, îl prindea cu tălpile picioarelor, îl ţinea strâns, şi, cu făcăleţul învârtea iute. Se auzea ritmic zgomotul metalic al brăţărilor ei. Când fierbinţeala o pătrundea, Voica, fâşâind scurt din buze – ca zgomotul apei ce dă în foc – sucea vasul. Şi toate făcute cu graba ce o ai când te încumeţi să ridici cu mâna un tăciune aprins, căzut pe podea.

Se auzi poarta scârţâind şi apoi şi carul tras de boii îngreuiaţi sub povara oboselii şi a întunericului. Sosea de la muncă Dumitru, bărbatul Voichii.

Intră în casă, cu paşi rari, înăbuşiţi în opinci. Îmi dete bună seara, şi întrebă răstit pe Voica:

– Gata mămăliga?

– Gata.

Se duse apoi să închidă poarta de la drum. În vatră se făcuse prea cald. Ieşii. Alene mi-am rătăcit paşii în lungul bătăturii. Era linişte. Cerul limpede se înălţase sus, sus de tot, stropit de stele.

Boii, două pete albe, rumegau culcaţi. Carul gol avea oiştea căzută cu capul la pământ. Pe o buturugă, mai în fund, sta Dumitru alb şi el, pătruns de aceeaşi oboseală ca a boilor.

Îmi reamintii spusele Voichii şi nu puteam crede ca liniştea lui să ascundă atâta răutate.

– Ce faci aici, Dumitre?

– Ce să fac, domnişoară? Uite… stau.

– Ai obosit?

– Păi… obosit.

– Mai aveţi mult de lucru?

– Este, domnişoară, este destul.

Copleşit de viaţă, o îndura cu nepăsare fără să o blesteme, fără s-o iubească. Părea că trăieşte din obişnuinţă.

– N-ar trebui ploaie?

– Ba ar trebui, că dacă nu dă se strică sămănătura.

– Cum, Dumitre, şi nu faceţi nimic?

– Păi, ce să-i faci... Şi apoi, lasă, domnişoară, că mai rabdă câmpul. Poate o da ploaia.

Scoase din brâu tabachera, o lovi scurt, o deschise şi-şi răsuci o ţigară.

Din casă se auzi glasul Voichii ce-l chema la masă. Sculându-se, răspunse înfundat:

– Hai că viu.

În treacăt, cu piciorul, mai împinse o grămadă de fân în faţa boilor. Intră în casă, cu paşii legănaţi. De câte ori treceam prin faţa uşii deschise, îi vedeam mâncând. Stăteau jos, aşezaţi lângă o masă joasă, rotundă. Mâncau, cu linguri de lemn, din aceeaşi strachină.

Păreau obosiţi, îngânduraţi. Focul ce încă pâlpâia, aruncând umbre curioase şi lumini roşietice, le deforma necontenit faţa.

Târziu, la mine în odaie, pe când sfârşeam şi eu masa, Maria, servitoarea cu care venisem de la oraş, îmi spuse:

– Domnişoară, să vedeţi cum a bătut-o pe Voica nenea Dumitru astă-noapte!

– De unde ştii?

– Da, zău. Am auzit-o cum se văita.

– Şi de ce a bătut-o?

– Voica a zis că nu vrea să ia copilul şi el a zis că atunci o goneşte.

– Ce copil?! – întrebai, cu totul nedumerită.

– Copilul lui Dumitru.

– Care copil?

– Ăla de l-a făcut în Moldova.

– Ce copil, Mario?

– Ştiu şi eu, domnişoară? Aşa zice ea.

– Cine, Voica?

– Da.

– Şi cu cine l-a avut? Nu cu Voica?

– Aş! Da’ de unde! Cu o ţigancă, în timpul războiului.

– Cu o ţigancă? Şi unde e copilul?

– La mă-sa. Şi zice că-l aruncă în curte de-l face pe nenea Dumitru de râs în tot satul şi că o bagă pe Voica în groapă cu farmece. Ferească Dumnezeu de ţigani.

Lămuream acum în lacrimile Voichii un înţeles.

– Şi biata Voica ce zice?

– Mi se pare că i-a cerut lui nenea Dumitru ale două pogoane de pământ de lângă grădină pe numele ei şi el zice că nu vrea să i le dea.

– Aşa? Dar dacă i le dă, atunci vrea Voica să ia copilul?

– Da.

Râsei.

– Păi, să-i dea Dumitru pământul şi să ia copilul la el, şi gata.

– Sigur.

– Şi nu-i dă?

– Nu.

Aveam impresia că mă căznesc să răspund unei ghicitori stupide care, cu cât te sileşti s-o dezlegi, cu atât e mai fără de înţeles.

Un ciocănit discret, şi Voica intră binişor, închise uşa şi, surâzând uşor, se opri în mijlocul odăii.

– Ce-i, Voică?

– Ce să fie, nimic. Am venit la mata.

La început crezusem că avea nevoie de mine, însă răspunsul ei nepăsător mă miră. Părea şi ea, ca şi Dumitru, atât de liniştită! Totuşi în liniştea lor parcă se pândeau, gata să dea o luptă duşmănoasă.

Aşezată jos, lângă mine, Voica mânca nişte pesmeţi de ceai. Zise:

– Iarăşi mi-a furat două puici afurisita de Floarea: am să-i fac una într-o zi… să mă pomenească!

– Care Floarea?

– Cumnata. A lui Stoian.

Dar Maria izbucni:

– Şi ea a zis de matale la fel: că i-ai furat o găină care oua!

Fără s-o mişte câtuşi de puţin învinuirea, Voica mai spuse o dată, tărăgănând cuvintele ca o melodie.

– Las’ că-i fac eu una!

Şi apoi, cu acelaşi glas domol care poate lăsa gândul într-altă parte:

– Domnişoară, să vii duminică la horă… Te îmbraci cu hainele cele ţărăneşti pe care le ai. Se-ndrăgostesc de matale toţi feciorii. Mândră ai fi!… Ţi-aş da şi salba mea!… Seara îţi pui praf alb pe obraz? Pudră d-aia?

Maria, în picioare, cu un surâs dispreţuitor pe buze, privea ţăranca aceea care nu fusese ca ea la oraş.

Întrebai:

– Voică, dar unde e Dumitru? Nu te aşteaptă?

Cu capul făcu semn că nu. Simţeam că are ceva să-mi povestească, dar că Maria o stinghereşte. Zise:

– Domnişoară, azi stau cu dumneata până te culci! Mă laşi?

– Stai. Mario, tu poţi pleca, îmi ajută Voica să mă culc.

Rămasă cu mine, Voica, stângace, nu ştia cum să-şi înceapă destăinuirea. Îşi frământa mâinile. O întrebai:

– Nu mai plângi, Voică?

– Nu mai plâng, domnişoară.

– Te-ai împăcat cu Dumitru?

– Aş!

Tăcu o clipă şi, hotărându-se brusc, îmi şopti grăbită:

– Domnişoară, eu am să plec.

– Te duci să te culci?

– Nu, plec de la el, de la Dumitru.

– Cum pleci? Unde?

– Uite aşa, la mama.

– Când

– La noapte.

– Şi el ce zice?

– Nu ştie… Şi când oi pleca, atunci o să vadă el cine-i sunt la casă! Să-l vedem singur!

O întrebai fără înconjur:

– Dar tu ce te faci dacă dă el divorţ? Ştii: despărţanie – îndreptai în faţa ochilor ei miraţi – şi o aduce pe aia cu copilul?

Voica, fără să se mire că ştiu şi eu de copil – se vede că de aceea îi spusese Mariei, ca să aflu eu –, nu răspunse o clipă, ca vrând să-şi adune gândurile, şi apoi începu încet şi rar:

– Uite, el nu ştie, dar i-am ascuns nişte ţoale şi când plec le iau cu mine. Atunci el, întâi, o să zică: „Bine că a plecat, dar când o vedea că-i lipsesc hainele, o să vie fuga să mi le ceară înapoi. Eu îi zic: „Nu ţi le dau până nu mergem la dreptate. Aşa mi-ai fost, aşa îţi sunt. El o să se întoarcă acasă şi o să se pregătească să plece peste câteva zile în Bucureşti, la ţigancă, să ieie copilul şi să facă scris la judecată, cum ziseşi, că am plecat; dar în casa pustie n-o să-şi găsească nici singurel rostul, darmite cu copil mic…

Voica povestea mereu fără să i se urce nici cea mai mică emoţie pe faţă, iar eu, încremenită, ascultam înşiruirea ei. Spusei:

– Aduce ţiganca în locul tău.

Voica dete scurt din cap, dispreţuitoare:

– Să-l vedem: o face-o şi pe asta?… Domnişoară, aia e ţigancă d-alea turbatele, căţea de se întinde cu toţi şi-şi leapădă copiii, căci mi-a fost destul blestem de nu mi-a dat şi mie Domnul sfânt colo, un copil măcar, că tot asta mi-o spune când îi zic ceva de ăla din Moldova şi de femeia cu care s-a încurcat, arz-o focul: Fa, în loc să zici bodaproste că ţi-am adus unul, puturoaso – să mă iertaţi, domnişoară, că aşa îmi zice…

– Dar tu de ce n-ai avut?

– Ştiu şi eu? Aşa şi sora mea. Are şi ea destule zile amare, dar nu ca mine. Şi zic: pe ţigancă n-o aduce, că ştie cine e. Atunci mai stă câteva zile singurel de n-are nici cine să-i facă fiertura şi apoi mai vine o dată la mine… de-mi cere hainele; eu nu i le dau nici dacă mă bate, căci aci, la el, mă bate, aşa ca să zic într-o zi, sătulă: da, adu-l odată şi pace, să isprăvim – şi aşa să nu-mi mai dea pământ; da’ acolo…

– Voică, dar fără pământ de ce nu iei copilul?

– Fără pământ nu, căci dacă se prăpădeşte el, Doamne fereşte, ia corcitura aia de copil, făcut cu alta, tot ce am muncit eu, că e lege şi rămân pe drumuri la pomana lui… Şi zic că acolo nu m-o bate atât ca să nu pot răbda şi atunci spune el: „Na, fă, pământ, eu aduc copilul şi… vină".

Aci Voica începu să plângă, ca şi cum deznodământul s-ar fi