Un Crăciun fără Zăpadă

De Adriana Subin

”...Reveni la fetiță și o descusu până observă că făcea față din ce în ce mai greu. I se ascuțise obrazul și era palidă ca hârtia. Lucia avea dreptate – era firavă și vulnerabilă. Suporta neînchipuit de greu orice fel de presiune.
- Obiectele din pachet le-a recuperat de la criminal, așa ți-a spus? – accentuă.
- Da. Mi-a spus că numai mobilul l-a luat de lângă cadavru. Că a dat telefon la 112, apoi l-a aruncat pe maidanul de lângă Medelin și-l puteți găsi acolo.
- Cum le-a recuperat de la criminal?
- ”Nu-ți pot spune, nu acum”. Așa a zis, când l-am întrebat.
- Îhm – făcu Varlam, în timp ce mintea lui realiza răsturnarea de situație. Ai observat în ce direcție a luat-o Gil după ce v-ați despărțit?
- În ce direcție? – clipi ea.
- Spre oraș, spre un bloc din cartier, spre Medelin?
Cami clătină capul și lăsă ochii în jos.
- Nu știu – mărturisi de parcă și-ar fi cerut iertare. A dispărut de lângă mine, în timp ce-i răspundeam la întrebare. Eram ciucită jos, lângă peretele blocului și țineam capul aplecat pe brațe când vorbeam. Când l-am ridicat, el nu mai era acolo.
Comisarul-șef zâmbi prietenește, în semn că nu-i nimic dacă nu știe.
- La ce întrebare i-ai răspuns? – fu curios să afle.
- De ce a fugit fratele meu spre Medelin, cu toate că la început o luase direct spre casă și asta l-ar fi salvat.
Ei își băteau capul cu întrebarea asta de zile întregi.
- Și tu știi de ce?
- Sunt sora lui. Am știut întotdeauna ce gândea. Cum gândea. Și el despre mine, la fel.
- Și de ce a schimbat direcția?
Cami avea gura uscată când repetă explicația și vorbi fără intonație, ca un automat. Învățase acest truc, atunci când era gata să izbucnească în plâns. Îi jucau ochii în lacrimi, dar nu plângea. Pe ea, pe ei doi, plânsul nu îi ajutase niciodată ca pe alți copii. Plânsul era semn de slăbiciune, iar pentru ei ar fi fost cu atât mai rău dacă și-ar fi arătat slăbiciunea. Varlam o ascultă siderat și înțelese de ce tânărul Gil Molfeta simțise nevoia să se topească, să dispară din fața ei. Ar fi făcut același lucru, dacă ar fi putut.”

• Limbă: Română
• Editor: Adriana Subin
• Data lansării: 30 iun. 2019
• ISBN: 9780463270905

Adriana Subin

Îmi place să scriu, asta-i tot. M-am apucat de scris destul de târziu, doar ca un hobby și dintr-o reticență pe care mi-ar fi greu s-o motivez în două cuvinte, n-am bătut niciodată la ușa vreunei edituri de carte tipărită, cu vreuna din cele 11 cărți polițiste pe care le-am scris, din 2008 și până acum. Puține lucruri îți pun în mișcare toate cotloanele minții, precum o scriitură polițistă și poate că-n timp, devii dependent de logica intrigii, ca de un drog. Dar plăcerea de-a scrie nu merge întotdeauna mână-n mână cu Talentul, iar noi trebuie să avem decența de-a nu le confunda. Bucuria scrisului e un Dar copleșitor în sine, care zic eu că ar trebui de multe ori, să ne ajungă. Nu trebuie să distrugem copaci, pentru ambiția de-a ne vedea absolut toți, numele înscris pe o copertă. Și totuși, așa cum era de așteptat, ”sertarul” începe să-mi devină neîncăpător, iar asta mi-a sugerat o soluție de compromis – lansarea manuscriselor în Deep Space Smashwords. Nu știu ce se va întâmpla de-acum cu ele. Posibil să se piardă în singurătate. Sau să descopere și să fie adoptate, de un nou Univers... Habent sua fata libelli.Prietenii mi-au sugerat să spun ceva mai mult despre mine însămi. Dar pentru cine ar fi interesant? Lumea cărților mele dezvăluie cum gândesc, deci cine sunt cu adevărat, mai profund decât aș putea-o face eu vreodată. Se spune că suntem de foarte multe ori singuri, în mijlocul unei mulțimi de oameni. Doar când scrii, e invers - ești înconjurat de-o mulțime, atunci când toată lumea te crede singur. Personajele mele mă cunosc cel mai bine. Ceea ce nu spun ele nici nu contează. Și la urma-urmei, trebuie îngăduit unei doamne, care pe deasupra mai scrie și policier, să se-nvăluie într-un dram de mister...

Previzualizare carte

Unui criminalist îi e dat să înoate în nuanțe greu imaginabile de sordid uman, însă în pofida părerii generale, rareori sau niciodată, să atingă acea coardă profund și misterios reactivă, a personalității virulent antisociale cu care se confruntă. Pentru acei puțini ce totuși reușesc, contactul poate fi devastator tocmai fiindcă presupune de la bun început, o capacitate specială nu doar de recepție, dar și de înțelegere și reactivitate interioară, consumptive ca un cancer. Aceștia sunt îndeobște, taciturnii introvertiți, marii sceptici cu toată viața dată încet-încet peste cap, care nu știu să exprime și nici nu vor să retrăiască dezvăluind, abisul în care au privit și din care, odată alunecați, s-au extras cu greu și niciodată pe de-a întregul. Majoritatea extrovertită și cu deschidere mediatică a criminaliștilor lucrează în schimb, cu șabloane - nota bene, rezultate și ele dintr-o experiență remarcabilă a lor și a altora - cu care forează testând, ceea ce numesc ei psihologia infractorului. O palidă expresie a partiturii la fel de unice ca o amprentă digitală, la care vibrează urzeala enigmatică a fiecărui spirit uman și implicit, a celui malefic. Atunci când vorbesc despre resorturile comportamentului antisocial, foarte mulți psihologi criminaliști sunt de fapt ei înșiși victimele unei manipulări psihologice, mai mult sau mai puțin subtile. Aceasta, deoarece ucigașii înnăscuți sunt îndeobște și manipulatori versați, iar abisul nedezvăluit al minții lor poate fi cel mult intuit, dar niciodată atins cu adevărat. Se întâmplă ca ulterior faptei, însuși ucigașul să nu mai poată atinge acest abis și cu atât mai puțin, să și-l mai înțeleagă.

Resortul Răului seamănă cu punctul de origine al unui ecou. Îi poți capta undele, le poți analiza, poți face speculații pe marginea lor, dar nu-l poți localiza exact, decât dacă punctul de origine ești tu însuți. Și tocmai aceasta devine și marea problemă a criminaliștilor înnăscuți – capacitatea rară de a se plasa mental, în punctul sau foarte aproape de punctul de origine al Răului. Totul se rezumă până la urmă la înfruntarea unor spirite umane, fiecare cu limitele lui, dar și cu abisul mai mult sau mai puțin ascuns al fiecăruia. Marii criminaliști ai unei generații pot fi numărați pe degetele unei singure mâini. De cele mai multe ori, nu-și trăiesc ci își consumă și viața și moartea, într-un anonimat asumat. E acesta, un noroc sau un ghinion pentru generația lor?... Depinde din ce punct de vedere privești.

Personajele și acțiunea acestui roman,

precum și orașul A,

cu istoria și comunitățile sale

sunt pură ficțiune

Soțului meu

…și alerga, alerga, mintea i se golise de orice alt gând, era doar spaimă care creștea, se umfla în toată ființa lui și revărsa energia care-l smulsese din loc și acum îl împingea înainte. Picioarele se mișcau automat către singurul loc în care se putea adăposti și pentru prima oară în ultimii ani, acest loc era casa mamei lui. I se păru că aude pași și parcă un gâfâit greu în urmă, dar trebuie să fi fost imaginația scăpată de sub control, fiindcă urechile lui bolnave nu mai auzeau aproape deloc. Întoarse capul și într-adevăr, omul se ținea acum după el, dar ezitant, nesigur pe picioarele lui, iar distanța care îi despărțea părea să crească. Avea timp să ajungă acasă, își luă un nou avânt și intră pe aleea care sfârșea în ușa blocului. Acasă… Încă puțin… Făcu doi pași și se opri, încetă să și respire, avu chiar un mic recul de parcă s-ar fi izbit cu pieptul într-un obstacol invizibil. O văzu așteptându-l în picioare, pe treptele de la intrare. Îi ieșise din minte faptul că Ea îl aștepta seară de seară acolo, sau patrulând pe aleile din preajma blocului, până îl vedea apărând. Din fericire, de data asta ea nu apucă să-l zărească, fiindcă dacă l-ar fi zărit, ar fi alergat în întâmpinarea lui. O spaimă și mai mare, cea mai mare spaimă a micii lui vieți avu nevoie de o fracțiune de secundă ca să-l copleșească. Ezită năucit și se roti spre dreapta, căutând o clipă cu ochii, apoi cu trupul țâșnit iar ca din pușcă, negura protectoare a periferiei de dincolo de periferie. Cu o putere zăcută neștiut în el, apucă să mai privească o dată în urmă și se simți de parcă ar fi câștigat ultima bătălie - omul schimbase direcția și se ținea în continuare după el. O să-l atragă departe, cât mai departe de ea și de casa mamei lui. Gâfâia cu gura deschisă, durerea din coșul pieptului exploda cu fiecare respirație. Îi venea să vomite, efortul îi ridicase stomacul în gât, aproape că se înecă în regurgitația dulce acrișoară, iar aroma tortului nu-i mai făcu nicio plăcere. Înghiți greu și strânse tare din dinți. Nu se putea opri din fugă, nu ajunsese suficient de departe. Nu-i mai era frică, nu mai avea nicio importanță pentru el dacă omul acela îl va ajunge până la urmă, în întunericul fantomatic din Medelin…

FRAȚII

Doi cărbuni mocnind stins, în vârful unui pumn de jar… Așa arăta în gerul nopții, fețișoara lui arsă de febră, pe care doar ochii negri păstrau o urmă de mișcare, sub pleoapele grele de epuizarea ce-l trăgea în somn. Nu părea să aibă mai mult de opt sau nouă ani, dar putea avea un an sau doi în plus, era cu atât mai greu de apreciat, cu cât trupul i se pierdea într-un paltonaș de căpătat, cu cel puțin două numere mai mare, ridicat țeapăn în sus pe ceafă, pe unde frigul trebuie că își făcea loc în voie. Fesul de pe cap era în schimb prea mic, cu tricotul ros și subțiat de atâta tras degeaba în jos, peste fruntea și urechile aproape degerate. Nu avea fular, nici mănuși și-și ținea pumnișorii înroșiți, jumătate ascunși în gulerul pe care trudea să-l țină cumva rulat peste ei, în dreptul gurii. Țurțurii de sub nas nu apucau să se usuce între două respirații și nici rana vie de sub ei nu-l mai ustura, de când își trăgea doar nasul, fără să se mai șteargă frecându-se de mâneca hainei. Doar de tușit, tușea din când în când scurt, sec, bătrânește, ca ftizicii cu rostul lor de neîntors, cu pieptul scuturat de câteva zvâcneli ce nu mai reușeau să-l trezească din amorțeală. Se aciuise dincolo de ultima treaptă, cu genunchii ghemuiți sub bărbie și spatele lipit de colțul mai ferit al micului intrând din ușa cofetăriei, pe care rafalele de vânt îl înconjurau bezmetic până oboseau și se molcomeau, cât să o ia de la capăt.

Privit noaptea de undeva de sus, vechiul complex comercial cu lumina pipăind timid de sub streșini, filtrată prin flori de gheață abia imprimate pe hublouri – putea lăsa impresia unei farfurii zburătoare, aterizate circumspect în mijlocul cartierului din vestul orașului. Construită odată cu acesta din urmă, autoservirea de altădată suferise modificări din cele mai ciudate, fiind de aproape 20 de ani compartimentată în sumedenie de spații, tranzacționate repetat între diverși întreprinzători trecuți prin falimente și renașteri succesive. Tipicul raiului capitalist în poarta căruia se înghesuie toți, până constată că e doar pentru cei cu locuri rezervate și atunci, nu-i așa, cei mai mulți încep să-l înjure. Posibil ca la început, copilul să fi fost pur și simplu atras de vitrina cofetăriei dichisite în stilul kitsch de cartier, sărman dar fălos, că odată-i Crăciunul. Și-apoi să fi descoperit acel simulacru de adăpost, în care nimic nu părea acum să-i mai dezmorțească privirea. Nici pe bărbatul oprit în dreptul lui nu-l observă decât târziu, când acesta urcase deja primele două trepte și se apropiase de el, periculos de mult. Reacționă instantaneu ca un resort, lipind instinctiv și mai tare spinarea de zid și întinzând picioarele brusc, zvâcnit și cu o forță uimitoare pentru subțirimea caricaturală a oaselor ce se desenau prin pantalonii murdari, de trening. Evident că dorea să-l împingă și să-l țină cumva pe intrus la distanță, iar acesta-i percepu spaima și se opri. Îi spunea totuși ceva, dar el nu mai auzea bine încă de pe la cinci ani, când avusese o infecție chinuitoare la urechea stângă, pentru care bunică-sa îl tratase cu niște boabe fierbinți vârâte, cel puțin așa le simțise el, până în creștetul capului, fără să-i treacă măcar prin minte să-l ducă la doctor. Auzea doar cu dreapta, nici cu aia prea bine fiindcă și ea-i curgea mai tot timpul, dar învățase habar n-avea cum sau când, să citească vorbele de pe buze. Mai mult pricepu decât auzi că omul îl întreba ce caută acolo, singur, într-o noapte de Ajun. Că o să înghețe?… Ei, și?... mai bine să înghețe aici, liniștit și fără alte vânătăi, decât dincolo de ușa blocului unde o să-l azvârle oricum nea’Dudu, cum îi spuneau ăstuia, cu care se încurcase maică-sa acum vreun an și jumătate, doi. Când îl alunga din casă, Dudu avea mare grijă să nu rămână pitit pe undeva pe casa scării, stârnind mila vecinilor. Și ca să se asigure, îl înșfăca el personal de braț, săltându-l ca pe un pui de-o aripă și făcându-i vânt, până dincolo de treptele de la intrare. Evita soarta unui câine de pripas, în nopțile-n care putea pune pe masă măcar 20 de lei din cerșit. Dar și asta numai până-n toamna viitoare, când urma să împlinească 10 ani, să-și șteargă mucii de la nas și să vadă cum e să-ți câștigi existența, ca un bărbat. Dudu îl avertizase-n acest sens cu vreo săptămână în urmă, scurt, fără explicații și fără măcar să-l privească, de parcă i-ar fi fost silă, sau de parcă ar fi vorbit de un scaun pe care-și sprijinise până atunci picioarele și pe care urma în curând, să-și trântească fundul cu toată greutatea. Vorbise ca de obicei de parcă lătra, stropind cu saliva lui puturoasă printre dinții cariați și îngălbeniți, fiecare vorbă ca o flegmă la adresa lumii întregi, sau măcar a celor aflați în imediata apropiere. Ochii mici și vicleni o urmăreau însă pe Cami, iar băiatul știa deja că mai ales soră-sa făcea parte din planurile lui Dudu, oricare-or fi fost ele.

Până la cei nouă ani ai lui, să tot fi petrecut în total, o lună pe la școală. Rămăsese cu mai nimic din incursiunile acelea sporadice, dar înțelegerea lui despre lume depășea cu mult, tot ce-ar fi putut învăța acolo. Într-un fel, acum s-ar fi simțit prea bătrân și nelalocul lui, printre puștii răsfățați de-aceeași vârstă, care nu mai au răbdare și fură felii de viață interzisă din reviste deocheate, sau din site-uri porno pe calculator. El era un moșuleț de 9 ani, ce n-apucase farmecul curiozităților furișe, fiindcă pe el viața îl înșfăcase de la început și nu contenea să-l izbească de pereți, ca și când i-ar fi încercat rezistența. El știa dinainte de-a înțelege, ce înseamnă să-ți fie viața furată felie cu felie. Viață furată din tine înseamnă de exemplu, să simți hârjoneala din patul aflat la nici doi metri distanță, unde știi că e maică-ta beată și-n călduri, să strângi pleoapele, cu lacrimile curgând șiroaie pe obraz și să te rogi în gând să-nceteze, să înceteze odată. Înainte de-a se dezlănțui bocăniturile cu bastonul, în peretele subțire ce despărțea camera de minuscula bucătărie de-alături, unde dormea maica-mare pe un soi de laviță îngustă acoperită de o saltea, jegoasă și ruptă dar încă bună, la care ea ținea ca la ochii din cap fiindcă era umplută cu câlți autentici, cum se făceau doar pe vremuri. Decât să dați banii pe coșciug când oi muri, mai bine așezați-mă pe salteaua mea și trimiteți-mă cu ea pe lumea ailaltă, spunea cu un umor negru ce-i provoca băiatului fiori, căci moartea, cu lumea ailaltă în care te purta ea îi părea un loc enigmatic, despre care ar fi vrut și n-ar fi vrut, să afle mai mult. Bătrâna era singura cu un venit stabil în casă, fiindcă primea pensie de pe urma bărbatului ei mort, nu cine știe ce, dar destul cât să-l țină pe Dudu la distanță. Mai ales că ea-și păstra mereu pe-aproape valiza de carton maronie, julită la colțuri și veșnic încuiată, alt mister în care după știința băiatului, nimeni în afara ei nu știa ce se ascunde. O auzise de mai multe ori pe maică-sa acuzând-o pe bătrână că de scorpie ce era, își omorâse cu zile bărbatul, adică pe tatăl ei. Când era mai mic și infinit mai prost, băiatul se întreba după ce auzea așa o ciudățenie, dacă bătrânul omorât cu zile, pe care nu-l cunoscuse niciodată nu era cumva ascuns de-atunci în valiză, așteptând să i se termine zilele. Chiar o întrebase chestia asta pe bătrână într-o seară, când i se păruse mai bine dispusă, dar ea ori nu înțelesese ce e în mintea lui, ori nu găsise cu cale să-i răspundă, fiindcă se mulțumise să-l gonească boscorodindu-l și amenințându-l cu bastonul, ca de obicei. Și totuși, ori de câte ori credea ea că e cazul și mai ales după apariția lui Dudu în viața lor, bătrâna se apleca ușor, pipăia cu mâna sub laviță și trăgea valiza pe jumătate afară. Bătea de 2-3 ori cu palma-n mânerul scrijelit, făcându-l să clănțăne sec și amenința mai mult sau mai puțin profilactic cu soră-sa de la Slobozia, gata s-o preia definitiv oricând, dimpreună cu bănuții și salteaua ei cu tot. Toate astea îi asiguraseră chiar și-n fața lui Dudu, un statut special în garsonieră, cu loc separat de dormit la bucătărie. Odaia ei personală ar fi fost mai corect spus, de vreme ce pe de-o parte, ea dormea când o apuca somnul indiferent de ora la care i se întâmpla asta și atunci, nimeni nu avea voie să intre acolo și s-o deranjeze. Iar pe de alta, ce bucătărie putea fi aia, cu un aragaz ramolit având doar un ochi funcțional, foarte rar stresat cu altceva decât o flacăruie pâlpâindă sub ibricul de cafea. Copiii mâncau, când mâncau, din pomeni sau din ce-și mai luau singuri când strângeau destul, iar pentru ceilalți era mai comod să-și cumpere de-ale gurii gata preparate, din banii aduși de ai mici. Oricum era nevoit careva din adulți să bată zilnic drumul până la magazin după țigări și băutură, că proprietarul se arăta bănuitor dacă un minor cerea așa ceva, chipurile pentru tat-su sau mă-sa. Nu că nu-l servea până la urmă, oricâți ani ar fi avut, dar se uita chiorâș și era mai bine să nu intri în colimatorul lui.

Bubuiturile bătrânei cu bastonul în perete făceau de cele mai multe ori, ca tăvăleala maică-si cu Dudu să se domolească în patul de-alături, până se potolea de tot. Numai că odată trezită din somn în puterea nopții, bătrâna apuca sticla de votcă și continua să suduie în gura mare, până ce prin pereții subțiri ai blocului începea să se audă forfoteala gălăgioasă a vecinilor, cu uși trântite și scandal. Mai mereu domina vocea macaragiului veșnic în pană de job, aflat un etaj mai jos, care deschidea fereastra și amenința răcnind ca să-l audă tot cartieru’, că și dacă o face pușcărie, el tot o prinde într-o bună zi pe babă singură pe scări și-i pune mâna-n gât, de să-i piară piuitul. Singurul ce nu părea defel deranjat de tevatură era Dudu, care adormea sforăind conștiincios ca un ferăstrău electric printre butuci, indiferent la protestele timide ale femeii lui, răpusă și ea curând, mai mult de alcool decât de alte activități.

Băiatul și sora lui rămâneau însă multă vreme treji, înghesuiți spate-n spate nu doar pentru că dormeza era prea îngustă, sau pentru că stând pe-o parte, își mai cruțau trupul de arcurile ce căutau parcă dinadins, unde e carnea mai fragedă. Stăteau lipiți spate-n spate, mai ales fiindcă astfel se simțeau ca unul singur, fiecare purtând mai mult grija celuilalt, înțepeniți de nemișcare și fără să schimbe o vorbă, de frică să nu-și amintească cineva de existența lor. Dealtfel, orice și-ar fi spus ar fi sunat cumplit și inutil, sau cumplit de inutil. Simțeau, gândeau și se temeau la fel și tot la fel se minunau cum de-n lumea asta mare, nu exista și pentru ei un locșor de refugiu. Poate pe lumea ailaltă aruncase băiatul odată, când merseseră fără știrea lui Dudu la un miting electoral, cu fasole și cârnați de care se săturaseră numai cu miros, fiindcă erau prea mici ca să țină piept mulțimii entuziaste și fuseseră scoși de două ori din rând. Poate pe lumea ailaltă să ne vină și nouă rândul – repetase cu un rictus nefiresc, bătrânicios, amintindu-și de salteaua cu semnificații mistice a bunicii, dar soră-sa îl repezise că vorbește nărozii și-l pusese să se bată de trei ori cu palma peste gură.

În asemenea nopți, adormeau foarte târziu. Băiatul avea somn greu, de copil, dar fata se învățase să ațipească mai mult iepurește, ca să se ridice din pat la prima geană de lumină și să dispară amândoi de-acasă pe nesimțite, cu ghetele în mâini și paltonașele sub braț. Era mai bine așa, chiar dacă asta-i obliga să se îmbrace și să se încalțe pe palierul scării și s-o pornească pe străzi somnoroși, nemâncați și dârdâind de frig. Când se întâmpla să fie treaz, Dudu avea de obicei chef de hârjoneală și le făcea semn să aștepte nemișcați într-un colț, în timp ce-i cerea mamei lor să-și facă de lucru pe undeva, treaba ei pe unde, dar să nu se întoarcă mai devreme de-un ceas. Odată rămas singur cu ei și cu bătrâna din bucătărie, pe care puteai tăia lemne de beată, îi măsura lung, cinic, prelungea conștient așteptarea de pe obrajii lor încleștați și albi ca varul și când vedea în sfârșit, ochii fetei înotând în lacrimi ce refuzau să se scurgă pe obraji, își marca sentința printr-un semn cu degetul – tu pleci… tu rămâi! Niciunul din ei nu se îndepărta cu adevărat, fiindcă și cel ce ieșea din casă rămânea lipit de ușă, ciucit pe vine și ghemuit de-o durere ce-i ardea sufletul sau ce-o fi fost acolo în stânga, între umăr și capul pieptului, împiedicându-l să răsufle, să se clintească, să scoată un scâncet măcar. Țipătul pe dinăuntru era însă înfricoșător, îl storcea de energie și se izbea în țipătul la fel de mut de dincolo de ușă, până se topeau din nou în unul singur. Lumea din jur dispărea indiferentă și inutilă, singurul lor aliat era timpul – simțeau fiecare clipă perforând în ei ca un sfredel, dar dacă așteptau destul, timpul ducea cu el pe rând, durere cu durere… Învățaseră să aștepte trecerea timpului. O așteptare tăcută și nemișcată ca o stană de piatră, măcinată de-un ghețar subteran ce săpa adânc pe dinăuntrul lor, acolo unde copilăria avea semnificație hidoasă. Când timpul spunea stop, celălalt ieșea… Atunci coborau scările împreună, cu obrajii la fel de supți și palizi ca după un lung zăcut, fără să-și spună nimic, fără să-și aline rănile, fără să se atingă măcar, știind din proprie experiență că și atingerea putea să doară. Se despărțeau apoi încercând, nu atât să uite, fiindcă asta le era imposibil, dar să nu se mai gândească. Povara rămânea însă acolo, o târau sau ea îi târa pe ei, o apă mâloasă care le îneca sufletele fără a reuși să le murdărească și asupra căreia, simțiseră ei cumva, că nici timpul nu va avea putere. Toți copiii împărtășeau secrete. Acesta era secretul lor… Singurul lucru pe care băiatul și-l spunea, în timp ce îndura lucruri pe care nu le-ar fi povestit niciodată, nimănui, era că în ziua aia, soră-sa scăpase. Ar fi îndurat orice, dacă ar fi putut-o scăpa mereu, dar nu el ci Dudu decidea asta și din nefericire, de cele mai multe ori ea era cea preferată, iar el cel ghemuit în așteptare, pe palier.

Nu le era doar rușine să spună cuiva ce îndură, de parcă ar fi fost într-un fel, vina lor, dar mai era și frica de posibila răzbunare a lui Dudu, dacă ar fi aflat. Prin iulie sau august, unul din vecini, probabil tot macaragiul care le purta sâmbetele anunțase Protecția Copilului și ei se treziseră acasă, cu două doamne. Una cu fața rotundă ca o lună plină, bine hrănită și arțăgoasă din pântecele mă-sii, cum o caracterizase Dudu mai târziu - care se plângea la trei fraze odată, că o obligaseră să umble pe coclauri când e arșița mai mare și care-și tot ștergea de transpirație gușa și obrajii dolofani, cu dosul degetelor grăsulii, strangulate-n inele. Ea părea șefa, fiindcă se învârtise de colo-colo prin magherniță, fără rost dar plină de importanță, turuind tot timpul și punând întrebări la care n-avea răbdare să primească răspuns. Eu sunt de peste 20 de ani în sistem, draga mea, guvernele vin și se duc, dar pe mine nu mă clintește nimeni. Eu cunosc rosturile și fără mine nu se poate. N-am nevoie să mai fac anchete și para-anchete, ca să știu cu ce se mănâncă reclamațiile-astea. Turuia tot timpul, adresându-se condescendent celeilalte doamne, care arăta impresionată, chiar ușor timorată și se retrăsese tăcută, într-un colț. Era mult mai tânără și drăguță și privea în jur cu buzele strânse, de parcă ar fi nemulțumit-o ceva ce nu putea, sau evita de bună-voie să spună. La un moment-dat o mângâiase totuși pe Cami pe creștet, zâmbindu-i și murmurând ca pentru sine – Ce fetiță frumoasă, fapt care trezise simpatia necondiționată a băiatului. Doamna cea grasă constatase la sfârșitul prețioasei incursiuni că sesizarea nu fusese întemeiată, copiii se bucurau de bine de rău de-un acoperiș deasupra capului, o bucată de pâine pe masă și o săndăluță în picioare, ceea ce în vremurile pe care le trăim nu e la îndemâna tuturor. Iar adulții în grija cărora se aflau păreau persoane cu totul și cu totul responsabile, a căror tutelă nu putea fi pusă în discuție. Totuși ceruse mamei ca din toamnă, să-i trimită pe amândoi la școală mai des, iar doamna cea tânără, care nu părea la fel de convinsă ca presupusa ei șefă promisese că va reveni peste o lună, să controleze situația. Asta fusese așadar în vară și până în Ajunul Crăciunului, nimeni de la Protecția copilului nu mai dăduse pe la ei. Speriat totuși, că și-ar putea pierde convenabila sursă de venit, Dudu tentase pentru orice eventualitate să-i sperie, descriindu-le situația din casele de copii în imagini de-a dreptul atroce. Demers inutil, pentru că niciunul din ei nu voia să ajungă acolo. Nu pentru că ar fi fost mai rău. Niciunde nu putea fi mai rău. Dar se temeau că vor fi trimiși în stabilimente diferite și vor fi despărțiți. Asta era marea lor spaimă, cea care ar fi pus capac vieții lor de rahat – să fie trimiși care-ncotro, fără să mai știe nimic unul de altul…

Aveau tați diferiți pe care nu-i cunoșteau, iar apropiații bănuiau că nici mama nu era foarte sigură în privința lor. În special Cami prinsese totuși vreo câțiva ani mai bunicei, când maică-sa primea regulat un fel de alocație destul de substanțială, dintr-o sursă discretă. Copila era pe-atunci destul de bine îngrijită și mergea zilnic la școală, învăța foarte bine și lua în fiecare an măcar premiul doi, posibil ca parte a înțelegerii dintre mamă și sursa ei discretă de venit. Apoi, dintr-un motiv sau altul, și sursa și banii dispăruseră, iar fetița nu avusese de ales. Adică așa o convinsese maică-sa, că nu-are de ales și o dusese chiar ea de mână, îmbrăcată cu rochița cea mai bună și pieptănată cu părul ei castaniu-roșcat, lung și ondulat lăsat pe spate, la o cunoștință. Asta rămăsese bărbatul acela pentru Cami, și în ziua de azi – o cunoștință… El o condusese pentru prima oară la una vilișoarele lui, pe care o închiriase unui austriac, venit cu afaceri în oraș. Fetița de nici 10 ani, dulce, naivă și inteligentă îi plăcuse așa de mult austriacului, că nu se mai sătura de ea, își prelungise mai întâi șederea și apoi o recomandase și colegului care-i luase locul. O lungă perioadă după aceea, Cami continuase să frecventeze în paralel și vila închiriată și școala, măcinată de viața dublă pe care o ducea ca un roboțel, lipsit de voință proprie. Sărea dintr-o viață într-alta ca în două lumi paralele, așa cum alte fetițe sar în dreptunghiuri de șotron, ferindu-se să pomenească, sau măcar să se gândească la una, în timp ce se afla în cealaltă. Plânsese în hohote și se jeluise doar în prima zi, după ce se îndurase austriacul s-o lase să plece, dar palma usturătoare a maică-si o învățase că nu are rost să mai plângă vreodată. La 10, chiar și la 11 ani era convinsă că ea e un copil rău, că făcuse ceva foarte greșit de care nu-și mai aducea aminte și pentru care mama ei nu o putea iubi și o pedepsea. La 10 ani, încă-și mai închipuia că după ce va fi pedepsită destul, mama o s-o ia în brațe și o s-o mângâie pentru că îndura fără să crâcnească. La 11 ani, spera mai puțin. De pe la 12, se maturizase destul ca să se întrebe care e vina ei de fapt, iar raporturile cu mama și lumea din jur să devină din ce în ce mai străine și reci. Nu avea încredere decât în fratele ei și el doar în ea. Uimitor faptul că și-n prima clasă de gimnaziu, încă mai reușise să-și păstreze statutul de elevă silitoare, chiar dacă nefiresc de tăcută și retrasă. Nimeni și cu atât mai puțin ea nu realiza că școala și cărțile nu mai erau nici bucurie, nici obligație, ci numai refugiu. Dar cu ce ar fi ajutat-o pe ea dacă ar fi înțeles, sau de ce i-ar fi interesat pe cei de la școală?...

După o vreme, austriecii cu dărnicia atât de agreabilă mamei plecaseră la familiile și copiii lor, pentru a-și continua viața lor onorabilă. Însă cunoștința găsi în continuare alți străinezi pentru Cami - italieni, olandezi, nemți, chiar și un turist englez aflat în trecere, care nu se mai dădu dus din oraș vreo două săptămâni. Pe la 10-12 ani, Cami devenise fără să se poată împotrivi, o atracție turistică pe cât de discretă pe-atât de rentabilă, pe spinarea căreia marile afaceri ale cunoștinței înfloreau indirect, recunoscător. Când nu înfloreau suficient, fotografiile făcute-n secret în timpul ședințelor cu micuța aduceau pe calea cea bună pe recalcitrant. Nimeni nu pomenea de șantaj, ci de o afacere reciproc avantajoasă… Întâlnirile la care Cami era adusă într-un Jeep cu geamuri fumurii, de un individ cu mutră sinistră care o îngrozea și pe care îl auzise strigat Turcitu, aveau de obicei loc pe una din proprietățile cunoștinței, într-o zonă retrasă de la marginea orașului, pe o șosea ce ducea spre cabane și alte locuri de agrement. Și sigur că nu era vorba numai de Cami, de la bun început nu fusese doar ea. Numărul copiilor de ambe sexe recrutați se înmulțea vertiginos și odată cu ei și clientela, atrasă inclusiv prin albume cu poze, ca la orice marfă scoasă la ofertă, apărute pe niște site-uri specializate de pe net.

Din fericire pentru ea, după ce împlini 13 ani Cami evoluă rapid într-o micuță domnișoară, care nu mai corespundea cerințelor unui adevărat consumator de cărniță fragedă. Pentru scurtă vreme, fata se simți ca eliberată din sclavie, chiar dacă maică-sa își ieșea din minți ori de câte ori constata reducerea substanțială a veniturilor familiei. Numai că liniștea ei nu ținu mult. Viața ambilor frați se schimbă dintr-un rău într-un altfel de rău, odată cu apariția în peisaj a lui Dudu, noul concubin al mamei. El preluă imediat frâiele casei, împărți sarcinile între cei mari și cei mici și sfârși ca asociat în afaceri al cunoștinței. Avea grijă ca orizontul femeii de pe urma căreia, practic trăia, să fie permanent filtrat de o sticlă cu băutură pusă pe masă și nu că ea s-ar fi sinchisit până atunci prea tare de copii, dar de la un moment încolo se transformă exclusiv într-o alcoolică buimacă, prea puțin conștientă de ce se petrece în jur. Bunica nu contase nici până atunci decât în ziua de pensie și, deși era singura care se lua constant în clanță cu ginerele, în privința ei nu se schimbă mare lucru. Pe băiatul care la momentul respectiv, abia depășise șapte ani, Dudu îl goni pe străzi la cerșit zi-lumină ca să nu se-nvețe puturos. Pe Cami o simți nesupusă de la început și prevăzu că i-ar putea da de furcă, dar ghici repede slăbiciunea ei pentru mucosul ăla mic și capacitatea de a îndura orice în locul lui. O abuza în fel și chip, stârnit de ura și disprețul din ochii ei și mai ales de faptul că nu plângea. Nu se ruga de el, nu scotea un sunet. Îi vedea ochii înotând în lacrimi, dar lacrimile dispăreau miraculos înainte de-a se scurge pe obraz. Era ceva, un soi de blindaj pe sub pielea ei, care bloca și risipea promiscuitatea în care trăia. Care o ferea de murdăria lui și a lumii. Acel blindaj l-ar fi vrut el sfâșiat și știa cum s-o facă. Avea de gând s-o reintroducă foarte curând în circuit și i-o spunea, căutând pe fața ei o reacție de revoltă, de spaimă, de supunere, care nu apăreau. Cunoștința se arătase dispus s-o preia din nou, la altă grupă de vârstă și cerințe ale clientului și bineînțeles, la alt preț. La urma-urmei, cu noile moravuri sociale, un tip bine situat de 50 de ani care poftește la nurii unei fete de 14-15 și se afișează nonșalant cu ea la piscină, face deliciul presei de scandal, care adoră tipii veșnici tineri, neliniștiți și zvăpăiați.

Scurt timp după ce Dudu intrase în viața lor, cele două lumi pe care Cami încercase disperat să le separe se amestecaseră într-un singur infern, strivind-o complet. Și sigur că în orașul acela mic și ipocrit de provincie, viața dublă pe care o dusese atâta vreme fu scoasă și ea la iveală, devastându-i în primul rând unicul refugiu - școala... Acum, la cei 14 ani împliniți, Cami renunțase de multă vreme să mai dea pe la școală. Se simțea prost și nelalocul ei acolo, o ardea stigmatul înscris pe frunte, o întina și o azvârlea pe un soi de centură a adolescenței. Era subțire și mlădie ca o trestie, dar se strecura ca o umbră, pășind cu spatele adus și capul vârât instinctiv între umeri, în postura instinctivă a celui ce se furișa sperând să treacă neobservat. Era considerată păcătoasă, vinovată, o ciumată nefrecventabilă, iar ea se simțea ca atare. Chiar când vorbea, lăsa repede-n pământ ochii mari, ca o catifea ciocolatie, evitând să privească sau să fie privită în față. De parcă frumusețea ei de-o gingășie frapantă ar fi fost o anomalie, nici colegii, nici profesorii nu dădeau semn că o remarcau în vreun fel. Nimeni n-avea treabă cu ea, o ignorau de parcă ar fi fost fata aia cu o boală rușinoasă, despre care nu se cuvine să vorbești în lumea bună, decât cel mult pe la colțuri. O intrusă ca o cârtiță la lumina zilei, rătăcită din lumea ei subpământeană printre grădinari și florile lor – acesta ar fi fost probabil, eufemismul convenabil pentru școala care o acceptase instituțional fiindcă n-avea încotro, marcându-i și mai definitiv destinul social, lipsit de speranță. Cami simțea izolarea, dar era prea matură și plină de bun simț și mai ales, prea marcată de culpabilitatea ei imaginară, ca să fie surprinsă și să-i condamne pentru asta. Într-una din zile, un coleg dintr-o clasă paralelă și unul cu vreo 2-3 ani mai mare o prinseseră la mijloc și încercaseră s-o înghesuie în toaleta băieților, spunându-i să nu facă pe nebuna, că doar știau cu toții cine era. Cami îi descumpănise cu câte un genunchi bine plasat, se smulsese și ieșise-n fugă, cu obrajii roșii și părul vâlvoi. Pe coridor, câțiva colegi observaseră scena și-și dădeau coate rânjind cu subînțeles, iar ea pricepuse dintr-odată că ar fi putut-o viola acolo, ei, alții, oricâți și oricând, fără să-i sară cineva în ajutor. Fără să-i treacă prin cap vreunuia din ei, că ea ar avea dreptul la protecție, înțelegere, sau pur și simplu îndurare. Se întâmplase chiar în pauza mare, într-un mijloc de săptămână – miercuri sau joi… Fără să scoată o vorbă, Cami își luase haina și rucsăcelul cu cărți și din ziua aceea, nu mai pășise pragul acelei școli.

Adevărat că nici suflet să-nvețe nu mai găsea, deși avea un spirit curios, era inteligentă și-i plăcuse întotdeauna să citească. Dar cum nici maică-sa și nici concubinul ei n-aveau slujbă sau gând să-și caute vreuna, se trezise prinsă în plasa aranjamentelor lui Dudu, care la cel mai mic semn de nesupunere din partea ei, se răzbuna crunt pe fratele mai mic. Țipetele lui de durere o aduceau imediat pe calea cea bună, iar Dudu se delecta provocându-le. Pe măsură ce creștea, Cami devenea tot mai frumoasă, mai tăcută și mai mohorâtă. Când erau doar ei singuri, băiatul se scălâmbăia și făcea tot felul de giumbușlucuri naive, ca s-o facă să râdă. Uneori reușea și-atunci rămânea cu gura căscată la ea – când râdea Cami, parcă se lumina cerul… Nu era prea lămurit dacă e de bine sau de rău, dacă ar trebui cu alte cuvinte să fie sau nu mândru, că el e singura ființă alături de care mai râde ea, din când în când.

Dacă pentru alți copii era luna bucuriilor și-a așteptărilor de tot felul, pentru el luna asta a lui Decembrie devenise un adevărat chin, fiindcă Dudu era mereu nemulțumit cu banii pe care-i aducea din cerșit. Țipa la el că nu știe să profite de dărnicia oamenilor, în prag de sărbători. Că era bleg și prost și poate că avea dreptate, fiindcă nu era în stare să se agațe de hainele lor obligându-i să-i arunce acolo, ceva, ca să fie lăsați în pace. O fi fost bleg și prost și fiindcă nu crâcnea când se-ntâmpla să-l jefuiască de câștigul unei zile unul din băieții mai mari, un zdrahon de 16 ani pe care-l chema Gil Molfeta și era șef de gașcă în cartier. Nu se împotrivea pentru că era mic și slab și-i era frică de bătaie. Ridica doar brațele și-și ferea cu ele capul și fața, trăgându-și nasul și bolborosind rugăminți printre lacrimi. Gașca îl poreclise Mucea și râdea de el, dar îl lăsa în pace. Gil îi lua din când în când banii, dar nu-l lovise niciodată și nu-i lăsa nici pe alții s-o facă. Era în felul lui, mai bun decât Dudu. El știa de mititel că oameni cu adevărat buni nu există. Dar poți da uneori, de unul mai bun…

Se învățase cu răul, cum se învață ciung, un prunc născut fără brațe. Cei ca el nici nu îndrăzneau să-și imagineze alternativa, darmite să aibă de-a face cu ea. Chiar dacă știa el pe unii care aveau așa ceva, o viață normală de copil rămânea o licărire la fel de îndepărtată, ca o stea pe cer. Îi mai furi lumina cu ochiul, dar la ce bun să visezi la ea, dacă n-o poți atinge în veci?... Iar în seara asta ar fi fost la fel ca în oricare alta, dacă nu s-ar fi rupt dintr-odată ceva pe dinăuntrul lui, așa, ca un elastic prea tare și prea des întins. Dimineața, chiar până după prânz, fusese chiar fericit - tot cam flămând și înghețat, dar fericit, fiindcă lumea era darnică în Ajun și reușise să strângă destul cât să-l mulțumească pe Dudu. Cumpărase și pentru Cami un dar de la chioșcul cu mărunțișuri, doamna de-acolo îl întrebase pentru cine e și când aflase, i-l împachetase cu grijă în hârtie lucioasă, ca pe un obiect de mare preț și-i urase Crăciun Fericit, băiețelule!. Se simțise dintr-odată mare și important și dacă nu s-ar fi temut că-l bate Dudu pentru risipă, ar fi cerut și câte-o bomboană lucioasă pentru mama și maica-mare.

Nu-l învățase nimeni să numere, dar ținea socoteala banilor fără greș, ghidat de un simț nativ al unei contabilități elementare. Folosea un fel de aritmetică alternativă, ce funcționa automat în adâncul minții lui pline de resurse, greu de intuit pentru omul școlit în principii matematice uzuale. Fiindcă avusese o zi cu spor, lăsase o parte mică de bani drept momeală în buzunare și grosul îl făcuse sul și-l împinsese printr-o gaură a căptușelii, spre spatele hainei, unde observase că Gil neglija să-l mai caute. Numai că-n ziua aia n-avusese noroc. Gil îl prinsese chiar în stația de autobuz, în amiaza mare și-n mijlocul mulțimii care nici nu-i luase în seamă, îl răsucise și-l pipăise până dibuise banii din căptușeală. În mai puțin de un minut, rămăsese lefter, năuc și fără suflu. Își culesese fesul căzut pe jos și-și spusese într-un soi de auto-abandon, că de-acum, gata, s-a terminat. Ziua bună de cerșit se încheiase – nici rost, dar nici putere nu mai avea s-o ia de la cap, așa cum era, înghețat și flămând. Se făcea tot mai târziu, lumea din stradă se rărea văzând cu ochii, sau era prea grăbită și plină de treburi ca să-l mai observe. Degera stând pe loc în refugiul stației de autobuz, așa că pornise aiurea, să bântuie ceasuri întregi cu lacrimi înghețate pe obraz, până ce se întunecase de-a binelea. Dudu îi spusese clar – fără bani, nu are ce căuta acasă. Știa ce ar fi pățit dacă s-ar fi întors cu buzunarele goale. Cami ar fi sărit între ei să-l apere și ar fi încasat-o și ea. Mai bine lipsă…

Oamenii or fi stat pe lângă brad, în încăperi ce miroseau a cozonac și a cornulețe cu gem, din care făcea pe vremuri maica-mare, iar Cami și cu el abia aveau răbdare să le scoată din cuptor. De mirare că mai ținea minte după atâția ani, era tare mititel, dar uite că e de-ajuns să strângă pleoapele, ca să le simtă aroma de parcă le-ar fi avut sub nas. Colindătorii se răriseră și aproape că dispăruseră și ei și se făcuse pustiu și un fel de liniște albastră. Așa i se păruse lui că e liniștea aceea, de Crăciun fără zăpadă – albastră… Se ghemuise în colțul din apropierea cofetăriei și ar fi fost chiar frumos, dacă gerul nu i-ar fi tăiat respirația. Deși, dacă i se abandona fără să se mai împotrivească, gerul îl învăluia blând, picurând o amorțeală plăcută ca un carusel multicolor, rostogolit prin negura la fel de albastră, ce luase locul lumii din jur. Îi fusese așa de frig și de foame, dar nu mai simțea nici frigul, nici foamea. Nu mai simțea nimic. Nici mâinile, nici picioarele. Nici urechile, nici sufletul. Parcă trecuse dincolo de toate, se simțea ușor și nu-i mai păsa de nimic. Avea în el doar somn… Și-o strângere de inimă pentru soră-sa mai mare, care o să-l caute de năucă toată noaptea. O să-l caute disperată și-n ziua de Crăciun, biata de ea. Oh, cât o să-l mai caute… Chiar și maica-mare o să-i remarce lipsa într-un târziu, doar cât să amintească oricui vrea să asculte, cum spusese ea mereu că pruncii ăștia doi ai fie-sii au soi rău în ei. Noaptea asta probabil că nu, dar mâine pe la prânz sau spre seară, maică-sa o să se agite și ea de colo-colo cu ochii roșii, poate chiar o să-și șteargă o lacrimă pe furiș, dar numai până o să scoată Dudu sticla din haină. Atunci, maică-sa o să-l uite iar.

Doar gândul la Cami îl mai ținea treaz. S-ar fi târât până la ea, dacă ar mai fi găsit putere. Să-i lase darul, pe care-l avea în buzunar pentru ea. De n-ar fi fost moleșeala… Moleșeala era dulce… Alunga toate grijile departe, dincolo de gerul albastru. O să găsească ea darul, în buzunarul lui. O să-l găsească mâine, sau când o fi…

N-ai unde să te duci? – stăruia omul și instinctul de vietate încolțită zvâcni în el, îl înghionti și-l făcu să dezlipească pleoapele, să strângă mai încăpățânat buzele și să-și tragă genunchii tare, la piept. Sau ți-e frică să te duci acasă?... Te bate?... Te bate!... Care din ei te bate?... – întrebă și doar tonul vocii, dacă l-ar fi auzit ca lumea, i-ar fi spus o poveste de care într-o variantă sau alta, niciunul din ei doi nu părea străin. Bărbatul se oprise la doi pași distanță, părea bătrân fiindcă avea părul alb, dar nu lipsit de putere. Era mult mai bătrân decât taică-su vitreg, însă nu și pirpiriu ca el, ci înalt și voinic, aproape uriaș, sau așa i s-o fi părut lui, cum îl privea de jos. Dădu puțin capul pe spate încercând să-i vadă chipul, îl orbi lumina neoanelor și nu distinse mai nimic, în afara coroanei argintii ce-i înconjura fruntea. Îl simți totuși indecis, așa cum se oprise pe penultima treaptă, cu mâinile adânc vârâte în buzunare, de parcă ar fi vrut să plece de-acolo, dar îl reținea un gând, sau pur și simplu nu-l lăsa sufletul. Nu poți să rămâi toată noaptea aici, nu reziști până dimineață… De data asta distinse fiecare vorbă, fiindcă se aplecase spre el, cu capul la mai puțin de-o jumătate de metru și reuși în sfârșit, să-i deslușească bine și trăsăturile. Învățase tot așa, pe stradă, din experiențe care-i modelaseră instinctul de vietate în sălbăticia lumii, că de unii oameni trebuie să fugi imediat, cât te țin picioarele, în timp ce pe alții ai voie să-i încerci. Să-i tatonezi… I-or fi amorțit simțurile de frig, dar omul din fața lui n-avea nimic amenințător și părea mai degrabă din a doua categorie. Purta o pungă uriașă de plastic, cu un Moș Crăciun imprimat pe mijloc, atârnată bălăngănind neglijent de antebrațul stâng, burdușită și totuși prea lipsită de valoare, ca să-și lase mâna să înghețe purtând-o firesc. Se sprijinise cu talpa bocancului pe ultima treaptă, îndoise genunchiul și se aplecase în față, ca să scotocească prin plasă. O făcea cu un fel de nedumerire nițel iritată, de parcă el însuși nu pricepea nici de ce zăbovește pe-acolo în loc s-o ia spre casă, dar nici ce se ascundea de fapt, prin pachetele alea grijuliu ambalate. Copilul întinsese fără să-și dea seama gâtul și adulmeca mirosul de dulciuri și portocale, înghițind în sec. Ia-ți tu singur și mănâncă ce vrei – găsi omul soluția și puse plasa jos pe ciment, chiar lângă el. Dar repede, că înghețăm amândoi aici. Și de parcă i-ar fi ghicit reținerile, se retrase o treaptă mai jos, se zgribuli și bătu ușurel din picioare ca să se încălzească. Băiatul sesiză că mirosea foarte slab a băutură, dar nu putoarea aia acră a celor de-acasă, cu care nu reușea nicicum să se obișnuiască și-i întorcea stomacul pe dos. Mirosea a băutură domnească și în mod sigur, nu era beat. Era doar ca omul cu un pic de chef, cum ar fi spus bunică-sa, după ce trăgea prima cinzeacă a zilei. Întinse mâna și-și înfundă degetele într-un pachet așezat cu grijă la suprafață, apucă atât cât putu și începu să-nfulece aproape nemestecat, lingându-și palma când pasta informă se sfârși. Nu mâncase ceva așa de bun în viața lui, fusese așa amețit de arome, că le realizase savoarea abia după ce-nghițise tot, fără să aibă măcar habar ce-nghițise. Să tot fi fost o jumătate dintr-o felie mare-mare de tort, cu blat din nuci și alune prăjite, umplut din belșug cu cremă de ciocolată și fructe confiate acrișoare. Totul, acoperit cu frișcă și ciocolată rasă… Gustul dumnezeiesc îi inundă mai întâi gura, apoi îi pătrunse misterios toate simțurile, de parcă s-ar fi tăvălit pe de-a întregul prin ciocolată cu frișcă și alte minunății cărora nu le știa numele. Desfătarea deplină nu dură însă mult, fiindcă înghițise repede și pe burta goală și-aproape imediat i se făcu rău. Nu era pentru prima oară când se trezea cu mâncare dată din milă pe săturate, după zile de foamete cruntă și dacă n-avea să învețe vreodată să mestece chibzuit, învățase totuși să respire după aia adânc și rar și să se țină să nu vomite, oricât i-ar fi venit, fiindcă ar fi fost mai mare păcatul. Nici Bunul Dumnezeu nu l-ar fi iertat pentru așa o risipă… Încercă același lucru și-acum, trăgând aer de câteva ori adânc, aproape disperat, printre buzele atât de crăpate că nu le putea desface prea larg. Ținea ochii fixați hipnotic și mâinile întinse către plasa din care se ițeau sumedenie de pachete, ca și când s-ar fi temut să nu se evapore în neant. Bărbatul îl privea-n tăcere, cu o expresie pe care el n-avu cum să o vadă. O să mănânci mai târziu, altfel o să ți se facă rău – spuse potolit, dându-i ușurel deoparte degetele, care se încleștară automat, încercând să agațe marginile pungii cu Moș Crăciun. Îți promit că o să mănânci cât vrei, dar mai târziu și pe-ndelete, fără grabă – repetă la fel de blând, dar mai ferm. Se aplecă, își agăță plasa la fel de neglijent de antebraț, apoi îl trase-n sus pe copil până îl ridică și-l sprijini fiindcă părea amețit, îi prinse amândouă mânuțele cu palmele lipite una de alta, murdare și lipicioase și avu o tresărire scurtă, o fulgerare dureroasă a obrazului, când observă pielea stacojie de frig, fisurată pe-alocuri până la sânge și două cicatrici acoperite de țesut dur, albicios, cheloide trădând arsuri profunde, cel mai probabil produse cu țigara. Mâinile lui erau în schimb mari cât lopețile, aspre și fierbinți la atingere și după câteva secunde, copilul cu palmele împreunate în mâna lui ca într-un cuptor, îl urmă cu pași ușor împleticiți dar rapizi, spre intrândul unei alei, căscat între blocuri. Cu mâna liberă, bărbatul își trase-n jos fermoarul hainei și scoase din buzunarul interior un telefon mobil, apelă pe rapid un număr și duse aparatul la ureche. Cu haina rămasă descheiată, de parcă s-ar fi încălzit brusc, purtă o convorbire scurtă dar animată, din care copilul nu auzi mai nimic. Sughița de la mâncatul prea rapid, simțea tortul venindu-i pe gât înapoi și totuși, gândul i se învârtea tot la restul feliei rămas în pachet. Cami s-ar fi dat în vânt după așa o bunătate, oare l-ar putea convinge pe bărbat să i-o dea pe toată, ca să o ducă acasă?

CAPITOLUL I

*1*

În jurul orei zece seara, un apel anonim la 112 anunța că un băiețel căzuse și zăcea în stradă, riscând să înghețe de frig între ultimele două blocuri cum vii dinspre șosea, din Medelin. În raport cu localizarea destul de precisă în faimosul cartier, restul relatării era reticent și confuz.

- Între ultimele două blocuri - repetase apelantul, ca să fie sigur că s-a reținut.

- Am notat locația. Copilul încearcă să se ridice, plânge, ce face? - întrebase dispecera și fiindcă simțise ezitarea de la celălalt capăt al firului, punctase direct: Copilul trăiește, da?

- Da, însă abia mai mișcă. Grăbiți-vă!

- Știți de ce a căzut?...

- Lasă cucoană gargara și trimite naibii ambulanța aia, până nu îngheață de tot!

- Dar orice relație poate fi de ajutor. Alo! Știți ce a pățit și cum a căzut?... Dacă sunteți lângă băiat, ar fi bine să-l… Alo?... Alo!

Bărbatul întrerupsese dialogul brusc, fără să mai răspundă, de parcă s-ar fi speriat sau i-ar fi smuls cineva telefonul din mână. Serviciul 112 anunțase Ambulanța, care trimisese un echipaj la fața locului și găsise copilul în stop cardio-respirator, din păcate ireversibil. Procedaseră totuși la manevre prelungite de resuscitare, într-un efort pe cât de disperat pe-atât de inutil și prin urmare, fusese anunțată poliția pentru un caz de moarte suspectă. La o oră și câteva minute de la apelul anonim, comisarul Vladimir Zira de la Omoruri sosi la fața locului și găsi o mulțime de locatari din Medelin puși pe harță, în jurul unei ambulanțe cu toate ușile închise. Își făcu loc strigând până răguși Poliția, lăsați-mă să trec! Poliția! și fu nevoit să-și lipească legitimația de parbriz, ca să-l convingă pe șofer să-l lase să pătrundă înăuntru. Era o ambulanță de tip vechi, cu aspect mai hodorogit pe dinafară decât în interior, unde un tip înfășurat în sugestivul halat de molton stătea în picioare, ușor aplecat deasupra unei tărgi. Din locul în care se aflase inițial, polițistul nu zărise decât jumătatea inferioară a tărgii, pe care zăceau nemișcate o pereche de ghete cu talpa găurită, sprijinite cu bombeul în sus, din care ieșeau doi craci de trening aproape aplatizați, de parcă ar fi fost goi pe dinăuntru. Când Zira urcase pe ușa din spate, omul în halat întorsese capul spre el, ridicase din sprâncene cu un fel de surprindere plăcută și schițase un zâmbet, aruncând retoric, pe un ton ciudat de familiar:

- Aa… Uite pe cine ne-au trimis. Salut!

Lui Zira i se păru că tipul păstra zâmbetul din colțul gurii, când întorsese privirea înapoi pe targă și se simțise oarecum vexat. Lipsit din fire de impulsivitatea care-i domina pe alți confrați, îl măsură atent și-și rezervă dreptul la replică pentru mai târziu. Omul părea ceva mai tânăr decât el, pe la 35-40 de ani, de înălțime medie, plinuț fără a fi nici gras, dar nici prea bine făcut. Avea un chip plăcut, cu o calviție frontală accentuată ce nu-i stătea rău, ci dimpotrivă, contribuia cumva la aerul general distins, intelectual, pe care i-l dădeau în primul rând ochelarii cu ramă subțire, aurită. Genul acela inexpresiv, amorf în tinerețe, pe care maturitatea îl poate contura și avantaja la un moment-dat. Zira se trezi spunându-și că nu atât trăsăturile, cât privirea și expresia feței îi aminteau de cineva, naiba știe de cine, un gând care-ncepu să-l roadă deși numai de asta n-avea timp. Putea fi doar o impresie. Faptul că se prezentase – comisar Vladimir Zira, Omoruri îi stârnise personajului înfășurat în molton un nou zâmbet, discret și parcă un pic ironic, totuși murmurase la rândul lui asistent Manuel Pantea, înainte de-a reveni la treburile ce aveau de-a face cu targa și aparatele din jur.

- Nu ați venit și cu medic? - aruncă Zira cu un aer nevinovat.

Zgândărise o coardă sensibilă, dar efectul nu era chiar cel dorit. Omul se dezlănțui de parcă atâta aștepta și nici nu-i lipseau argumentele.

- Ni s-a transmis că ar fi vorba de un caz de hipotermie și cu un singur medic pe tură, de unde echipaj complet pentru fiecare chemare?... Între un posibil infarct și un caz de hipotermie, care crezi că ar fi prioritatea unicului medic, pentru orice serviciu de urgență din lume?… Nu că ar conta pentru ăia de sus, dar ați putea menționa asta în raportul poliției.

Asistentul Pantea pronunțase deja decesul și fără să piardă vremea, începu să explice situația vorbind rar și concis, fără termeni medicali abracadabranți. Când sfârși, răsuci gâtul privind de jos în sus spre Zira, care acceptă familiaritatea atitudinii, sigur de-acum că omul îi era cunoscut deși habar n-avea de unde să-l ia. Avantaj celălalt, deci.

- Sper că am explicat clar punctul meu de vedere. Dar dacă mai ai nelămuriri…

- Cam câți ani putea să aibă? - întrebă, cu ochii pe trupul pirpiriu ce semăna mai degrabă cu al unei păpuși pricăjite și urât îmbrăcate, pe care n-o iubise nimeni.

- Greu de spus exact, fiindcă e malnutrit. Aș zice între opt și zece ani. Să zicem nouă.

- Spuneai că n-ai găsit semne de agresiune - preciză, preluând tonul lejer al celuilalt.

- Să ne înțelegem! Eu nu am găsit nicio urmă recentă de agresiune. Copilul a fost agresat de-a lungul vieții în fel și chip, dar niciuna din rănile vechi nu au legătură cu decesul. Așa că nu mă întreba de cauza decesului, pentru că te-aș putea induce în eroare. Se va stabili la autopsie. Oricum, nu hipotermia i-a cauzat moartea și nici căderea.

- Și totuși, ca o părere neoficială - de ce a murit acest copil? De ce a căzut din picioare, fără să se mai poată ridica? Din câte mi-ai arătat, nu avea nimic fracturat…

Asistentul Pantea clătină capul, crâmpoțind elocvent buzele.

- Are toate membrele întregi. Autopsia o să stabilească de ce nu s-a mai putut ridica. Motivele pot fi multiple, cel mai simplu din ele ar fi epuizarea. A fugit până la epuizare totală și s-a prăbușit. Eu l-am găsit în stop cardio-respirator, cu urme de vomă pe față și piept, a trebuit să-i curăț gura și să aspir de pe tractul respirator resturi alimentare, înainte de resuscitare. Deși experiența îmi spunea că e complet inutil, am executat cu sfințenie protocolul aproape o oră. Am sperat într-o minune, mi-e greu să accept că un copil poate muri singur în stradă, de Crăciun… Din păcate, n-am mai putut face nimic.

- Așadar, cauza…

- Cauza directă - stop cardio-respirator, instalat cu circa un sfert de oră înainte de sosirea noastră.

- Deci momentul decesului se suprapune cu aproximație, apelului la 112.

Zira se agățase de singurul indiciu, și-acela dubios.

- Posibil - ridică din umeri asistentul Pantea. Apoi îl privi drept în față și schimbă tonul: Este că tu nu m-ai recunoscut nici până acum? Nu știi cine sunt.

În momentul acela se produse declicul și sigur că-și aminti. Puștiul slăbănog care se ținea tot timpul după soră-sa… Cristinica Pantea… Amor nebun printr-a noua sau a zecea. Strânse pleoapele și zâmbi.

- Manu! Fratele Cristinei. Mi-am amintit. Te țineai scai după soră-ta, ne mâncai sufletul. Te uram.

- Știu - schiță și celălalt un zâmbet și oftă. Mă punea tata să vă urmăresc, ca să nu faceți prostii. Mă urai degeaba. Dacă i-aș fi spus de câte ori vă prindeam înghesuiți unul în altul…

- Nicio înghesuială - făcu Zira, aproape nostalgic. Soră-ta avea principii. Cu ea n-am ajuns prea departe. Ce mai face?

- E bine, chiar foarte bine. E măritată cu un neamț, familia lui are un mic lanț de pensiuni în Bavaria și le merge grozav. Mare bătaie de cap, dar merită. Au trei copii mari.

- Și tu?... Cum de ne-am pierdut urma de ani de zile?

- Eu am lucrat peste 20 de ani în Germania. Am revenit aici după despărțirea de partenerul meu și… Suntem pe cale să ne împăcăm și o să mă întorc acolo. Nici nu mai știu de ce am plecat, acum mi se pare că mă săturasem ca prostul de-atâta bine. De când am văzut ce-i aici… Citi expresia din ochii lui Zira și confirmă: Da, sunt gay. De-asta am plecat din țară chiar în primii ani '90. Eu am plecat primul, Cristina a venit după doi ani. În Germania aveam și eu un rost. Aici nu e de trăit dacă muncești cinstit. Nu furi, nu înșeli, încerci să fii corect? Ești prostul satului. Dacă pe deasupra, mai află lumea și că ești și gay…

- Ești cătrănit rău pe viață!

- Mai ales pe viața de-aici. Păi uită-te la tine și la mine - lucrăm în noaptea de Crăciun, ca să ne înjure midilinenii între două țuici… Pe mine cu glas tare, pe tine printre dinți. Și pentru ce?... Fiindcă spre deosebire de ei, noi am ales să muncim, nu să trăim din ajutor social. Numai proștii muncesc, deștepții se-nvârtesc, asta e concepția… Suntem bătaia de joc a tuturor, începând cu ăia de sus care conduc, fiindcă ei dau tonul la furt.

- Poate nu toți - strecură Zira privind precaut spre șofer, dar Pantea nu-l luă în seamă.

- Sigur că ar fi normal să avem echipaj cu medic la fiecare caz și noi suntem primii care ne-am dori asta - se ambală Pantea. Niciodată nu știi ce poate interveni, e o mare răspundere să preiei cazuri de urgență, fără să ai medicul alături. Dar ce mai e normal în țara asta?...

- Vorbește mai încet.

- Asta e problema - că noi, ăștia ca mine vorbim încet. Nu ne aude nimeni. Păi uite, medicul cu care trebuia să vin a fost jefuit în stația de ambulanță, chiar înainte să plecăm. Nu știu dacă l-o fi prins pe hoț, dar pun pariu că nu l-a mai ajuns. Am venit eu singur ca să nu pierdem timp și după ce că era să ne împotmolim într-o gură de canal din fundul ăsta de lume, uite că ne iau la rost că vrem să vindem organele copilului.

- Era multă lume strânsă când ați venit?

- Nu, am ajuns aici primii. Lumea a început să se strângă abia după venirea noastră. Copilul zăcea singur, nimeni nu-l clintise