La nord de Dunăre, printre barbari: Triburile preistorice și manifestările lor

De Remus Moise

Cele dintâi comunități umane din Europa au provenit - conform teoriei arheologului, paleolingvistului și specialistului în datarea vestigiilor preistorice Andrew Colin Renfrew, membru al Academiei Naționale de Știință a Marii Britanii, publicată în 1988 -, cu aproximativ 9 000 de ani în urmă, din Asia Mică.
În lunca Dunării, într-o regiune fertilă, joasă, împădurită, înțesată cu grinduri, cu mlaștini și cu privaluri - sau cu bălți secate -, unde, multe mii de ani mai târziu, aveau să ia ființă întâi o așezare rudimentară numită „Malu Roșu”, apoi, încă și mai târziu, „târgul”, sau „burgul” cu numele Giurgiu, arheologii au descoperit, într-un strat de sedimente și de aluviuni, într-un ostrov numit Mocanu, la o adâncime de 9 metri, cu prilejul unor lucrări de excavare, un fragment de craniu, despre care apoi, analizându-l, au estimat că ar data din paleoliticul superior, sau dintr-o perioadă cronologică existentă cu de la 35 000 până la 10 000 de ani înainte de ziua în curs, și că a aparținut unei femei, sau unuia dintre primii oameni din preistorie, ocupant al acelor ținuturi.
Componentă esențială a arheologiei, investigația teoretică reprezintă un factor indispensabil pentru triumful unei direcții științifice de cercetare, în vreme ce lipsa unei teorii explicite determină, inevitabil, eșuarea tentativelor de evaluare a conținutului analizei, obligându-i, în final, pe arheologi să se limiteze la aspectele formale și cantitative, mai puțin importante.

• Limbă: Română
• Editor: Remus Moise
• Data lansării: 25 nov. 2020
• ISBN: 9786060334323

Remus Moise

Remus Moise este fascinat de trecutul ținutului său natal din lunca Dunării - ținut care, conform unor istorici și arheologi de renume, a reprezentat „leagănul” vechii civilizații a Europei - și, de aceea, se străduiește atât să recompună acel magnific trecut, populându-l cu chipuri și cu întâmplări reale, cât și să le transmită cititorilor propria sa fascinație.Este creștin și, în scrisul său, pretutindeni se regăsește dragostea pentru umanitate.

Previzualizare carte

La nord de Dunăre, printre barbari

Triburile preistorice și manifestările lor

Remus Moise

Publicat de MultiMedia Publishing 

Copyright 2020 Remus Moise

Publicat de MultiMedia Publishing, www.setthings.com/ro/editura

ISBN: 978-606-033-432-3

Autorul deține în exclusivitate drepturile de autor și îşi asumă integral responsabilitatea privind conţinutul cărţii.

Preliminarii

1. Cele dintâi comunități umane din Europa au provenit - conform teoriei arheologului, paleolingvistului și specialistului în datarea vestigiilor preistorice Andrew Colin Renfrew, membru al Academiei Naționale de Știință a Marii Britanii, publicată în 1988 -, cu aproximativ 9 000 de ani în urmă, din Asia Mică. Oamenii acelor timpuri trăiseră, anterior, în Anatolia și, sosind în spațiul european, s-au așezat - cu 2 000 de ani înainte ca în acele locuri să se înființeze, ca urmare a primului val expansionist, „cultura kurgană, sau o comunitate constituită din cultura Iamna, sau Pit Grave, precum și din alte culturi, precedente, evidențiate, în lucrarea „Preistoria Europei răsăritene, editată în 1956, de antropologul și cercetătorul american de origine lituaniană Marija Gimbutas, profesor de arheologie europeană la Universitatea Los Angeles, din California - în stepele estice ale Mării Negre.

Mai apoi - potrivit opiniei lui Colin Renfrew - o ramură a acelei populații anatoliene a migrat către Grecia și către Italia, stabilindu-se în Corsica și în Sicilia, nu înainte însă ca o parte a membrilor săi să se disperseze atât pe coasta mediteraneană a Franței, cât și în Spania și în Portugalia. Dar, în paralel, o mulțime de alte grupuri, aparținând acelorași triburi, s-au risipit, apucând-o spre vest, întâi de-a lungul văii înverzite a Dunării, apoi a luncii Rinului, pentru a poposi, în cele din urmă, în centrul și în nordul îndepărtat al Europei.

Riguroasă, logică și argumentată, ipoteza lui Colin Renfrew, beneficiind, involuntar, de susținerea imparțială a paleolingviștilor Georgeta Cardoș și Alexander Rodewald - care, în lucrarea intitulată „Genomul uman, editată la Hamburg, în Germania, au dovedit că atât românii contemporani, cât și vecinii lor din regiunea balcanică, au avut, începând cu mileniul 4 î. Hr., din punct de vedere genetic, strămoși comuni, aceeași identitate constatându-se și la populațiile din nordul Italiei și din zona Asiei Mici -, a fost împărtășită cu entuziasm de numeroși alți cercetători, impunându-se rapid în sânul societății arheologice contemporane. De aceea, foarte curând, faptul că străvechii migranți s-au răspândit în lume din Anatolia - aducând cu ei, în chip inerent, în regiunile unde s-au oprit, caracteristicile culturii pe care o posedau, denumită mai târziu, de către specialiști, „neolitică - a devenit un adevăr.

„Neoliticul, sau „Noua epocă de piatră are, în cadrul rigid al științei oficiale, accepția unanimă de „ultimă perioadă a epocii de piatră și s-a dezvoltat, cu mare aproximație, ca „prelungire a epipaleoliticului, cu 10 000 sau cu 12 000 de ani în urmă, când, în Asia Mică, pe de o parte, începuse să ia amploare agricultura, iar pe de alta - sau, poate, concomitent - apăruse, impusă de necesitate, întâi prelucrarea aramei, prin procesul de topire a minereului, apoi, după aceeași metodă, prefacerea plumbului.

Arama s-a utilizat, în premieră, în așezarea - sau în orașul - Catal Hoyuk, din Asia Mică, de unde apoi procedeul preschimbării ei s-a transferat, conform cercetătorilor, întâi în localitățile urbane Ierihon, din Palestina, Kirochitia, din Cipru și Jarmo, din Kurdistanul irakian, precum, radial, și în alte așezări, rurale sau urbane, unde s-au înregistrat migrații, nedescoperite însă - încă - de arheologi.

Totuși, vârsta de piatră și cea de metal nu au existat niciodată, în același timp, în toate regiunile lumii - nici măcar - simultan -, în două zone diferite ale Pământului, indiferent unde s-ar fi aflat acestea -, ceea ce conduce către ideea că știința prelucrării metalelor s-a răspândit progresiv, difuzată de primii migranți, originari din Asia Mică, posesori ai „secretelor" metalurgiei.

Or, la vremea aceea, în Asia Mică, potrivit Bibliei - sau unuia dintre cele mai vechi documente ale umanității referitoare la preistorie -, tocmai se înmulțeau primele comunități umane, provenite din Ham, din Sem, din Iafet și din nevestele lor, supraviețuitori, împreună cu Noe și cu soția lui, ai Potopului de la începutul lumii, care, constrânse de necesități teritoriale, probabil că se îndepărtau de muntele Ararat, deplasându-se și așezându-se, pe măsură ce se scurgeau sute de ani, sau chiar milenii, în regiunile de primprejur.

Așa încât, întrucât, de când e lumea lume, oamenii, adaptându-se întotdeauna singuri la situații noi, pricepând legăturile dintre fapte cu lejeritate, descoperind înțelesurile, recunoscând adevărul și raționând toți cam la același nivel - precum prevede o definiție aproximativă a inteligenței -, n-au fost niciodată inferiori spiritual altor semeni de-ai lor, în nici o epocă istorică -, au determinat, prin comportamentul lor, ca diferențele culturale dintre diverse societăți omenești să își aibă geneza, exclusiv, în factorii de mediu și într-un mod de trai asumat, subsumat, cel mai adesea, tabuurilor și obișnuințelor; prin urmare, așa stând lucrurile, nu a existat nici un impediment pentru ca varietatea de cunoștințe deținute de fiii lui Noe să fie predată urmașilor lor, apoi, din generație în generație, și celorlalți descendenți, pentru ca, în cele din urmă, expediționarii din Asia Mică să o difuzeze, în limitele posibilităților lor pedagogice, dar și ale capacității de înțelegere a auditoriului, în timp ce se îndepărtau tot mai mult de ținutul natal, în toate regiunile unde au poposit.

Presupunerea e întărită, în primul rând, de „ipoteza nostratică, referitoare la limbile vorbite, în Asia Mică, în perioada de început a omenirii - sau cu 17 000 ori cu 18 000 de ani în urmă -, de primele comunități umane, formulată de specialistul în lingvistica comparativ-istorică Allan R. Bomhard, care - pornind, evident, de la premisa, întemeiată totuși, că migranții preistorici ajunși în Balcani, apoi în spațiul danubiano-carpatic, proveneau din Asia Mică -, proclamă existența în Orientul Apropiat, acum nu mai puțin de 17 sau 18 milenii, a unei singure limbi, numită „nostratică - denumire propusă, în 1903, de Holgar Pedersen, calchiată pe cuvântul latin „nostras și însemnând  „a noastră -, din care, mai apoi, pe măsură ce vorbitorii s-au îndepărtat de muntele Ararat, și s-au separat, au derivat mai multe familii de limbi, respectiv pelasgă, karveliană, sau caucaziană, hamito-semitică, sau afro-asiatică, altaică, uralică și dravidiană, precum și o limbă cu un specific aparte, numită sumeriană.

Dar, mai ales, e confirmată de rezultatele obținute de geneticienii moderni, care, în urma analizelor, au stabilit că domesticirea ovinelor, a caprinelor, a bovinelor și a porcinelor s-a produs, în premieră, tot în Asia Mică, acum 9 500 sau 10 000 de ani, de unde apoi procedeul s-a răspândit, succesiv, în spațiul balcanic și în cel dunăreano-carpatic, precum și în Bazinul Mediteranean, urmat, la aproximativ 1 000 de ani, de inițierea în tehnicile de cultivare a plantelor, îndeosebi cerealiere.

În plus, e atestată de teoria „wave and advance - sau, literal, „valuri și avans -, creată, la începutul anilor 1980, pe baza comparării datelor genetice umane actuale cu datele furnizate de siturile arheologice, de Albert J. Ammerman și Luca Luigi Cavalli-Sforza, în lucrarea „Tranziția neolitică și genetica populațiilor din Europa", tipărită în 1984, care de asemeni arată că, datorită înmulțirii populației neolitice din Orientul Apropiat, cu 18 000 de ani în urmă, indigenii din Asia Mică s-au răspândit primprejur, înaintând cam cu un kilometru pe an și forțându-și vecinii să se îndepărteze de ei.

Cifrele, evident, e posibil să prezinte inexactități, însă faptul că atât Albert J. Ammerman și Luca Luigi Cavalli-Sforza, cât și paleolingviștii contemporani creditează Asia Apropiată ca punct inițial de dispersare a populațiilor în lume, confirmă realitatea relatării biblice, potrivit căreia, după Potop, viața umană s-a dezvoltat începând de pe muntele Ararat.

De aceea, în acest context, afirmațiile tot mai multor paleolingviști, precum că vechimea limbii anatoliene și particularitățile ei sprijină teoria lui Colin Renfrew, dovedind că primele populații din lume, eronat numite „indo-europene", s-au așezat în Europa cu 1 500 de ani înainte de expansiunea kurgană, promovată de Marija Gimbutas, sunt cât se poate de justificate.

De altfel, aceiași specialiști, aprofundând fenomenul, au demonstrat pertinent că populația plecată din Asia Mică, numită mai târziu „ariană", a urmat un traseu sinuos, străbătând întâi Munții Balcani, apoi, trecând peste Dunăre - unde s-a împărțit în două, o parte preferând să rămână pe loc, pentru a se răspândi apoi de-a lungul văii -, a urcat către Munții Carpați, lăsând, de asemeni, în urmă, în depresiuni și pe lângă râuri, numeroase cete, pentru ca, în final, să se îndrepte către exotica Indie, unde, în mileniul 4 î. Hr., a înființat cultura vedică.

Termenul „indo-european însă este doar un concept lingvistic, care nu desemnează vreo caracteristică sau alta a vreunei comunități umane, ci există - susținând fals că limbile și cultura europeană provin din India preistorică - doar pentru că, promovat de cercetătorii britanici mai mult pentru a-și exprima dezacordul față de specialiștii nemți, inițiatori ai denumirii - respinse, totuși, din motive de orgoliu etnic - „indo-germanism, a fost introdus în tratatele de profil din domeniu, iar retragerea lui, după ce se consacrase, ar fi creat confuzii.

Născut, prin urmare, ca o cutumă păstrată în uz datorită unui incident lingvistic, acest pseudo-criteriu s-a dovedit totuși suficient pentru ca profesioniștii în cercetarea trecutului să decidă că limba anatoliană - încadrată didactic, pe baza unor principii controversate, îndoielnice și irelevante, în grupul centum, alături de limbile italice, greacă, iliră, celtice și germanice - aparține familiei de limbi „indo-europene", dispărute acum, dar - conform părerii lor - vorbită cândva în toată Anatolia, din regiunea mai mare a Asiei Mici.

În opoziție cu grupul „centum se află tipul cunoscut ca „satem, cuprinzător al limbilor indo-ariene, respectiv avestica, persana veche, proto-slava, proto-baltica și urmașele lor, iar diferența dintre ele se realizează analizându-se pronunția termenului „sută în limba avastică și în limba latină. Prin urmare, limbile în care „sută se rostește „satem aparțin grupului „satem, iar cele în care se pronunță „centum fac parte din grupul „centum.

Majoritatea lingviștilor consideră însă, dintr-o multitudine de rațiuni, că normele de „împărțire a vechilor limbi sunt atât nesemnificative, cât și caduce. Totuși, în lipsa altor criterii, sau chiar a altor „instrumente de operare, o parte a acelorași lingviști a continuat, în pofida tuturor protestelor și contestațiilor, să aplice respectivul sistem, așa încât, în eforturile lor de a elucida ce s-a întâmplat în trecut, limba pelasgă - sau limba proto-română -, considerată greșit ca fiind „traco-getă, a primit calificativul de „limbă satem. Ceea ce, în definitiv, nu are decât o importanță infimă.

2. În lunca Dunării, într-o regiune fertilă, joasă, împădurită, înțesată cu grinduri, cu mlaștini și cu privaluri - sau cu bălți secate -, unde, multe mii de ani mai târziu, aveau să ia ființă întâi o așezare rudimentară numită „Malu Roșu, apoi, încă și mai târziu, „târgul, sau „burgul" cu numele Giurgiu, arheologii au descoperit, într-un strat de sedimente și de aluviuni, într-un ostrov numit Mocanu, la o adâncime de 9 metri, cu prilejul unor lucrări de excavare, un fragment de craniu, despre care apoi, analizându-l, au estimat că ar data din paleoliticul superior, sau dintr-o perioadă cronologică existentă cu de la 35 000 până la 10 000 de ani înainte de ziua în curs, și că a aparținut unei femei, sau unuia dintre primii oameni din preistorie, ocupant al acelor ținuturi.

Fragmentul osos, în opinia arheologilor, provenea de la un „umanoid, descris în literatura de specialitate ca „Homo sapiens fossilis - sau „Omul de Cro-Magnon" -, exponent al paleoliticului superior, trăitor în Europa în urmă cu între 40 000 - 12 000 de ani și arăta că femeia care îl conținuse, decedată din motive necunoscute, era în vârstă de aproximativ 40 de ani.

„Omul de Cro-Magnon - au remarcat aceiași arheologi - a fost reprezentat, în Europa, printr-o varietate de tipuri fizice, dintre care comunitățile „Combe-Capelle, de pildă, integrate culturii aurignaciene - presupus a fi existat între circa 35 000 - 25 000 de ani î. Hr. -, reunite în ginți matriarhale, formate pe baza rudeniei acordate de sânge, trăiau vânând, pescuind și, slujindu-se de unelte de piatră cioplită, culegând diverse fructe.

Totuși, conform unei alte serii de cercetări, efectuate recent, s-a stabilit că vestigiile arheologice de la Malu Roșu, constând în urme de locuințe, nu provin mai dinainte de Mezolitic, sau din Epoca de Mijloc a Pietrei - denumită și Epipaleolitic -, încadrată cronologic de către specialiști între 10 000/8 000 și 5 500 de ani î. Hr.

Oricare ar fi adevărul însă, uneltele femeii din ostrovul Mocanu - concretizate în cuțite și dălți, lucrate prin tehnica așchierii, precum și în răzuitoare plate, cu marginile eficient ascuțite -, extrasă de la o adâncime de 9 metri, dintre aluviuni și sedimente, se aflau depozitate în apropiere, tot în lunca Dunării, într-o așezare de proporții reduse, cuprinzătoare, poate, doar a două sute și ceva  de familii - trei, cel mult -, situată pe un platou înalt, imens și neregulat, năpădit de arbori și adăpostit, la rândul său, de un val de pământ ca un taluz, ridicat abrupt și natural pe o direcție aproximativă de la sud la est.

Mai târziu, în același areal, arheologii au mai descoperit un complex de așezări, datând însă din paleoliticul inferior, ceea ce dovedește că, practic, la Malu Roșu a trăit o

Recenzii pentru La nord de Dunăre, printre barbari

[Marian · Evaluare: 5 din 5 stele]

De citit!!!
Narațiunea unui vis din realitatea necunoscută nouă și vouă....