Peripețiile bravului soldat Švejk

De Jaroslav Hašek

Bonom și guraliv, Švejk devine cel mai loial soldat ceh al armatei austro-ungare când este încorporat la izbucnirea Primului Război Mondial. Deși pare că singura sa dorință este să ajungă pe front, descurcărețul Švejk se folosește de toate subterfugiile posibile în relația cu medicii, polițiștii, preoții și ofițerii care îl bat la cap ca să intre în luptă, țelul său fiind să se țină cât mai departe de front. Povestea unui „om mărunt“ prins într-o uriașă mașinărie birocratică, Peripețiile bravului soldat Švejk este una dintre cele mai amuzante și subversive satire despre inutilitatea războiului din literatura universală.

Genial… Poate cel mai amuzant roman scris vreodată.

The Guardian Hašek a fost un geniu al comicului. Sunday Times

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 15 apr. 2020
• ISBN: 9786063354168

Previzualizare carte

Precuvântare

Marile epoci au nevoie de oameni mari. Dar pe lumea asta există şi eroi modeşti, anonimi, care n-au cucerit slava lui Napoleon, istoria îi trece sub tăcere. Dacă, însă, le-ai cerceta cu atenție viața, ai observa că slava lor este în stare s-o adumbrească chiar şi pe cea a lui Alexandru Macedon. Bunăoară, în zilele noastre, poți întâlni pe străduțele oraşului Praga un omulean îmbrăcat sărăcuț, care nici nu bănuieşte ce rol a jucat în istoria epocii noastre noi şi mărețe. El îşi caută modest de drum, pe nimeni nu opreşte, şi nici jurnaliştii nu-l acostează cu rugămintea să-i dea vreun interviu. Dacă l-ai întreba cum îl cheamă, el ți-ar răspunde simplu şi sfios: „Švejk".

Şi într-adevăr, acest om tăcut, în haine ponosite, e tocmai acel brav soldat Švejk, acel erou curajos, al cărui nume, încă de pe timpurile Imperiului Austro-Ungar, flutura pe buzele tuturor cetățenilor Regatului Cehiei şi a cărui slavă nu s-a stins nici în republica de azi.

Personal îl iubesc din toată inima pe acest brav soldat şi, aducând la cunoştința cititorilor peripețiile lui din timpurile războiului mondial, sunt sigur că o să-l îndrăgească toată lumea ca pe un erou nerecunoscut. Ce-i drept, el n-a dat foc templului zeiței din Efes, cum a făcut-o prostănacul de Herostrat, numai ca să nimerească în coloanele ziarelor şi în manualele şcolare.

Dar cred că nici nu era nevoie.

Autorul

Partea întâi. ÎN SPATELE FRONTULUI

Capitolul I. Intervenția bravului soldat Švejk în războiul mondial...

– Carevasăzică, ni l-au ucis pe Ferdinand, veni cu veste către Švejk servitoarea.

Acum câțiva ani comisia medicală îl declarase pe domnul Švejk tâmpit iremediabil. Dumnealui, părăsind serviciul militar, îşi căutase o ocupație – trăia din negoțul de câini, nişte javre răpănoase şi vagabonde, cărora le ticluia cu propria sa mână pedigriul şi rasa, ca fiind dintre cele mai nobile.

În afară de această ocupație, domnul Švejk mai suferea de reumatism şi chiar în momentul de față îşi ungea genunchii cu alifie opodeldoc.

– Pe care Ferdinand, doamnă Müllerová? întrebă acesta, continuând să-şi maseze genunchii. Eu cunosc doi Ferdinanzi: unul – servitor la farmacistul Pruša, care din greşeală a băut o sticlă cu ulei de păr; dar mai este unul, Ferdinand Kokoška, cel ce strânge scârnă de câine. Nu-i mare pierdere nici de unul, nici de altul, doamnă Müllerová.

– Vai, conaşule, dar vorba e de arhiducele Ferdinand, cel de la Conopište, grăsunul, cucernicul!...

– Maica ta Hristoase! strigă Švejk. Asta-i bună! Şi unde, mă rog, i s-au întâmplat toate acestea domnului arhiduce?

– La Sarajevo, conaşule, la Sarajevo. Ştiți, cu pistolul. Tocmai trecea pe acolo cu arhiducesa lui în automobil, şi poc! cu glonțul...

– Ca să vezi, doamnă Müllerová, chiar în automobil! Fireşte, un domn ca dânsul îşi poate permite şi una ca asta. Probabil, nici prin gând să-i treacă, cât de păgubos se poate sfârşi un voiaj cu automobilul. Şi încă unde, la Sarajevo! Ştii că Sarajevo e în Bosnia, doamnă Müllerová? Te pomeneşti că turcii ne-o fi făcut-o. Nu trebuia să le luăm Bosnia şi Herțegovina... Să ştii că asta e, doamnă Müllerová. Carevasăzică, domnul arhiduce e în împărăția cerurilor. Spune-mi, mult s-a zbătut?

– Nici n-a oftat, conaşule, cu revolverul nu-i şagă. Nu demult, chiar la noi, la Nusle, un domn se juca cu revolverul: şi-a împuşcat familia, ba şi portarul pe deasupra: dumnealui se dusese să vadă cine împuşcă la etajul trei.

– Al dracului revolver! Altele, doamnă Müllerová, măcar crapi, nu iau foc. Ei, dar pentru arhiduce s-au ostenit, au procurat ceva, se vede, fain. Fac prinsoare că omul care a tras într-însul se îmbrăcase frumos pentru trebuşoara asta... Ia gândeşte-te dumneata, să tragi în domnul arhiduce, ce, e foaie verde? N-ai să împuşti ca un oarecare braconier, să zicem, pe un pădurar, întâi şi întâi te gândeşti cum ai să te înfățişezi înaintea Domniei Sale. Pentru că de dumnealui n-ai să te apropii în zdrențe, nu-i aşa? Musai să ai pe cap țilindru, altfel te înşfacă polițistul.

– Se zice, erau mai mulți, conaşule.

– Păi cred şi eu, doamnă Müllerová, confirmă Švejk, isprăvind masajul. Dacă, de-o vorbă, mata ai vrea să-l împuşti pe arhiduce sau pe Măria Sa împăratul, numai că te-ai sfătui cu cineva. Bine-i o minte, da’ două şi mai bine-i: unul spune una, altul alta şi, cum zice imnul nostru, „calea spre victorie e presărată cu flori. Principalul e să adulmeci când un astfel de domn are a-ți trece pe dinainte, îți mai aduci aminte de domnul acela Lucheni, care a înjunghiat-o pe răposata Elizabeta cu jungherul? Să te mai încrezi după asta în cineva, doar se plimbau în doi! Nici o împărăteasă nu mai iese de atunci la plimbare. O soartă ca asta pe mulți îi aşteaptă, ai să vezi, doamnă Müllerová, zău o să se ajungă şi la țarul rus, şi la țarița lui, şi, poate, şi la împăratul nostru, nu mai dea Domnul, că doar au început-o cu unchiu-său... Fiindcă a venit vorba, bătrânul are grozav de mulți duşmani, chiar mai mulți decât Ferdinand. Mai deunăzi un domn spunea la cârciumă: „O să vie vremea şi toți împărații o să pice ca popicele, că nici procurorul general n-o să-i scape. Pe urmă s-a dovedit că onorabilul n-avea cu ce-şi plăti consumația şi cârciumarul a fost nevoit să cheme un polițist. Da’ domnul, jignit, când i-a ars cârciumarului o palmă, iar polițistului – două, gata, l-au şi ridicat cu panerul şi dus a fost... Da, doamnă Müllerová, câte nu se întâmplă în ziua de azi! Carevasăzică, pierdere, ce pierdere pentru Austria... Când eram încă în armată, un infanterist l-a împuşcat pe căpitan. Şi-a încărcat arma – şi direct la cancelarie. Acolo i-au spus că n-are ce căuta, da’ el ținea morțiş una: trebuie să vorbesc cu domnu’ căpitan. Căpitanul a ieşit şi i-a spus că nici mort nu pupă concediul, da’ soldatul: „Ce?" – şi nu-i căpitanul!... Glonțul trecuse prin inima căpitanului, făcând pacoste mare şi în cancelarie: țăndări au rămas dintr-o sticlă cu cerneală şi s-au măscărit actele oficiale.

– Dar cu soldatul ce s-a întâmplat? întrebă într-un târziu doamnă Müllerová, în timp ce Švejk se îmbrăca.

– S-a spânzurat cu pachiştele, răspunse Švejk, periindu-şi țilindrul. Şi nici nu erau măcar ale lui pachiştele, ci le împrumutase de la gardianul închisorii, chipurile, îi cădeau pantalonii. Dar ce avea să facă, să aştepte să-l spânzure cu juvățul lor? Ştii, doamnă Müllerová, în astfel de cazuri toți îşi pierd capul. Pe gardian l-au degradat şi l-au condamnat la şase luni închisoare, dacă el nu le-a împlinit – a şters-o în Elveția, unde-i preot într-o biserică. Doamnă Müllerová, azi rar întâlneşti un om cinstit, îmi vine să cred că domnu’ arhiduce amarnic s-a înşelat în omul acela care a tras într-însul la Sarajevo. Garantat lucru, văzându-l strigând „ura, „ura, ce şi-o fi zis: „Să ştii că-i un om cumsecade, dacă strigă „ura". Când colo, acela se-apucă şi-l coseşte... Spune-mi, a vârât multe gloanțe în el sau numai unul?

– Ziarele scriu că arhiducele era dârmon, conaşule. Toți plumbii l-au nimerit.

– Ei, că asta se face foarte repede, doamnă Mülle­rová. Pentru aşa o trebuşoară mi-aş procura un browning; e ca o jucărie, într-o minută seceri cu dânsul douăzeci de arhiduci – graşi ori slabi – pe alese. De altfel, fie vorba între noi, doamnă Müllerová, într-un arhiduce gras nimereşti mai uşor, decât în unul slab. Îți aminteşti cum a fost împuşcat regele Portugaliei? Ş-acela, ce matahală era, dom’le! Închipuie-ți, unde s-a mai văzut un rege slab... Ei, că ne-am luat cu vorba... Uite ce e, am plecat „La Potirul", la cârciumă. Dacă vine clientul după foxterier, am luat de acuma arvuna, aşa că spune-i: cățelul e la crescătoria mea de câini din afara oraşului. Nu demult i-am tăiat urechile, iar până nu i se vindecă tăieturile, nu poate fi transportat, că răceşte. Cheia, fii bună, las-o portăresei.

În cârciuma „La Potirul" – un singur client, agentul secret Bretschneider şedea la o masă. Cârciumarul Palivec spăla vesela, în timp ce Bretschneider încerca zadarnic să-l momească în plasa lui.

Palivec era spurcat la gură, expresiile „dos şi „rahat, în forma lor necenzurată, îi reveneau pe limbă după fiecare cuvânt. Şi păcat, căci era foarte citit şi-i sfătuia pe toți să ia cunoştință de ceea ce-a scris Victor Hugo în pasajul unde se pomeneşte despre răspunsul dat englezilor de către vechea gardă a lui Napoleon, somată să se predea în bătălia de la Waterloo.

Între timp, Bretschneider căuta să presare sămânță de vorbă cu cârciumarul.

– Ce vară frumoasă...

– Căcat cu apă de ploaie! răspunse Palivec, aranjând vesela în galantar.

– Că bună ne-au făcut-o şi ăia la Sarajevo! reluă Bretschneider cu slabă nădejde.

– Care „Sarajevo"? întrebă Palivec. Ai în vedere cârciuma din Nusle? Acolo-s cu capetele sparte în fiecare zi. Aşa-i la Nusle!

– E vorba de Sarajevo din Bosnia, domnule Palivec. Acolo l-au împuşcat pe arhiducele Ferdinand... Ce ai a zice?

– Eu unul nu mă bag în tărăşenii din astea. Să mă pupe ei cu toții într-un loc! răspunse cuviincios domnul Palivec, aprinzându-şi luleaua. Azi, dacă îți vâri nasul într-o daraveră alde astea, o înfunzi. Eu îs cârciumar, dom’le. La mine vin şi cer bere şi eu le dau bere, atât! Sarajevo, arhiducele, de care vorbeşti, nu mă interesează. Toate astea duc la puşcăria Pankrac¹.

Bretschneider tăcu, rotindu-şi dezamăgit ochii prin cârciumă.

– Pe vremuri atârnă aici portretul împăratului, reluă el într-un târziu. Chiar acolo unde-i acuma oglinda.

– Aveți dreptate, răspunse domnul Palivec, portretul atârna... Dar l-au cacarisit muştele, l-am suit în pod. Ştiți cum se întâmplă: vine un deştept, observă, spune o prostie şi, când cauți, intri la apă. Asta îmi mai lipsea?

– Dar uiți de Sarajevo, domnule cârciumar, ai? Urâtă vreme, nu?

La întrebarea asta directă şi viclean domnul Palivec răspunse cu multă prudență:

– Că bine ziceți, grozav de cald e acuma în Bosnia şi Herțegovina. Când făceam acolo armată, locotenentul nostru îşi punea gheață la ceafă.

– La ce regiment ai slujit, stimabile?

– Nu țin minte... Niciodată nu mă interesează rahaturile, răspunse domnul Palivec. Şi niciodată n-am fost curios să le răscolesc. Prea multă curiozitate strică...

Agentul secret Bretschneider tăcu. Chipul lui posomorât se mai lumină o dată cu apariția lui Švejk, care, păşind pragul, comandă din mers o bere neagră şi făcu următoarea observație:

– E zi de doliu şi la Viena astăzi.

Ochii lui Bretschneider scânteiară a speranță şi el rosti grăbit:

– La Konopište sunt arborate zece drapele negre.

– Mai degrabă douăsprezece, cred, adăugă Švejk, după ce sorbi o duşcă.

– De ce credeți că douăsprezece? se interesă Bretschneider.

– Pentru ca să fie număr rotund: cu duzina socoteala e mai uşoară şi, apoi, te costă şi mai ieftin, răspunse Švejk.

Se aşternu tăcere. Acelaşi Švejk o alungă, oftând:

– Carevasăzică, Dumnezeu l-a iertat şi l-a strâns la pieptu-i. N-a mai aşteptat să-l vadă împărat. Pe timpuri, când îmi făceam milităria, un general a căzut de pe cal. Când să-l urce din nou în şa, bagă soldații de seamă că dumnealui e țeapăn, dom’le. Şi acum gândeşte-te că se aştepta să fie avansat feldmareşal şi s-au întâmplat toate chiar în timpul paradei militare. Uite la ce duc paradele astea; pesemne, şi la Sarajevo un fel de paradă o fi fost. Țin minte cum tot la o astfel de paradă mi-au găsit lipsă al douăzecelea nasture de la mundir şi pentru asta mi-au dat paişpe zile carceră. Două zile am zăcut legat burduf, ca Lazăr. N-ai încotro, aşa-i în armată, fără disciplină se duce dracului totul. Locotenentul nostru Makovec ne spunea întotdeauna: „Mă, dacă n-ar fi disciplina, dobitocilor, v-ați cățăra pe copaci ca momițele. Milităria, neghiobilor, vă face oameni!" Credeți, n-avea dreptate? Închipuiți-vă un parc, să zicem, ca ăsta de lângă piața Carol, în fiecare copac câte un soldat de-al nostru, fără disciplină. Sincer vă spun, de asta m-am temut şi mă tem.

– Nu ştiu de ce-mi pare că Sarajevo e isprava sârbilor, încercă Bretschneider să schimbe placa.

– Vă înşelați, răspunse Švejk. Trebuşoara asta au făcut-o turcii din pricina Bosniei şi Herțegovinei.

De data asta Švejk îşi expuse părerile sale referitor la politica externă a Austriei în Balcani: turcii au pierdut în 1912 războiul cu Serbia, Bulgaria şi Grecia; ei speraseră că Austria o să le vină în ajutor, şi pentru că Austria n-a făcut-o, ei l-au împuşcat pe Ferdinand.

– Ți-s dragi turcii, domnule Palivec? se adresă Švejk cârciumarului. Zic, ți-s dragi păgânii iştia de turci? Nu ți-s dragi, aşa-i?

– Muşteriul e muşteriu, zise Palivec. În definitiv, fie şi turc. Noi, cârciumarii, nu ne ocupăm cu politica. Am o lege: plăteşte-ți berea şi şezi în cârciumă: gura ți-i liberă, dom’le. Mi-e totuna cine l-a răpus pe Ferdinand, fie sârb ori păgân, catolic ori mahomedan, anarhist ori mladoceh².

– Sunt de acord, domnule Palivec, spuse Bretschneider, prinzând din nou nădejde că din cei doi unul o să-i cadă în plasă. Totuşi, fii de acord şi mata, asta e o mare pierdere pentru Austria.

În locul cârciumarului, răspunse Švejk:

– E o pierdere, desigur. Ba ce pierdere! Nu orice dobitoc poate lua locul lui Ferdinand, chiar din simplul motiv că ăsta ar trebui să fie şi mai gras ca celălalt.

– Ce-ați vrut să spuneți? se învioră Bretschneider

– Ce-am vrut să spun? răspunse bucuros Švejk. Uite ce-am vrut să spun: dacă dânsul ar fi fost mai gras, de mult l-ar fi lovit damblaua, încă de pe când fugărea de pe moşia lui din Konopište bătrânele ce veneau după vreascuri şi ciuperci. Vreau să zic, să fi fost mai gras, el n-ar fi avut o moarte atât de ruşinoasă. Ia gândeşte-te dumneata, să fii unchiul împăratului şi să te împuşte, dom’le... Ce mai ruşine! Vuiesc ziarele! În urmă cu vreo câțiva ani, la noi la Budějovice, la iarmaroc, dintr-o nimica toată, a fost înjunghiat un negustor de porci, un oarecare Břetislav Ludvik. Negustorul avea un fecior pe nume Bohuslav, – ei bine, oriunde s-ar fi dus Bohuslav ăsta, cu negoțul, nimeni nu cumpăra de la el un ac. Fiecare zicea: „Ah, ăsta e al ăluia, înjunghiat în piață: nici vorbă că e şi feciorul ca tată-său, hoț!" Până la urmă, de scârbă, băiatul s-a aruncat în Vltava, la podul Krumlov. Au fost nevoiți să-l pescuiască, să-l învie, să scoată din el apa... Ca până la urma urmei să-şi dea sufletul în mâinile medicului, în timp ce ăsta îi făcea o injecție.

– Ciudate comparații mai faci dumneata, spuse Bretschneider cu subînțeles. Dintru început vorbeşti de Ferdinand, apoi o închei cu un neguțător de vite.

– Doamne mă păzeşte! se apără Švejk. Să-mi dea mie prin minte să-l asemui pe cineva cu altcineva! Ia spune dumneata, domnule Palivec, că mă cunoşti: am făcut eu vreodată comparații între oameni? La drept vorbind, eu n-aş vrea să fiu în pielea văduvei arhiducelui. Acum ce-o să facă ea? Copiii i-au rămas orfani, moşia la Konopište e fără stăpân... Să se mărite cu un alt arhiduce? Dar la ce bun? Pleacă cu el din nou la Sarajevo, şi rămâne iar văduvă. Uite, spre exemplu, la Zlíve, lângă Hluboka, cu câțiva ani în urmă trăia un pădurar cu un nume foarte urât: Pindiur. Într-o bună zi îl împuşcă braconierii, lăsându-i nevasta văduvă cu doi copii. Trece un an şi ea se mărită cu un alt pădurar, din Mydlovary, pe nume Pepik Šavlovic. Ei bine, într-o bună zi îl împuşcă şi pe ăsta braconierii. Se mărită a treia oară, tot după un pădurar, zicând: „Domnul iubeşte sfânta treime: dacă nici acum n-o să am noroc, atunci, zău, nici nu ştiu ce-am să mă fac". De la sine înțeles, îl împuşcă şi pe ăsta. Iar dumneaei rămâne de la cei trei pădurari cu şase copii. Sărmana, văzând una ca asta, se duce direct la cancelaria ducelui, la Hluboka, şi se plânge câte necazuri şi chinuri a avut ea de tras cu pădurarii. Acolo o sfătuiesc să se mărite cu unul Jareš, paznicul zăgazului din Ražice. Şi ce credeți? Pe ăsta i-l îneacă nu’ş’cine, în timp ce pescuia. Să nu uit, şi de la ăsta rămâne cu doi copii; pe urmă o ia un jugănar de cai din Vodnany, care jugănar într-o bună noapte îi crapă țeasta cu toporul, iar după asta se duce şi se predă de bună voie poliției. Când să-l spânzure, în baza sentinței judecătoriei de ocol din Pisek, jugănarul se aruncă asupra preotului şi-l muşcă de nas, după care strigă în gura mare, că nu-i pare rău absolut de nimic, aici aruncând şi câteva cuvinte foarte urâte la adresa Maiestății Sale împăratul.

– Dar nu ştiți ce-a spus anume despre împărat? întrebă Bretschneider cu o voce plină de nădejde.

– N-am să vă spun, fiindcă aceste spuse nimeni nu se încumetă să le repete. Se zice că-s nişte cuvinte atât de groaznice, încât un funcționar al tribunalului a înnebunit, auzindu-le, şi până în ziulica de azi îl țin la popreală, pentru ca să nu dea nimic în vileag: fiindcă insulta aceasta nu-i din cele obişnuite ce se fac la beție la adresa împăratului.

– Dar ce fel de insulte se fac împăratului la beție? întrebă Bretschneider.

Aici interveni cârciumarul Palivec:

– Domnilor, vă rog, schimbați placa. Mie lucruri din astea nu-mi plac. Trăncăneşte cineva şi, când cauți, beleaua îți cade pe cap.

Dar Švejk de ici:

– Ce fel de insulte se fac împăratului la beție? Fel de fel. Ia îmbătați-vă, dați poruncă să vi se cânte imnul Austriei şi o să vedeți ce iese. Atâtea scorneli despre împărat, încât jumătate de-ar fi adevărate, nu s-ar spăla de ele o viață. La drept vorbind, parcă merită aşa ceva bătrânul? Luați aminte: pe Rudolf, fiu-său, l-a pierdut? Pierdut, dom’le, în floarea vârstei! Soția sa, Elizabeta, înjunghiată? înjunghiată cu pumnalul! Pe urmă l-a pierdut pe fratele Jan Orth, iar pe celălalt frate, împăratul Mexicului, i l-au împuşcat într-o fortăreață, la zid. Acum, poftim, la bătrânețe i-l împuşcă şi pe unchiu-său. Spune dumneata, ce nervi trebuie să aibă omul? După toate astea, mai ales că şi bețivanii te înjură. Află că, în caz de se iscă ceva, mort să fiu, totuna mă duc voluntar să-l apăr!

Švejk trase o duşcă bună de bere şi continuă:

– Ce crezi, Măria Sa o să lase toate astea baltă? Se vede că nu-l cunoşti. Numaidecât trebuie să fie război cu turcii, dom’le. „Mi-ați ucis unchiul, acum să vă dau şi eu la muzicuță!" Război va fi la sigur. Ne vine în ajutor Serbia şi Rusia. O să fie mare bătaie!

În clipele sale profetice Švejk era măreț, fața lui de zămos răscopt surâdea victorioasă ca o lună plină. Pentru el acum era totul simplu şi limpede.

– Se prea poate, schiță el mai departe viitorul Austriei, ca, în caz de război cu Turcia, pe noi să ne atace nemții. Ştiut lucru, nemții țin întotdeauna cu turcii. Ăştia-s nişte puşlamale fără pereche. Dacă şi noi facem atunci alianță cu franțuzul, care încă din şaptezeci şi unu are pică pe Germania. Mai departe totul o să meargă strună. Atâta vă spun: va fi război, e-hei, război mare!

Auzind acestea, Bretschneider se ridică şi spuse solemn:

– Ce-ați spus, de ajuns e. Acum poftiți în coridor să vă spun şi eu ceva.

Švejk porni din urma agentului secret. Acolo avu o mică surpriză: comeseanul de-adineaori îi vârî în ochi insigna cu vulturul şi-i declară că e arestat şi imediat va fi predat poliției. Švejk încercă să se explice: pesemne, domnul se înşală, deoarece el, Švejk, e absolut nevinovat, fiindcă n-a rostit barem un cuvânt care să fi jignit pe cineva.

Bretschneider îi replică pe loc cum că Švejk s-a făcut vinovat de mai multe acte penale, unul dintre acestea fiind crima de înaltă trădare.

Limpezindu-se astfel lucrurile, se întoarseră amândoi în crâşmă şi Švejk îi vorbi lui Palivec:

– Am băut cinci halbe de bere şi am mâncat doi crenvurşti. Acum mai dă-mi un pahar de țuică, fiindcă mă duc: sunt arestat.

Bretschneider scoase din nou insigna cu vulturaşul: de data asta i-o arătă lui Palivec. Îl fixă lung-lung cu privirea, după care îl întrebă pe cârciumar:

– Sunteți însurat?

– Da.

– Când lipsiți de acasă, soția dumneavoastră poate conduce prăvălia?

– Poate, de ce nu?

– Dacă-i aşa, foarte bine, domnule cârciumar, spuse vesel Bretschneider. Chemați-vă soața şi predați-i prăvălia. Peste un ceas venim să vă luăm.

Aici, Švejk îl mângâie pe Palivec:

– Nu te necăji: şi eu sunt arestat pentru un fleac, fiindcă – ce-i înalta trădare?

– Bine, dar eu, pentru ce? scânci Palivec. Eu, care n-am spus nimic, care fusesem atât de prudent!

Bretschneider schiță un zâmbet ironic şi spuse triumfător:

– Nu dumneata ai spus că muştele au cacarisit împăratul? Acolo o să-ți iasă pe nas şi muştele, şi împăratul.

Švejk părăsi cârciuma „La Potirul", însoțit de agentul secret. Ieşit în stradă, se opri, îl privi pe agent drept în față şi-l întrebă cu zâmbetul său blajin:

– Acum ce, să cobor de pe trotuar?

– Cum adică, să cobori de pe trotuar?

– Păi o dată ce sunt arestat, cred că nu mai am dreptul să merg pe trotuar.

Pe când intrau pe poarta direcției poliției, Švejk mai adăugă:

– Bine am petrecut! Veniți deseori pe „La Potirul"?

În timp ce Švejk era luat în primire la poliție, domnul Palivec îi preda soaței cârciuma şi o liniştea în felul lui:

– Nu boci, proasto! Portretul împăratului l-au cacarisit muştele, mie ce-au să-mi facă?

Uite aşa, drăguț şi cu farmec, şi-a făcut intrarea bravul soldat Švejk în războiul mondial. Pe savanții istorici, probabil, o să-i intereseze, cum de Švejk a întrezărit până într-atâta viitorul, şi dacă mai târziu toate s-au desfăşurat nu chiar aşa cum le-a expus el, cred că trebuie să se țină seama de faptul că Švejk n-avea necesara pregătire diplomatică.

Capitolul II. Bravul soldat Švejk la direcția poliției

Atentatul de la Sarajevo umpluse cu fel de fel de victime direcția poliției. Arestații erau introduşi unul după altul, şi un inspector bătrân îi întâmpina în cancelarie cu blândețe:

– O să vă iasă pe ochi Ferdinand ăsta!

În una din nenumăratele celule de la etajul întâi, unde fu introdus Švejk, se mai afla o companie din şase inşi. Cinci şedeau în jurul mesei, iar al şaselea, un bărbat între două vârste, rămase într-un ungher, pe pat, ca şi cum nu voia să ştie de nimeni.

Švejk porni să-l descoase pe fiecare în parte, pentru ce fusese arestat. De la toți cei cinci din jurul mesei primi cam astfel de răspunsuri:

– Păi cu Sarajevo ăsta...

– Cu ocazia lui Ferdinand.

– Din cauza asasinării arhiducelui.

– Pentru Ferdinand.

– Din pricina ăluia, împuşcat la Sarajevo.

Al şaselea, cel retras în ungher, declară că nu vrea nici s-audă de ceilalți cinci, deoarece se teme să nu fie şi el bănuit: vezi bine, dumnealui a căzut doar pentru tentativa de a-l omorî şi jefui pe morarul din Holice.

Švejk luă loc în societatea conspiratorilor, care porniră să-şi povestească pentru nu ştiu a câta oară cum nimeriseră încoace. Mai toți fuseseră luați pe ridicate, fie din cârciumă, fie din bodegă, fie de la cafenea. Excepție făcea numai un domn nemaipomenit de gras, cu ochelari şi cu ochii plânşi: acesta fusese arestat la domiciliu. Cu două zile înainte de atentatul de la Sarajevo, dumnealui plătise la restaurantul „U Brejšky consumația a doi studenți-tehnicieni sârbi. Afară de asta, agentul Brix îl mai văzuse beat la „Montmartre de pe strada Řetěz, în societatea aceloraşi studenți, unde iarăşi le plătise consumația. De altfel, dumnealui, ca un criminal ce era, confirmase toate astea, prin propria sa iscălitură, în procesul-verbal.

Cu prilejul anchetei preliminare, făcută la comisariatul de poliție, el ținea una şi bună şi la toate întrebările vocifera acest răspuns stereotip:

– Sunt proprietar de papetărie!

La care primea acelaşi răspuns stereotip:

– Dar asta nu vă dezvinovățeşte.

Un altul era profesor de istorie, un domn scund, care intrase la belea într-un subsol de vinuri, unde expunea stăpânului localului istoricul feluritelor atentate. Fusese arestat în clipa când încheia analiza psihologică generală a atentatelor, rostind:

– Ideea unui atentat e simplă, dom’le, ca oul lui Columb.

– Tot atât de simplă, precum te aşteaptă puşcăria, completase concluzia comisarul poliției la anchetă.

Al treilea dintre complotişti era preşedintele societății filantropice „Dobromil din localitatea Hodkovičky. În ziua când se comisese atentatul, societatea „Dobromil organizase în grădină o serbare cu lăutari, în timp ce serbarea era în toi, apăruse vahmistrul cu jandarmii şi-i somase pe participanți să se împrăştie, deoarece Austria e în doliu. La care preşedintele societății „Dobromil" răspunse blajin:

– Nițică răbdare, până se termină de cântat „Hei, Slovane". Acum el şedea cu capul în pumni şi se tânguia:

– În august va avea loc alegerea noului prezidiu. Dacă până atunci eu nu sunt acasă, se poate întâmpla să nu mai fiu ales. Da eu sunt de zece ani preşedinte. Am să mor de ruşine, de pățesc una ca asta.

Răposatul Ferdinand jucase o festă şi mai bună celui de-al patrulea arestat. Se cuvine de spus că era un om şi jumătate, de o franchețe ireproşabilă. Două zile încheiate evitase orice discuție despre Ferdinand şi abia a treia seară, la o partidă de cărți la cafenea, bătând riga de ghindă cu şaptele de tobă, strigase:

– Şapte glonțişoare, ca la Sarajevo!

Al cincilea, după cum personal mărturisise: „Sunt arestat din cauza asasinării arhiducelui ăsta de la Sarajevo", mai şedea şi acum cu părul vâlvoi şi cu barba zbârlită de groază. Fusese arestat la restaurant, unde nu rostise un cuvințel, ba nici ziarele cu relatări în legătură cu asasinarea lui Ferdinand nu voise să le citească. Cum şedea singur-singurel la o masă, iată că se apropiase de el un domn, luase loc în față şi începuse aşa:

– Ați citit ceva?

– N-am citit.

– Ştiri ceva?

– Nu ştiu.

– Dar ştiți despre ce e vorba?

– Nu ştiu şi nici nu doresc să ştiu.

– Şi totuşi ar trebui să vă intereseze.

– Dar ce-ar putea să mă intereseze? Am venit încoace să fumez o țigară, să beau câteva halbe de bere, să cinez. Ziare nu citesc: ziarele mint. La ce bun să-mi fac inimă rea?

– Aşadar, nici asasinatul de la Sarajevo nu vă interesează?

– Pe mine în genere nu mă interesează nici un fel de asasinate. Fie ele oriunde ar fi – la Praga, la Viena, la Sarajevo ori la Londra. De asta se ocupă autoritățile, instituțiile, tribunalele şi poliția. Dacă cineva undeva este ucis, înseamnă că aşa i se cuvine. Altă dată să nu fie dobitoc şi gură-cască, ca să se lase ucis.

Acestea i-au fost ultimele lui cuvinte. De atunci el repetă cu glas tare, din cinci în cinci minute:

– Sunt nevinovat! Sunt nevinovat!

Aceleaşi cuvinte le-a strigat şi ieri, pe când intra pe poarta direcției de poliție. Tot aceste cuvinte el le va rosti mâine-poimâine, în drum spre tribunal. Cu aceste cuvinte va intra după aceea şi în celula închisorii Pankrac.

Auzind atâtea istorisiri îngrozitoare, Švejk găsi de cuviință să le spună c-au înfundat-o de-a binelea.

– Fraților, ce-aud e rău de tot, începu el blajin. Vă înşelați, dacă ziceți că vouă, adică nouă, n-o să ni se întâmple nimic. Spuneți, pentru ce ținem noi poliție? Toate acestea se fac de-al dracului, pentru şic, domnilor, ca să fie zarvă înaintea înmormântării lui Ferdinand! Eu susțin una: cu cât ne-om aduna încoace mai mulți, cu atât printre noi va fi mai multă voie bună. Țin minte, pe când îmi făceam serviciul militar, ne pomeneam cu o jumătate de companie la arest. Dar parcă e vorba numai de soldați? Câți oameni nevinovați sunt condamnați şi în civilitate, nu numai în armată! Nu pot uita, cum o femeie fusese condamnată pentru că-şi gâtuise cei doi gemeni nou-născuți. Deşi femeia se jura că nu putuse să sugrume doi, pentru că născuse numai o fetiță, pe care o gâtuise fără să-i pricinuiască vreo durere, uite însă că ei o condamnară, fraților, pentru omor dublu. Ori, dacă ne gândim, bunăoară, la țiganul acela nevinovat din Zabehlice, care în noaptea de Crăciun se furişase în dugheana unui băcan şi la judecată se jura că intrase să se încălzească? Vă închipuiți c-a fost crezut? C-aşa-i, o dată ce-ai încăput pe mâna justiției – gata e, s-a zis, e rău şi n-ai încotro; sunt de acord, nu toți oamenii sunt puşlamale, cum s-ar crede. Dar cum să deosebeşti acum omul cumsecade de o puşlama? Mai ales pe astfel de vremuri grele, când au făcut ciur dintr-un arhiduce, dom’le? Când eram ostaş la noi la Budějovice nu ştiu cine a împuşcat un câine, în dosul câmpului de instrucție, în tufari. Câinele era al căpitanului. Dumnealui, când a aflat una ca asta, ne-a adunat pe toți, ne-a aliniat şi zice: „Fiecare al zecelea un pas înainte. Bineînțeles că nimeresc şi eu al zecelea. Stăm „smirnă, nici nu clipim. Da’ căpitanul se tot plimbă cu mâinile la spate şi zbiară: „Haimanalelor! Potlogarilor! Laşilor! Hiene tărcate ce sunteți! Am să vă bag pe toți la carceră! Am să fac din voi tăiței! Am să vă împuşc delaolaltă! Cotlet am să vă fac! Ați dat de dracul cu mine – timp de două săptămâni nimeni nu pupă «liber»!" Luați aminte, c-atunci era vorba de un cățelandru, acum, însă, la mijloc e un arhiduce... Se cuvine băgată lumea în sperieți, dom’le, altminterlea, spuneți, ce fel de doliu o să fie?

Zburlitul din ungher ținea una:

– Sunt nevinovat, sunt nevinovat!

La care Švejk observă:

– Şi Isus a fost nevinovat, dar răstignit a fost; fiindcă pe lumea asta nicicând, niciunde nu s-a interesat nimeni de soarta omului nevinovat. Maul halten und weiter dienen³. Cel mai cuminte şi mai frumuşel lucru ăsta-i, aşa ne spuneala militărie.

După asta Švejk se întinse pe laviță şi adormi împăcat, între timp mai fură aduşi doi. Unul dintre ei era originar din Bosnia. Acesta umbla agitat prin cameră, scrâşnea din dinți şi înjura de mamă la fiecare cuvânt, îl chinuia gândul ca nu cumva la direcția poliției să i se piardă coropca cu mărfuri. Novicele celălalt era cârciumarul Palivec, care, zărindu-l pe Švejk, îl trezi, exclamând cu o voce tragică:

– Iată-mă-s şi eu!

Švejk îi strânse bucuros mâna şi-i zise:

– Îmi pare foarte bine. Ştiam că domnul acela, o dată ce-a promis, se va ține de cuvânt. E mare lucru şi punctualitatea.

Domnul Palivec replică, însă, că punctualitatea domnului Bretschneider e un căcat, după care îl întrebă pe Švejk, în şoaptă, dacă ceilalți domni nu-s pungaşi, ca nu cumva să se compromită cu ei, deh, negustor e.

Švejk îl lămuri că, în afară de unul singur, care încercase să-l ucidă şi să-l jefuiască pe morarul din Holice, ceilalți sunt nişte oameni cumsecade şi pătimesc pentru arhiduce.

Palivec, de data asta, se declară iarăşi ofensat, fiindcă dumnealui se află aici nu din cauza unui arhiduce bleg, ci pentru Maiestatea Sa împăratul. Spusele acestea treziră mare interes printre ceilalți şi Palivec le povesti cum muştele scârnăviseră obrazul Măriei Sale.

– Mi l-au feştelit, bestiile, îşi încheie el necazul. La urmă, poftim, uite unde m-au băgat şi pe mine. Dar asta n-am să le-o iert...

Švejk se aşternu de iznoavă pe somn, dar nu-i fu dat să şi-l împlinească, veniră şi-l luară la interogatoriu.

Acum să vedeți cum Švejk îşi ducea cu resemnare crucea spre vârful Golgotei, fără să-şi dea seama de martirajul său; urcând scările spre secția a treia şi citind inscripția: „Scuipatul pe scară e interzis", se opri, apoi îşi ceru voie de la gardian ca să-i permită şi lui să se folosească de scuipătoare. După asta, radiind de blajinătate, deschise uşa cancelariei, spunând:

– Salutare la toată lumea!

În loc de răspuns, primi una sub coaste şi fu îmbrâncit la masa după care şedea un domn cu o mutră de cinovnic, ce exprima cruzime, numai cruzime – mai să crezi că-i o ilustrație din cartea lui Lombroso „Tipuri de criminali".

Acela se uită feroce la Švejk şi zise:

– N-o fă pe idiotul.

– N-am încotro, răspunse serios Švejk. Eu am fost reformat din armată ca idiot. Sunt declarat idiot de o comisie specială, oficial. Eu sunt un idiot oficial.

Domnul cu chipul de criminal scrâşni din dinți:

– Acuzările ce ți se aduc şi crima de care te-ai făcut vinovat dovedesc că eşti în toate mințile.

Pe loc îi şi făcu lui Švejk un pomelnic de fel de fel de crime, începând cu cea de înaltă trădare şi încheind cu insulta adusă Maiestății Sale şi membrilor casei imperiale, în vraful acesta de crime trăgea greu la cântar felul cum aprobase asasinarea arhiducelui Ferdinand, de unde se resfira o ramificație cu noi crime, printre care sclipea orbitor ațâțarea la răscoală, întrucât toate astea se petrecuseră într-un local public.

– Ce ai acuma de spus? întrebă victorios domnul cu trăsăturile feroce.

– E îndeajuns, răspunse cu candoare Švejk. Prea multul strică.

– Ei, văzuşi, recunoşti!...

– Recunosc orice. Trebuie să fie disciplină. Fără disciplină nimeni nimic n-ar obține. Fiindcă veni vorba, când eram eu ostaş...

– Gura! se răsti la Švejk comisarul de poliție. S-o deschizi, când te-oi întreba! Ai înțeles?!

– Cum să nu înțeleg, spuse Švejk. Raportez supus precum că înțeleg orice şi, în tot ce binevoiți a-mi spune, mă dumeresc.

– Cu cine ai legături?

– Cu servitoarea mea, Domnia Voastră.

– Dar în cercurile politice locale, n-ai nici un fel de cunoştințe?

– Cum să nu, Domnia Voastră. Zilnic îmi cumpăr ediția de seară a ziarului Národni politika, „puinița", cum i se mai zice.

– Ieşi afară! zbieră domnul cu trăsături feroce.

Pe când îl scoteau din cancelarie, Švejk mai spuse:

– Noapte bună, onorate domn.

Întors în cameră, Švejk aduse la cunoştința celorlalți că interogatoriile din zilele noastre sunt floare la ureche; zbiară la tine un pic şi pe urmă te dau afară.

– Uite, înainte vreme era cu mult mai rău, observă Švejk. Am citit într-o carte că acuzații, ca să-şi dovedească nevinovăția, erau puşi să umble desculți pe jăratic şi să bea plumb topit. Cine nu era de acord cu asta, îl băgau cu picioarele în butuci şi îl agățau de un stâlp, după care îi pârleau cu făcliile şoldurile, cum i-au făcut sfântului Jan Nepomuk. Se zice că bietul sfânt urla aşa de groaznic, ca şi cum l-ar fi dumicat cu cuțitul şi aşa a tot urlat până când, într-un sac legat la gură, l-au aruncat în apă de pe podul Elišca. Ştiu cu miile asemenea cazuri. De multe ori omul era hăcuit în patru ori tras în țeapă, în fața căruiva muzeu. Dacă aveai norocul şi te aruncau în vreo cazemată ca să mori de foame, atunci te simțeai ca şi cum mama te-ar fi născut a doua oară. Vă zic, puşcăria de azi e o plăcere, domnilor, se aşternu pe laudă Švejk. Nici pomeneală de butuci sau de țeapă: pat avem, masă, lavițe avem, ciorbă ni se cuvine, pâine ne dau, apă ni se aduce, hârdăul e sub nas. Mai pe scurt, progres în toate se vede. Ce-i drept, îți vine cam depărtişor până la locul de interogatoriu: sunt tocmai trei rânduri de scări până la etajul celălalt, în schimb, scările sunt măturate, ai ce vedea. Pe unul îl duc încolo, pe altul îl aduc încoace: ăsta-i tânăr, celălalt e bătrân, ş-apoi bărbați, femei, toți de-a valma. Te bucuri, cel puțin, nu eşti singur. Cu toții îşi caută liniştit de drum, nimeni nu se teme că o să audă: „Ştiri, noi, aici, la cancelarie, am chibzuit şi am hotărât ca mâine să fiți tăiat în patru ori să fiți ars pe rug; acum alegeți, ce vă convine?" Aman grea alegere! Sunt sigur, domnilor, că, auzind acestea, noi am sta multişor pe gânduri. Acum vedeți cât de vârtos s-au schimbat lucrurile spre bine?

Švejk abia că îşi încheie pledoaria în favoarea închisorilor de azi, când se deschise uşa şi temnicerul strigă:

– Švejk, îmbracă-te iute şi treci la interogatoriu.

– N-am nimic contra, răspunse Švejk. Dar mă tem să nu fie vreo greşeală, că de îmbrăcat acuşi mă îmbrac. Vedeți cum e: azi am mai fost la interogatoriu şi m-au dat afară. Şi apoi, mai gândiți-vă la domnii ăştilalți, tovarăşii mei; dumnealor şed şi aşteaptă şi pot să se supere, fiindcă eu mă duc a doua oară, pe când ei nici o dată n-au fost. Spuneți, domnilor...

– Tacă-ți fleanca şi ieşi! curmă gardianul această obiecție de gentleman a lui Švejk.

Astfel Švejk se pomeni din nou în fața domnului cu chip de criminal, care acum, fără ocolişuri, îl întrebă răstit şi categoric:

– Recunoşti totul?

Švejk îşi pironi ochii săi blajini şi albaştri pe chipul necruțător al celuilalt şi spuse moale:

– Dacă doriți să recunosc, Domnia voastră, eu recunosc. Mi-e totuna, fiindcă dacă o să-mi spuneți: „Švejk, să nu recunoşti nimic", aflați că nici mort, făcut bucățele, n-aş recunoaşte.

Domnul acela încruntat tocmai nota ceva în acte. Apoi i le întinse lui Švejk, cu tot cu condeiul, să le semneze. Švejk se iscăli sub denunțul lui Bretschneider, cu următorul adaos:

Toate învinuirile de mai sus, făcute contra mea, au temei.

Josef Švejk

După ce semnă, Švejk se adresă domnului cu chipul aspru:

– Mai aveți ceva de iscălit? Ori să vin mâine-dimineață?

– Mâine-dimineață ai să fii dus la tribunal!

– Să trăiți, spuneți-mi numai la ce oră? Nu de alta, dar, Doamne fereşte, nu m-oi trezi la timp.

– Marş de aici! zbieră, pentru a doua oară azi, domnul din partea opusă a biroului.

Făcând cale întoarsă spre noul său cămin zăbrelit, Švejk zise gardianului care îl escorta:

– Aici, dom’le, merg toate strună.

Îndată ce uşa se închise în urma lui Švejk, tovarăşii de închisoare îl năpădi cu fel de fel de întrebări, la care Švejk răspunde clar:

– Domnilor, să vă spun drept, îmi pare că eu l-am ucis pe arhiducele Ferdinand – acum o clipă am mărturisit...

Îngroziți, ceilalți şase îşi traseră peste cap păturile păduchioase. Numai bosniacul exclamă:

– Felicitări de bun sosit!

Lungindu-se pe pat, Švejk spuse:

– Păcat, prieteni, că n-avem un ceas deşteptător.

Dimineața, însă, fu trezit fără deşteptător: la ora şase fix era în dubă spre tribunalul regional.

– Dacă te scoli mai dimineață, mai departe ajungi, spuse Švejk celor din dubă, când tocmai ieşeau prin poarta direcției de poliție.

Capitolul III. Švejk în fața medicilor legişti

Odăițele curate, alb-văruite şi confortabile ale tribunalului, zăbrelele vopsite în negru şi lucioase, precum şi rotofeiul domn Demertini, gardianul-şef al închisorii preventive, purtând petlițe violete şi cu chenar de aceeaşi culoare la chipiu, făcură asupra lui Švejk o impresie dintre cele mai plăcute.

Culoarea violetă e prescrisă, de altfel, nu numai aici, ci şi la ceremoniile religioase din sâmbăta morților şi Vinerea Patimilor.

Se repetă faimoasa istorie de pe timpul stăpânirii Ierusalimului de către romani: arestații fură băgați într-un subsol şi înfățişați Pilaților anului 1914. Pilații zilelor noastre, cărora le zicem judecători de instrucție, în loc să-şi spele fățiş mâinile, ca pe vremuri, trimit să li se aducă de la restaurantul Teissig papricaş şi bere de Plzen în acelaşi timp avanează procuraturii acte noi de acuzare.

Aici mai totdeauna dispare orice urmă de logică şi în prăjină iese un paragraf. Cutare paragraf te spânzură, cutare te face idiot, cutare îți scuipă în față, cutare îşi râde de tine, cutare te amenință, cutare te omoară şi nu te iartă. Pilații aceştia erau nişte jongleri cu legile, nişte magi ai buchiei moarte, nişte căpcăuni ai acuzaților, nişte tigri ai junglelor austriece. Ei îşi pregăteau săritura asupra victimei conform numărului de paragraf. Excepție făceau doar câțiva, întocmai ca la direcția poliției. Aceştia nu prea luau legile în serios, căci se ştie că şi în neghină se găseşte câte un bob de grâu.

Švejk nimeri tocmai în fața unuia dintre aceştia. Era un bătrânel cu chipul blând care, pe vremuri, îl interogase pe faimosul ucigaş Valeš şi căruia, de fiecare dată, nu uita să-i spună: „Vă rog, domnule Valeš, poftim, aveți un scaun liber, luați loc".

Când Švejk fu adus în fața lui, judecătorul îl rugă cu înnăscuta-i amabilitate să ia loc, adresându-i-se:

– Vasăzică, dumneavoastră sunteți domnule Švejk?

– Mde, el o fi... răspunse Švejk. Odată ce taică-meu a fost Švejk, iar mama doamna Švejkova, cum pot eu să-i ruşinez, tăgăduindu-mi numele?

Un zâmbet amabil lumină chipul judecătorului de instrucție.

– Cum văd, vă țineți de isprăvi! Ia spuneți, ce mai aveți pe conştiință?

– Întotdeauna am multe pe conştiință, răspunse Švejk, zâmbind chiar mai amabil decât bătrânelul. Se prea poate să am mai multe decât dumneavoastră, domnule judecător.

– Se vede asta din procesul-verbal, pe care l-ați semnat, continuă cu acelaşi ton amabil judecătorul de instrucție. Spuneți-mi, la poliție nu s-au exercitat nici un fel de presiuni asupra dumitale?

– Da de unde, Domnia Voastră. Chiar i-am întrebat dacă n-ar trebui ceva să iscălesc, şi când mi-au spus că trebuie, m-am şi iscălit. Doar nu era să mă bat cu ei din cauza iscăliturii mele! La ce bun? Suntem oameni şi există o rânduială...

– Domnule Švejk, vă simțiți pe deplin sănătos?

– C-aş fi deplin sănătos, n-aş putea spune, domnule judecător. Am reumatism şi îmi fac uneori fricțiuni cu opodeldoc.

Bătrânul funcționar zâmbi iarăşi amabil.

– Dumneavoastră ce-ați zice dacă te-am trimite să te controleze nişte medici legiştí?

– Mde, ce să zic... Chiar atât de bolnav nu mă simt, ca să piardă cu mine timpul domnii medici. De altfel, la direcția poliției m-au examinat dacă n-am blenoragie.

– Ştiți ce, domnule Švejk? Hai, totuşi, să ne adresăm medicilor legişti. Întocmim o comisie ca lumea, iar până una alta, sub arest preventiv, vă mai odihniți şi dumneavoastră nițel. Ce ziceți? Ah, scuzați, mai am o întrebare: din procesul-verbal reiese că dumneavoastră ați răspândit, chipurile, zvonul că în curând o să izbucnească războiul... Aşa e?

– Sigur c-o să izbucnească! fremăta Švejk convins. Am spus-o: o să izbucnească în curând, domnule judecător!

– Spuneți-mi, de boală neagră nu suferiți?

– Să am iertare, nu, deloc. Ce-i drept, odată cât pe ce să mă fac negru, când mă luase năboi un automobil în Piața Carol. Dar asta a fost de mult.

Cu aceasta interogatoriul luă sfârşit. Švejk strânse mâna judecătorului de instrucție şi, întors în odăița lui, comunică vecinilor săi următoarele:

– Carevasăzică, iată ce-i: pentru că l-am ucis pe arhiducele Ferdinand, urmează să mă cerceteze medicii legişti.

– Şi pe mine m-au examinat odată, spuse un tânăr. Tocmai ajunsesem în fața curții cu juri pentru nişte covoare. Da, medicii legişti m-au găsit slab de minte. Acum am vândut otrierătoare cu aburi şi o să vedeți că n-au ce-mi face. Chiar ieri avocatul mi-a spus: cică, odată ce te-au declarat nebun, o să-ți prindă bine toată viața.

– Da eu, domnilor, n-am nici o încredere în medicii ăştia legişti, interveni un ins cu înfățişarea de intelectual. Pe când mă îndeletniceam cu falsul de polițe, frecventam, pentru orice eventualitate, şi lecțiile profesorului Heveroch. Până la urmă m-au prins cu o poliță, şi atunci am simulat nebunia aşa cum o învățasem la lecțiile profesorului: am muşcat de picior pe un medic legist din comisie, am băut cerneala din călimară şi, scuzați, domnilor, față de întreaga comisie, m-am pişat în ungher. Dar să vedeți drăcie: pentru faptul că-l muşcasem pe ăla al lor din comisie, dumnealor m-au declarat perfect sănătos şi asta m-a pierdut.

– Mie nu mi-e frică de ei, declară Švejk. Pe când făceam serviciul militar, m-a examinat un medic veterinar şi mi-a spus că totul e în regulă.

– Mari ticăloşi sunt medicii ăştia legişti! vorbi unul cu cocoaşă. Mai săptămâna trecută, în fundul livezii mele, din întâmplare, a fost dezgropat un schelet de om. Ştiți ce-au declarat medicii legişti? Că omul acela a fost ucis cu o muchie de nu ştiu ce, patruzeci de ani în urmă, domnilor. Dar eu n-am decât treizeci şi opt de ani! De ce m-au băgat aici, dacă eu le-am arătat şi certificatul de botez, şi metrica, şi actele de identitate, ai?

– Eu cred că trebuie să te uiți la toate mai rece, fără patimă, zise Švejk. Tot omul greşeşte şi poate greşi la sigur acela care gândeşte mult-mult într-o direcție. În definitiv, şi medicii sunt oameni, iar omului îi e dat să greşească. Să vă spun un caz: într-o noapte mă întorceam dinspre Nusle, de la crâşma „Banzeta. Tocmai treceam podul de la Botici, când se apropie un domn de mine şi face poc! cu bâta în cap. Eu, fireşte, cad, da’ el aprinde un chibrit şi zice: „Ia uite ce greşeală... Nu e el! Dar greşeala dumisale într-atât îl înfurie, încât poc! şi-mi mai arde o bâtă. Aşa i-i hărăzit omului pe lume – să greşească până la moarte. Nu pot să uit o întâmplare cu unul care, venind acasă, noaptea, dă peste un câine turbat, degerat de frig. Ei, uite, i se face milă, ia câinele, vine cu dânsul acasă şi i-l vâră nevestei sub ogheal. Javra, încălzindu-se, îşi vine în fire şi-i muşcă pe toți ai casei, iar pe pruncul din leagăn îl sfâşie şi îl mănâncă. Ori să mai dau un exemplu, cum a greşit un lăcătuş de la noi. Se apucă şi deschide biserica din Podoly, crezând c-a ajuns omul acasă. După asta se descalță în sacristie, crezând că-i la dânsul la bucătărie, după care ia şi se culcă pe altar, crezând că-i acasă în pat. Apoi se înveleşte cu sfintele odăjdii, iar sub cap, în loc de căpătâi, pune Evanghelia şi alte cărți sfinte. A doua zi dă peste dânsul paracliserul. Lăcătuşul nostru se dezmeticeşte şi-i spune sincer că la mijloc e o greşeală. „Brava greşeală! zice țârcovnicul. Pentru o astfel de greşeală, păcătosule, trebuie să sfințim din nou biserica." După asta lăcătuşul compare în fața medicilor legişti, iar aceştia îi dovedesc că în ziua aceea el era treaz-trezuț şi în toate mințile. Chipurile, ziceau ei, dacă ar fi fost beat, n-ar fi nimerit cu cheia în broasca uşii bisericii, iar dacă ar fi fost nebun, l-ar fi muşcat pe paracliser. Bietul, a murit în Pankrac... Să vă mai spun una, cum la Kladno a dat greş chiar şi un câine-lup, câinele polițist al vestitului Rotter. Reitmaistrul Rotter dresa câini din ăştia polițişti, iar pentru asta se folosea de vagabonzii ce mişunau prin împrejurimi. De la o vreme vagabonzii au început a ocoli raionul Kladno. Atunci Rotter ordonă jandarmilor, măcar crape, dar să-i aducă vreun ins suspect. Şi, uite aşa, într-o bună zi, îi aduc un domn binişor îmbrăcat, înțolit, cum se zice, jandarmii daseră peste el în pădurea de la Lany; şedea pe-o buturugă. De data asta Rotter ordonă să-i taie un petic din poala hainei acestui domn, după care peticul l-au dat câinilor polițişti să-l miroase. Apoi omul cu pricina e scos în afara oraşului şi e ascuns într-o cărămidărie, iar Rotter îşi asmute pe urmele lui câinii săi dresați. Desigur, aceştia îl găsiră pe străin şi-l aduseră înapoi. După asta necunoscutului i se porunci să se urce pe scară într-un pod, apoi să sară un zid, să se arunce într-un iaz, ca ăsta iar să-şi asmută câinii pe urmele lui. Cine s-a dovedit a fi omul cu pricina, credeți? Era un deputat radical ceh, căruia i se făcuse lehamite de parlament şi plecase să mai ia aer proaspăt din pădurile de lângă Lany. Uite de ce spun eu că oamenilor le e dat să greşească, fie ei învățați, sau proşti fără carte. Până şi miniştrii greşesc.

Comisia de medici legişti, care trebuia să decidă dacă Švejk se face vinovat de faptele ce i se incriminează, desigur, luându-i-se în considerație starea psihică, era alcătuită din trei domni foarte serioşi. Mai adăugați la asta că şi opiniile ştiințifice ale fiecăruia în parte erau diametral opuse cu ale celuilalt. În fond, aici se înfruntau trei şcoli ştiințifice şi trei concepții psihiatrice.

Iar dacă în cazul lui Švejk aceste trei tabere de savanți au căzut de comun acord, lucrul se poate explica doar prin impresia uluitoare pe care Švejk a produs-o asupra întregii comisii. Bunăoară, intrând în camera unde urma să fie examinată starea lui psihică şi zărind pe perete portretul împăratului Austriei, Švejk a strigat: „Domnilor, trăiască împăratul Franz Josef întâi!"

Mai departe afacerea devenea limpede, ca şi darul zilei. Ieşirea aceasta spontană a lui Švejk făcea să cadă de la sine un şir întreg de chestiuni, lăsând în picioare doar câteva, ce-i drept, dintre cele mai importante. Căci anume răspunsurile la acestea aveau a confirma a doua impresie despre Švejk în baza sistemului doctorului de psihiatrie Kellerson, doctorului Heveroch şi englezului Weiking.

– Spune, radiul e mai greu ca plumbul?

– Să am iertare, nu l-am cântărit, răspunse Švejk cu zâmbetul său amabil.

– Mata crezi în sfârşitul lumii?

– Mai întâi şi întâi, n-ar strica să-l apuc. Dar, oricum, mai este vreme până mâine, răspunse Švejk cu nepăsare.

– Ai putea dumneata să ne calculezi diametrul pământului?

– Să am iertare, nu pot, spuse Švejk. Dacă îmi dați voie, am şi eu o ghicitoare, domnilor, continuă el. Eu sunt proprietarul unei clădiri cu patru etaje. Fiecare cat are câte opt ferestre şi două hogeaguri, iar la fiecare etaj trăiesc câte doi chiriaşi. Acum să-mi spuneți, în ce an a murit bunica portarului?

Medicii legişti avură un schimb spontan de priviri semnificative. Cu toate astea, unul din ei mai puse o întrebare:

– N-ai putea să ne spui dumneata, cam ce adâncime are Oceanul Pacific?

– Să am iertare, dar nu ştiu, se auzi răspunsul. Socot, totuşi, că trebuie să fie ceva mai adânc decât Vltava în dreptul stâncii Vyšehrad.

Aici preşedintele comisiei îşi întrebă colegii:

– E suficient?

Se vede că nu era de ajuns, fiindcă unul îşi ceru voie să mai pună o întrebare:

– Cât face douăsprezece mii opt sute nouăzeci şi şapte înmulțit cu treizeci de mii opt sute şaizeci şi trei?

Švejk răspunse fără să clipească:

– Şapte sute douăzeci şi nouă.

– Cred că e de ajuns, oftă preşedintele comisiei. Duceți-l pe acuzat la loc.

– Vă mulțumesc, domnilor, spuse gentil Švejk. Fiindcă şi mie mi-e „de ajuns".

După plecarea lui Švejk, cei trei esculapi ajunseră la aceeaşi concluzie: Švejk e idiot. Da, e un tâmpit iremediabil, conform tuturor legilor naturii, descoperite de notorii savanți psihiatri. Judecătorului de instrucție îi fu remis procesul-verbal al expertizei. Iată-l:

Subsemnații medici legişti au ajuns la concluzia că individul Švejk Josef, trimis spre cercetare sus-menționatei comisii, suferind de o tâmpenie totală din cauza cretinismului înnăscut, care cretinism reiese din exclamația lui: „Trăiască împăratul Franz Josef întâi!", manifestare, care defineşte cu prisosință starea psihică a lui Švejk Josef, stare de idiotism inveterat. În consecință, subsemnata comisie propune:

1. A fi sistată urmărirea penală a lui Josef Švejk.

2. A-l interna pe Josef Švejk, spre supraveghere, într-o clinică de psihiatrie, pentru a se constata în ce măsură starea lui psihică e primejdioasă pentru semenii din jur.

În timp ce se redacta acest proces-verbal, Švejk povestea tovarăşilor săi de închisoare:

– Uitaseră de Ferdinand ca de când lumea şi flecăreau cu mine fel de fel de tâmpenii. La urmă ne-am spus reciproc că e „de ajuns" şi ne-am luat la revedere.

– În ziua de azi să nu crezi pe nimeni, observă omul cu cocoaşă, în grădina căruia fusese dezgropat scheletul. Azi unde cauți e numai pungăşie.

– Dacă nici fără pungăşie nu se poate, obiectă Švejk, întinzându-se pe salteaua lui de paie. Închipuie-ți că toți oamenii ar voi numai bine altora... Ia gândeşte-te, după asta n-ar ajunge să se sugrume unul pe altul?

Capitolul IV. Švejk e dat afară din casa de nebuni

Mai târziu, când Švejk se întâmpla să-şi amintească de casa de nebuni, nu găsea destule cuvinte de laudă pentru traiul de acolo.

– Pe legea mea, nu ştiu, nu pricep de ce se supără nebunii, când sunt acolo reținuți. Domnule, acolo eşti cu adevărat liber! Omul poate să se târâie pe brânci şi în pielea goală, poate să urle ca şacalul, să turbe şi să muşte de mânie ca un câine. Ia gândiți-vă, dacă acelaşi lucru l-ai face pe stradă, la plimbare, ce s-ar mai cruci lumea... Pe când acolo, frate, totul e în firea lucrurilor. Aşa e o libertate acolo, cum nici socialiştii n-au visat-o! Acolo omul se poate da drept Dumnezeu, ori Maica Domnului, ori papa de la Roma, ori chiar regele Angliei, ori drept împăratul Austriei, ori chiar Sfântul Vaclav. De altminteri, pe ăsta, care se dădea drept Sfântul Vaclav, îl țineau tot timpul legat şi aparte de noi. Tot acolo am mai văzut pe unul care striga în gura mare că e arhiepiscop. Ăsta mânca una şi una, şi, cu voia dumneavoastră, mai făcea şi altceva, ce rimează cu „a mânca". Acolo nimeni nu se ruşinează de asta. Unul a mers până la faptul că se dădea drept sfinții Kiril şi Metodiu, numai ca să capete două porții de mâncare. Am întâlnit şi un domn care zicea că-i însărcinat şi ne poftea mereu la botez. Mai şedeau acolo o droaie de şahişti, politicieni, pescari şi străjeri, colecționari de mărci şi fotografi. Tot acolo am dat şi peste un colecționar de oale vechi de noapte, cărora domnia sa le zicea urne. Pe altul îl țineau tot timpul legat fedeleş, ca să nu poată socoti când soseşte sfârşitul lumii. Am făcut cunoştință şi cu nişte profesori. Unul din ei se ținea scai din urma mea ca să-mi explice că leagănul neamului țigănesc sunt munții Krkonoše, iar altul îmi dovedea că înlăuntrul globului pământesc se mai află un glob, cu mult mai mare ca ăsta din afară.

Dar să vedeți ce fel de vorbe rosteam! Tot ce ne venea pe limbă, ca în parlament! Mi-aduc aminte, ne-am apucat de spus basme, dar a ieşit cu harță din cauza principesei din poveste, care sfârşea urât. Dintre toți, cel mai turbulent era un domn care se dădea drept volumul şaisprezece al Dicționarului ştiințific enciclopedic al lui Otto. Dumnealui se ruga la fiecare să-l deschidă şi să găsească expresia „sula de cartonat – ,altminteri, scâncea el, pierdut e. Îşi găsea tihna abia după ce era băgat în cămaşa de forță şi se fălea că de acuma e între coperte, strigând să-l strângă bine-bine şi să-l rotunjească modern legătorul. Ce mai vorbă, acolo trai, dom’le! Puteai să strigi, să urli, să cânți, să plângi, să behăi, să chițăi, să sari, să-ți faci cruce, să te dai de-a berbeleacul, să umbli pe brânci, să țopăi într-un picior, să alergi roată-împrejur, să dansezi, să stai zile întregi pe vine ori să te cațări pe pereți. Acolo nimeni nu se apropia să-ți spună: „Domnule, dați-vă seama! Ceea ce faceți nu e frumos, ar trebui să vă fie ruşine, sunteți doar om cult. Ce-i drept, mai toți nebunii erau liniştiți. Bunăoară, acolo se afla închis un inventator care, cât era ziulica de lungă, se scobea în nas. Numai o dată, în dricul amiezii, sărea în sus strigând: „Uite acum am descoperit electricitatea!" Ce mai vorbă, acolo mi-a fost bine, iar zilişoarele pe care le-am petrecut la casa de nebuni sunt cele mai frumoase clipe din viața mea.

Într-adevăr, să iei numai primirea ce i se făcuse lui Švejk la casa de nebuni şi tot i-ai da dreptate, întrecuse toate aşteptările. Mai întâi fu despuiat ca un prunc, în pielea goală; după asta – din nou îmbrăcat, ce-i drept, într-un halat, ca la urmă să fie luat uşor de subsuori de către doi gardieni şi dus la baie. Să nu uit, unul din gardieni îl şi mai distra cu tot felul de anecdote despre evrei. Acolo, la baie, fu băgat lejer într-o cadă cu apă caldă, după aceea fu scos şi împins sub un duş rece. Aşa i s-a făcut de trei ori, apoi l-au întrebat dacă-i place. Švejk răspunse că aici e chiar mai bine decât la băile de lângă podul Carol şi că lui personal îi place la nebunie apa şi baia. „Uite, dacă mi-ați mai tăia şi unghiile şi m-ați tunde, zău dacă n-aş fi cu totul fericit", adăugase el cu zâmbetul lui de totdeauna.

Dorința imediat i-a fost îndeplinită. După o frecare bună cu buretele, fu înfăşat într-un cearşaf şi dus la secția întâia, unde doi gardieni, după ce l-au întins într-un pat şi l-au învelit cu plapuma, l-au rugat să adoarmă.

Şi azi îşi aminteşte Švejk de plăcerea şi bucuria acelor clipe:

– Numai închipuiți-vă, cum m-au lăsat încetişor şi m-au întins pe pat... Pot spune că nici mama nu m-a purtat aşa!

Într-adevăr, după asta Švejk adormi ca un prunc... Îl treziră apoi ca să-i ofere o cană cu lapte şi o chiflă. Chifla era tăiată în feliuțe şi în timp ce unul din gardieni îl înşfăca pe Švejk de mâini să nu se trudească, celălalt muia feliuțele de jimblă în lapte şi-l îndopa cu cocoloşi, ca pe un pui de curcă.

După ce-l hrăniră aşa, îl luară de subsuori şi-l duseră la closet, unde îl rugară să-şi facă toate nevoile, atât cele mari, cât şi cele mici. Švejk povesteşte despre aceste minunate clipe cu o adevărată încântare, şi nu-s atâtea cuvinte, ca să reproducem propriile lui amintiri, să reproducem ceea ce făceau cu dânsul în timpul acesta.

– Domnilor, unul din ei mă ținea în brațe, iar celălalt mă ruga să-l ascult, îşi amintea Švejk.

Pe urmă cei doi l-au adus iar îndărăt, l-au culcat în pat, şi iar l-au rugat să adoarmă. Scurt timp după asta l-au trezit şi l-au dus într-un cabinet de consultații, unde Švejk, gol-goluț în fața a doi medici, îşi aminti de frumoasele timpuri ale recrutării sale şi, fără voie, îi scăpă de pe buze:

– Tauglich!⁴

– Ce-ai zis? se interesă unul dintre medici. Ia fă cinci paşi înainte şi cinci îndărăt.

Švejk făcu zece.

– Te-am rugat să faci numai cinci, zise medicul.

– La mine paşii nu contează: ce mi-i cinci, ce mi-i zece. Auzind acestea, medicii îl poftiră să se aşeze pe un scaun şi unul îi ciocăni de vreo câteva ori un genunchi, după care i se adresă celuilalt, spunând că reflexele sunt normale. Drept răspuns, celălalt aprobă din cap şi porni şi el din partea-i să-i ciocănească lui Švejk celălalt genunchi, în timp ce primul îi întorcea ochii pe dos, examinându-i pupilele, întorşi la masa de lucru, medicii schimbară câteva vorbe latineşti. Unul îl întrebă:

– Cum te cheamă?

– Să trăiți, Švejk.

– Poți să ne cânți ceva?

– Dacă îmi dați voie, răspunse Švejk. Deşi n-am nici voce, nici auz muzical, totuşi, o să vă fac plăcerea.

Şi Švejk îi zise:

Călugărul din vechiul schit

Tare rău s-a mai mâhnit,

Tare rău s-a mai mâhnit.

– Mai departe nu ştiu, răsuflă Švejk. Dacă poftiți, vă cânt altceva:

Of, inimioară, inimioară,

Cum te umple dorul iară.

O să ies eu în pridvor

Să văd unde e cărarea,

Poate vine al meu dor.

– Mai departe tot nu ştiu, oftă Švejk. Mai ştiu o strofa din „Unde-iPatria mea" ş-apoi „Windischgrätz" şi „Alți domni generali au declarat război dimineața în zori. Mai ştiu şi câteva melodii populare de felul „Trăiască regele, „Mergeam direct spre Jaromer şi „De mii şi mii de ori slavă ție...

Cei doi medici avură un schimb de priviri. Unul îl întrebă pe Švejk:

– Dumneata ai mai fost vreodată cercetat de medici?

– Pe când îmi făceam serviciul militar, răspunse Švejk solemn şi mândru. Acei medici militari m-au declarat tâmpit de-a binelea, în mod oficial.

– Mie să nu mi-o faci pe simulantul, auzi! se năpusti asupra lui Švejk celălalt doctor.

– Domnilor, vă rog, să nu-mi ziceți aşa, se apără Švejk. Eu sunt un idiot adevărat. Vă puteți informa la cancelaria regimentului 91 din České Budějovice, sau la comandamentul forțelor militare de la Karlin.

Medicul mai în vârstă dădu a lehamite din mână şi vorbi sanitarilor, arătând spre Švejk:

– Dați-i hainele şi duceți-l la secția a treia, primul coridor. După aia unul din voi să se întoarcă să-i ia actele. Celor de la cancelarie transmiteți-le că am spus să se grăbească, ajunge cât l-am ținut pe capul nostru.

Medicii îi mai aruncară lui Švejk o privire supărată, în timp ce el, reverențios, mergea de-a-ndărătelea. La observația unuia dintre sanitari, de ce, chipurile, o face pe prostul, Švejk răspunse:

– Domnilor, dar ce să mă fac, dacă nu sunt îmbrăcat, ci gol-goluț... Ia închipuiți-vă, de ce să le arăt domnilor bucile mele. Ce le-ar trece dumnealor prin cap. Aş

Recenzii pentru Peripețiile bravului soldat Švejk

[Zamfira Vasile · Evaluare: 4 din 5 stele]

Carte de referinta pentru literatura universala. Umor adevarat! Pacat de traducere. Mult prea multe regionalisme (fiind tradusa din limba rusa cred!). 4 stele datorate traducerii ! Altfel 5 stele fara indoiala!