Romanțe pentru mai târziu

De Minulescu Ion

„Ion Minulescu a fost cel care a împământenit la noi un mod de viață simbolist – sinteză între boemă și dandism. Adică acea voită diferențiere de lumea comună, prin ceea ce s-a numit atunci «spiritul decadent». [...] Ce aducea nou Ion Minulescu în poezie? În primul rând, o altă lume, o altă sursă de inspirație; nu satul, ci orașul, nu un univers cantonat în vechime, ci unul modern.

Frumusețea liricii lui Ion Minulescu a constat în faptul că poetul a țintit și a izbutit să rămână el însuși, cu tot ce a adus nou și personal în literatura română. Iar atunci când și-a extins aria inspirației, s-a păstrat în matca proprie. A căutat s-o lărgească, iar apele s-au dus la vale și mai zglobii, și mai nepăsătoare. Chiar dacă unii cu care a pornit la drum l-au întrecut, chiar dacă dintre cei care-au venit după el câțiva au aflat căi mai adânci de expresie, Ion Minulescu nu și-a pierdut identitatea.“ – Valeriu Râpeanu

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066863414

Previzualizare carte

CRONOLOGIE

1881

La 6 ianuarie, în Bucureşti, se naşte Ion Minulescu (dintr-o eroare la starea civilă, este înregistrat drept Minculescu). Era fiul lui Tudor Minulescu, un negustor originar din Slatina, şi al Alexandrinei Ciucă.

Şcoala primară şi liceul (până în clasa a VII-a, când rămâne corigent la limba română) le urmează la Piteşti. Se înscrie la un liceu particular din Bucureşti.

1897

Debutează – semnând cu iniţialele I.M. şi pseudonimul Nirvan – în revista „Povestea vorbei", cu poeziile Gândului şi În aşteptare.

Va mai publica versuri în „Foaia interesantă, „Foaia pentru toţi, „Moda ilustrată, „Carmen, „Evenimentul" etc.

1900

După ce îşi dă bacalaureatul (1899), intră la Facultatea de Drept din Bucureşti, frecventând doar un semestru.

În acelaşi an pleacă la Paris (unde va sta până în 1904), cu intenţia de a-şi continua studiile juridice.

Ia contact cu boema pariziană decadento-simbolistă. Cunoaşte poeţi, pictori, ziarişti; îi citeşte pe Baudelaire, Laforgue, Lautréamont, Verlaine, Rimbaud, Corbière, Maeterlinck ş.a.; frecventează cafenelele literare Chat Noir, Vachette, Closerie de Lilas ş.a.

grup-Ion-Minulescu%2cClaudia-Milian%2cC.jpg

Împreună cu un grup de prieteni, într-un „decor"... extraurban

1905

Revine în ţară fără a-şi fi terminat studiile. Publică poezii scrise la Paris în revista lui O. Densuşianu, „Vieaţa nouă. Preferinţele simbolisto-moderniste ale poetului nu-l vor împiedica totuşi să-şi publice versurile şi în „Viaţa literară şi artistică (revistă desprinsă din trunchiul „Semănătorului" şi condusă de G. Coşbuc şi I. Chendi).

1906-1907

Împreună cu poetul D. Anghel, care îi devine prieten, Minulescu traduce din versurile lui A. Samain, Ch. Guérin, H. de Régnier, publicându-le sub pseudonim în „Semănătorul şi în „Viaţa literară şi artistică.

1907

Se angajează redactor la cotidianul liberal „Viitorul".

Participă şi la activităţile cenaclului literar condus de Mihail Dragomirescu, începând să colaboreze mai sistematic la revista acestuia, „Convorbiri critice".

Publică primele romanţe în „Viaţa literară şi artistică, „Viaţa românească şi „Convorbiri critice". Cu poezia În oraşul cu trei sute de biserici, Minulescu câştigă admiraţia lui I. L. Caragiale (care îi scrie de la Berlin lui M. Dragomirescu, cerând detalii despre tânărul poet).

1908

Scoate publicaţia simbolistă „Revista celorlalţi", unde va publica articolul-manifest Aprindeţi torţele!, militând pentru depăşirea posteminescianis-mului şi afirmarea literaturii noi, moderniste.

Ion Minulescu debutează editorial cu volumul de poezii Romanţe pentru mai târziu (Editura Alcalay, Bucureşti), patentând modelul romanţei simboliste în poezia românească.

În acelaşi an, îi mai sunt publicate volumul de versuri Liturghii profane şi prozele de factură simbolistă din Casa cu geamuri portocalii.

M.Sadoveanu%2cC.Pavelescu%2cG.jpg

Alături de M. Sadoveanu, C. Pavelescu, E. Gîrleanu, Sextil Puşcariu ş.a.

1910

Este membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români.

1912

Scoate revista „Insula, de factură simbolistă. Ca şi „Revista celorlalţi, şi aceasta îşi încetează apariţia după trei numere, însă reuşeşte să impună o „celulă" simbolistă românească.

1913

Publică volumul de versuri De vorbă cu mine însumi (Editura „Flacăra", Bucureşti), cu ilustraţii de Iser.

1914

Se căsătoreşte cu poeta Claudia Millian.

Poetul e un obişnuit al boemei literare şi artistice bucureştene, la Terasa Oteteleşanu sau la cafeneaua Kübler.

1914-1919

Este şef al Biroului de Presă şi, apoi, director de cabinet în Ministerul de Interne.

1916

Începând războiul, se refugiază în Moldova, la Iaşi. Este în continuare prezent cu articole în presă şi deschide un salon literar-artistic, organizat în beneficiul răniţilor de război.

1919

Demisionează din Ministerul de Interne.

1920

Apare volumul de proze Măşti de bronz şi lampioane de porţelan (Editura Alcalay, Bucureşti). Colaborează la „Sburătorul lui E. Lovinescu, care îl considera „adevăratul stegar al mişcării simboliste româneşti.

grup-printre-care-Ion-Minulescu%2cCoca-Farago.jpg

Într-un grup de cititori şi de admiratori (alături de Coca Farago)

Interiorul-casei-lui-Minulescu.jpg

În interiorul casei scriitorului

1921

I se publică şi se joacă piesele Pleacă berzele şi Lulu Poppescu.

Scoate, împreună cu Mihail Sadoveanu, buletinul literar „Cetiţi-mă".

1922

Până în 1940, este director general la Ministerul Cultelor şi Artelor, funcţie în virtutea căreia Ion Minulescu va încuraja artele şi literatura. La propunerea sa se instituie premiile naţionale pentru literatură şi artă şi organizarea de saloane oficiale de artă plastică.

1923

Deschide primul Salon Oficial de Artă Plastică, unde expun Gh. Petraşcu, Th. Pallady, N. Tonitza, Al. Ciucurencu, Iser, Ion Irimescu ş.a.

Ion-Minulescu-1.jpg

La plimbare

1924

Îi apare romanul Roşu, galben şi albastru (Editura Cultura Naţională, Bucureşti).

I se pune în scenă piesa Omul care trebuia să moară (publicată în 1939, cu titlul Ciracul lui Hegesias).

1926

Este numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

Scrie şi i se joacă piesa de teatru Manechinul sentimental (Editura Cultura Naţională, Bucureşti).

La „plebiscitul organizat de revista „Ideea europeană, romanul lui Minulescu, Roşu, galben şi albastru, câştigă votul publicului, „devansând" romanul Pădurea spânzuraţilor, al lui Rebreanu (în materie de literatură, un critic ca E. Lovinescu se va îndoi însă de justeţea rezultatelor „votului universal").

1927

Apar volumul de poezii Spovedanii şi piesa de teatru Allegro ma non troppo.

1928

Apar romanul autobiografic Corigent la limba română (Editura Cultura Naţională, Bucureşti) şi piesa de teatru Amantul anonim (Editura „Ramuri", Craiova) – pusă în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti.

Ion Minulescu este distins cu Premiul Naţional pentru Poezie.

1930

Apar volumul de poezii Strofe pentru toată lumea (Editura Cultura Naţională, Bucureşti) şi volumul Cetiţi-le noaptea (Editura Cultura Naţională, Bucureşti), cu povestiri decadento-simboliste şi fantastice.

1931

Este publicat romanul cu tentă satirică Bărbierul regelui Midas sau Volup-tatea adevărului (Editura Naţională Ciornei, Bucureşti)

1933

Apare romanul 3 şi cu Rezeda 4 (Editura „Adevărul", Bucureşti).

1936

Îşi adună poeziile din reviste în volumul Nu sunt ce par a fi (Fundaţia Regele Carol II).

1937

În „Familia" îi apare piesa de teatru Nevasta lui Moş-Zaharia.

1939

Îşi publică, într-o „ediţie definitivă", volumul Versuri (Editura Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă).

1941

Conduce ziarul „Bucureşti" (alături de Mircea Damian).

Ion-Minulescu-cu-sotia-sa.jpg

Împreună cu soţia

1943

Îi sunt editate Finita la commedia sau Da capo al fine (dialog dramatic într-un act) şi Ron del Rio (proză dramatică într-un act).

I se publică volumele Versuri (a doua „ediţie definitivă", adăugită) şi Cine-i autorul acestui roman senzaţional?, o culegere de nuvele cuprinzând şi texte mai vechi, din Cetiţi-le noaptea.

1944

Pe 11 aprilie, la Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti, Ion Minulescu se stinge din viaţă (în urma unui stop cardiac, efect al comoţiilor suferite pe timpul bombardamentului aerian din 4 aprilie).

*

În 1945, ia fiinţă „Asociaţia prietenilor lui Ion Minulescu (condusă de Mihail Sadoveanu); aceasta instituie premiul (anual) de poezie „Ion Minulescu.

Poet, prozator, dramaturg, cronicar al vieţii culturale şi artistice, Ion Minulescu a fost o personalitate activă a modernismului literar românesc (sincronizat cu peisajul cultural occidental); a fost un familiar nu doar al cercurilor literare, ci şi al artelor plastice şi al teatrului şi, deopotrivă, unul dintre gaze- tarii importanţi ai primei jumătăţi a secolului al XX-lea.

grup-Ion-Minulescu%2c-Claudia-Milian.jpg

Ion Minulescu şi Claudia Millian, în mijlocul prietenilor

PREFAŢĂ

Apariţia în colecţia „Biblioteca pentru toţi a „Jurnalului Naţional a unei noi culegeri din lirica lui Ion Minulescu are o semnificaţie aparte. Şi aceasta deoarece către mijlocul lui aprilie s-au împlinit şaizeci şi cinci de ani de când inima poetului a încetat să mai bată. De atunci, din ziua de 11 aprilie 1944 şi până astăzi, au trecut mai mulţi ani decât cei ce au fost hărăziţi vieţii sale pământeşti. Împlinise 63 de ani în ianuarie 1944. Dar acest moment aniversar are şi o altă semnificaţie: Ion Minulescu a încetat din viaţă în urma a primului bombardament anglo-american asupra capitalei României, cel de la începutul după- amiezei zilei de 4 aprilie 1944. Aşa cum a povestit fiica sa, Mioara Minulescu, în interviul pe care mi l-a acordat la împlinirea a cincizeci de ani de la moartea iubitului său părinte, când incredibila urgie s-a abătut asupra Bucureştiului Ion Minulescu se afla în apartamentul său de la etajul doi al imobilului din Bulevardul Gheorghe Marinescu, nr. 17, un adevărat templu al artei – cum este şi astăzi – înconjurat de tablourile prietenilor săi, mari pictori contemporani cu el, unde totul purta pecetea unui gust ales şi al rafinamentului caracteristic fiinţei sale. Câteva clipe după ce totul a început să se zgâlţâie, să se cutremure sub povara bombelor ce se abăteau asupra populaţiei paşnice a Bucureştiului – Ion Minulescu, asemeni multora, foarte multora dintre cei ce se aflau în Capitală, nu au crezut că aşa ceva este posibil. Coborât în stradă nu şi-a însoţit familia în adăpostul din grădina Palatului Cotroceni, aflat peste drum de blocul în care locuia. La braţ cu un prieten, s-a plimbat pe trotuarul din faţa imobilului, deşi covorul de bombe se aşternea aducând moarte, deşi cerul era brăzdat de obuzele antiaeriene, de rafalele mitralierelor de pe avioanele de vânătoare. El, bărbatul care trăise un prim război mondial, iar de trei ani îl cunoştea şi pe cel de al doilea, nu–şi închipuia că infernul crimelor poate să fie şi altundeva decât în încleştarea tranşeelor. Dar, în momentul când urgia s-a prăbuşit cu o neimaginabilă cruzime asupra oamenilor care îşi duceau viaţa de fiecare zi, Ion Minulescu a scris ultima pagină a vieţii lui, pe care soarta nu i-a mai îngăduit să o aştearnă pe hârtie. N-ar mai fi fost nevoie să îşi imagineze un Don Quijote modern sfidând toate însemnele morţii care se prăvăleau într-o canonadă diabolică nemaivăzută şi chiar neînchipuită. Pentru că acel Don Quijote era el, poetul care, ca şi „eroii" versurilor sale, sfida urâtul, barbaria, tot ce era menit să distrugă, să semene o moarte cruntă.

Acum, versurile scrise cu ani în urmă i s-au părut cât se poate de adevărate. Primăvara inutilă din Poezii de altădată se dovedea o primăvară tragică: „Eram şi eu ca ea – un liceean / Cu frecvenţa cursurilor pe... trotuar... / Dar de data asta, nu ştiu cum, / N-am dat nici măcar de urma ei pe drum. Drumurile se despărţiseră aşa încât întrebarea din final îşi afla dramaticul răspuns: „Primăvară, primăvară, / Inutila mea fecioară, / Nu cumva te-ai sinucis? Poetul a înţeles că aceasta avea să fie ultima primăvară nu numai a lui, ci a lumii din care crescuse poezia lui. A închis ochii pe un pat de spital, spunând versuri, fiind şi în ultimele clipe în acord cu fiinţa lui. Poate unele din ele au fost cele din Romanţa celui ce s-a întors: „Vă rog tăceţi– / Că-s obosit, / Şi-aş vrea să dorm, / Şi-aş vrea să mor / De-ar fi să pot muri curând şi mai uşor / Ca cei ce-s morţi de mult!... / Tăceţi / Vă rog tăceţi…"

Moartea lui are în perspectiva timpului o semnificaţie simbolică. Peste doar câteva luni, într-una din zilele de la sfârşitul lunii august, alte urgii începeau să se abată asupra ţării lui. Care nu l-ar fi cruţat nici pe el. Nu i-au cruţat pentru mai bine de un deceniu versurile trecute la indexul circulaţiei publice. Dar când au reînceput să fie tipărite într-o lume care nu avea nimic cu lumea liricii sale, care – mai bine zis –se afla la antipodul ei, s-a văzut că ele se păstrau proaspete, că nimic nu le ofilise, că n-aveau nimic conjunctural şi că, din nou, erau biruitoare. Aşa cum a fost timp de şaizeci şi cinci de ani de la trecerea lui dincolo, aşa cum va fi odată cu apariţia acestui volum şi dincolo de şaizeci şi cinci de ani.

De la începutul afirmării sale destinul literar al lui Ion Minulescu a fost marcat de câteva paradoxuri. Primul său volum de versuri a reprezentat un act prin care poetul lucid afirma ruptura dintre versurile sale şi lumea contemporană. Începând cu titlul Romanţe pentru mai târziu, continuând cu poezia ce avea valoarea unei profesiuni de credinţă, intitulată Romanţa noului-venit, şi încheind cu penultimul vers concluziv al acesteia: „Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare, totul vădea conştiinţa poetului cu privire la noutatea versurilor sale (podoabe noi, romanţe noi, noi sosiţi, noi magii) şi la neputinţa celor din vremea lui de a înţelege formula liricii sale. El vorbea în numele „aureolelor de mâine şi al „artei viitoare". Iar ultimul vers al Romanţei noului-venit se circumscrie într-o exprimare de nedisimulată concreteţe momentului când se producea acest divorţ spiritual: „Era prin anul una mie şi nouă sute opt – îmi pare" - anul apariţiei primului său volum de versuri.

Primul paradox constă în faptul că poetul care debutează socotindu-se un neînţeles, fără audienţă la public, ajunge să cucerească o popularitate care, după cel dintâi război mondial, a crescut în progresie geometrică. O popularitate la care au contribuit într-o măsură deloc neglijabilă înzestrările de interpret al propriei sale opere¹, un farmec aparte al omului, care făceau din proscrisul şi boemul de altădată o vedetă ce cucerea instantaneu adeziunea publicului. Faptul că unele din aceste „romanţe" au inspirat compozitorii, în partituri ce nu ridicau dificultăţi de receptare, reprezintă o altă sursă a răspândirii liricii sale în medii în general refractare la poezia modernă.

Poetul lucid de la începutul secolului, conştient că versul său