Cum s-a crestinat Coroana Virus

De Dan Alexandru Niculescu

Este cronica intamplarilor dintr-o manastire in timpul unei epidemii de ciuma. In fata bolii si a cerintelor venite de la dregatorie, calugarii reactioneaza previzibil, penduland intre frica, negare si mimarea actiunii.

• Limbă: Română
• Editor: Dan Alexandru Niculescu
• Data lansării: 2 iun. 2020
• ISBN: 9780463413968

Dan Alexandru Niculescu

Assitant Lecturer, Department of Endocrinology, Carol Davila University of Medicine and Pharmacy, Bucharest, RomaniaConsultant in Endocrinology, Department of Pituitary and Neuroendocrine Disorders, C. I. Parhon Institute of Endocrinology, Bucharest, Romania

Previzualizare carte

Drumul trecea prin sat. Era un sat mai măricel, cu casele la fel, cu oameni grăbiți și nervoși, cu nenumărate căruțe și aer prăfuit. Dacă, însă, începeai să urci ușor dealul apăreau câteva case mai răsărite, grădini și soldați. Sus, în vârful dealului, era o mănăstire cu ziduri groase și porți verzi. Biserica, chiliile și dependințele purtau urmele vremurilor în care fuseseră zidite. Ferestre pătrate, arce frânte și rotunde, cărămidă groasă sau tablă, toate se împreunau nefiresc dar, pe undeva, îți spuneau că aici lucrurile sunt altfel decât în restul ordinelor călugărești. Și drept dovadă, călugării de aici nici măcar nu știau pe unde e, de fapt, intrarea în mănăstire. Unii ziceau că e pe la ulița mare, cea care urca dinspre dregătorie și unde era statuia primului egumen. Alții ziceau că pe la ulița din dos, pe unde trăgeau căruțele și intrau mai toți enoriașii. În orice caz, oamenii regelui sau curierii ratau mai întotdeauna poarta.

Fusese întâi a francilor, ei o construiseră ca să-i aline pe suferinzi, dar în vremea regilor trădători de țară fusese luată iar întâiul dregător, după ce s-a călugărit, s-a pus egumen. Francii nu și-au mai luat-o înapoi, ba chiar goții și-au făcut castel chiar peste uliță.

Mănăstirea era cunoscută în tot regatul și deși era mică, valuri de enoriași îi treceau poarta, oricare ar fi fost ea, în fiecare zi ca să scape de necaz. Mai puțin duminica, când nu era picior de credincios sau de călugăr. De când apăruse era vestită pentru alungarea demonilor ce urcau dinspre capul pieptului spre gâtlej, pentru exorcizări și tratamente cu săruri. Multe alte mănăstiri, când aveau de-a face cu țărani și enoriași la care nu găseau nicio problemă sufletească, îi trimiteau aici pentru vindecare. Așa de mare era numele mănăstirii că și preoții și călugării de aici începuseră să meargă mai apăsat, cu picioarele mai depărtate și spatele mai drept, ca semn al prețuirii de care se bucură.

În ultimul timp mănăstirea devenise importantă și printre celelalte ordine călugărești. Un călugăr fusese ales Înaltpreasfințit Părinte în Sfântul Sinod al Universității de Teologie și Cap al Inchiziției din sat și în felul ăsta călugării erau cu un pas înaintea celorlalți să afle cum mai merg trebile și cum să se păzească de urgiile dregătorilor. Un alt călugăr fusese chemat sfetnic al regelui pentru treburi preoțești și asta nu era de ici de colo. Și peste toate astea, regele bătrân, care se dăduse jos de pe tron și își petrecea zilele cu vânătoarea și sfaturile, fusese exorcizat de călugării de aici deși gurile rele ziceau că s-ar fi putut tămădui doar cu săruri. Vremea trecea liniștită și călugării