Roșu, roșu, catifea. Povestiri cu î din i

De Niculescu Veronica D.

Cincisprezece povestiri plus o confesiune, din vremurile cînd cu â din a se scria doar România. Republica Socialistă România. Pornim la drum în 1971 cu Grigore, nimeni altul decît micul Grișa al lui Cehov, teleportat în viitorul devenit trecut: în România comunistă.

Continuăm cu alți copii, stăm la cozile anilor ‘80, fie că sîntem oameni sau pisici, ne închinăm la zeițele vînzătoare, așteptăm să înceapă Calvarul, împănăm dulceața anilor copilăriei cu sîmburi amari, creștem, ne despărțim de toate cu o nespusă ușurare, în 1990, în Casa Poporului.

Amintiri din Epoca de Aur? Și da, și nu. Sînt întîmplări domestice dintr-o epocă sălbatică, cioburi de viață, uneori schițate în dialoguri repezi, alteori alcătuite din fraza lungă a unui singur gînd, povești cu decreței, cu frați, părinți sau bunici ai acestor copii. Între întîmplările atît de firești pe atunci, ce pot părea atît de absurde acum, se strecoară, nepusă, veșnica întrebare: cum de-a fost posibil?

• Limbă: Română
• Editor: Casa de Pariuri Literare
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786068342573

Previzualizare carte

Cărămida

…1988

Stau întinsă pe canapeaua mea, cu o pernă îndesată sub cap. Am palmele aspre, mi-a rămas în piele şi mirosul de la vase, aş vrea să mă dau cu cremă pe mîini, dar crema e în baie şi n-aş vrea să-i trezesc. Aşa că stau întinsă pe canapeaua mea cărămizie, cu o pernă îndesată sub cap, frecîndu-mi uşurel palmele pe sub plapumă, să se înmoaie. În sufragerie, pe cealaltă canapea, acum desfăcută pentru ocazia specială, dorm Ligia şi Dan, împreună cu micuţa lor Laura. Au sosit aseară, au poposit la mine doar pentru o noapte şi-o zi, în drum spre Maramureş, o vacanţă ieftină pe final de sezon. Stau întinsă pe canapeaua mea, răsucesc iarăşi perna, nu mi-e somn, nu obişnuiesc să dorm după prînz, dar e binevenită pauza. Sînt obişnuită singură, oaspeţii sînt păsări rare în casa mea, aşa că pauza e binevenită, vizitele astea te storc de puteri dacă nu eşti învăţat cu ele, nu mă refer la plimbări, mereu aceleaşi plimbări – Piaţa Mare, Piaţa Mică, Turnul Sfatului, poze cu fîntîna din centru, popasul pe terasă la cafea, în cel mai bun caz o intrare la Brukenthal – şi nici la mesele întinse şi strînse cu chiu cu vai atunci cînd nici măcar n-ai o masă în sufragerie, e strict o chestiune de consum emoţional. M-aş da cu cremă pe mîini, dar n-aş vrea să-i trezesc. Fetiţa trebuie să fie tare istovită, acum o jumătate de oră făcea pentru mine o demonstraţie de gimnastică pe o saltea improvizată dintr-o plapumă şi-un cearşaf, la insistenţele mîndrei mame. Părea să execute totul cu cea mai mare plăcere. Şi totuşi eu eram stînjenită, e ceva nespus de stînjenitor să priveşti o fetiţă de nouă ani făcînd şpagatul şi podul, o fetiţă despre care ştii totul şi nimic icnind pe o plapumă aşternută pe covorul tău, îndatorîndu-te să priveşti cu de-amănuntul, chiar şi atunci cînd ai vrea să întorci privirea, să te bucuri, chiar şi atunci cînd te simţi întristat, să lauzi, să aplauzi. Înduioşată, ai vrea să opreşti spectacolul. Dar spectacolul continuă, şi continuă pînă la acelaşi final atent regizat pentru alţii ca tine. O fi obosită acum. Aşa că stau aici, cu perna îndesată sub cap, privind în tavan. Palmele aşa aspre. Aspru şi ticăitul ceasului, din care deodată se desprinde sunet de paşi, un scîrţîit vag, apoi alţi paşi, nişte foşnete, linişte, din nou doar ticăitul, paşi mărunţi, stop la uşă, poate unul dintre ei se duce la baie, ba nu, ba da, ba totuşi nu, clanţa de la dormitor coboară, uşa prinde a se crăpa uşor, un ochi, un năsuc, alt ochi, chipul mic şi serios al Laurei în fanta de lumină. Ridic din sprîncene. Uite-o că zîmbeşte. Îi fac semn cu arătătorul cîrlig. Aşa. Încet. Propteşte uşa la loc, codiţa îi tremură. I-a mai dispărut roşeaţa din obraji.

— Ce-i cu tine?

— Nu pot să dorm…

— Hai, vino aici.

Activitatea fizică înainte de culcare nu e deloc recomandată, îţi creşte temperatura corpului, iar ca să adormi ai nevoie de un pic de răcoare. Mami şi tati dorm duşi, ea se plictiseşte.

— Hai, haide, stai cu mine aici.

Cutia cu bile chinezeşti a rămas pe birou de aseară. Mai jucăm una? Chipul fetiţei înfloreşte. Jucăm. De-acum ştie. O femeie şi o fetiţă jucînd bile şezînd turceşte pe canapea, iată o luptă cu mult mai rezonabilă decît spectacolul dinainte. Flip, flap, clonc, clop, bilele o pornesc una cîte una dinspre periferiile stelei de carton către centru, în curînd aici se va produce o busculadă de nedescris, din care va fi nespus de dificil să ieşi. Degetele femeii amestecîndu-se cu degetele fetiţei deasupra unei stele de carton înţesate cu bile de sticlă sînt ceva mult, mult mai rezonabil decît o femeie stînd rezemată de tocul uşii şi privind la tălpile fetiţei săltînd spre tavan, în şosete cu volane. În acest spaţiu intim, cu uşa închisă, cu sforăitul blînd imaginat al părinţilor dincolo de hol, dincolo de încă o uşă închisă, o altă poveste se poate strecura acum, întîi un ochi, apoi un năsuc, alt ochi, apoi în fanta aceasta întunecată ivindu-se întreg chipul aspru al trecutului, cînd eu şi mama acestei fetiţe locuiam în aceeaşi cameră de cămin, în Bucureştiul de la sfîrşitul anilor ‘80.

Hrrr, hrrş-hrrş-hrrş, cling, poc. Hrrr… M-am întors pe partea cealaltă, cu plapuma încă ridicată pînă la urechi, şi am deschis ochii.

— Te trezişi. Ia uite, cred că se strică şi ăsta, a zis Ligia.

În centrul covorului de iută, rîcîia cu un cuţit prin şanţurile reşoului improvizat dintr-o cărămidă de BCA, tot scoţînd şi reaşezînd rezistenţa.

— Ştii cum face, s-o fi dezlipit iar pe undeva.

— Pare întreagă. Cred că acum chiar se buşi. Poate de-aseară?

Era frig rău în cameră, nu mă încumetam să mă dezvelesc şi să ies din pat aşa de devreme. Frigul nu însemna neapărat că reşoul se stricase de-aseară. Aş fi zis că mă trezisem peste noapte şi văzusem şarpele roşu. Dar puteam şi să mă înşel.

Ligia s-a oprit din rîcîit şi s-a ridicat cu un şuierat, apoi a aşezat reşoul sub fereastră.

— Te mai uiţi şi tu, da? Ui, ce-ameţii.

— Mă uit.

Am încercat să mă mobilizez. Chiar că era frig. Se făcea tot mai frig de la o zi la alta, iar o toamnă în cămin nu semăna nici pe departe cu o toamnă acasă. Oricum, de ce s-o lungim, nu de frig era vorba. Reşoul ne trebuia, şi ne trebuia astăzi. Aveam treabă în duminica asta, toată săptămîna plănuiserăm pas cu pas ce-aveam de făcut.

— O să mă uit.

Ligia a zbughit-o pe uşă, cu palma la gură.

Am mai stat aşa o vreme, era linişte, căminul era probabil destul de gol, aşa cum şi trebuia să fie, cele mai multe fete plecau acasă duminica, în singura zi liberă. Noi rămăseserăm, aveam treabă. M-am încumetat într-un tîrziu, am coborît din patul de sus şi-am început să inspectez blestematul de reşou. Te pomeneşti că într-adevăr s-o fi stricat aseară, după pană. Rezistenţa nu părea ruptă. De obicei, se mînca precum o aţă, se rodea, plesnea într-un loc, era de-ajuns să faci iarăşi capetele tocite să se atingă şi şarpele se înroşea iarăşi. Dar părea întreagă acum. Am scormonit pe la firele care alimentau, acolo unde intrau în cărămidă şi făceau contact cu rezistenţa, am scormonit şi pe la ştecher, dar în afară de negreala obişnuită nu se vedea nimic nou. Pur şi simplu, nu mai voia să meargă. Asta ne mai lipsea.

Uşa s-a deschis, Ligia a intrat în cameră şi s-a trîntit pe patul ei, lividă.

— Na, că vomitai.

Am tăcut. Asta nu însemna totuşi că.

— O fi peştele de aseară.

— Peştele de aseară ar fi fost azi-noapte.

Am tăcut amîndouă. Am mai scormonit la reşou. Din senin s-a înroşit şarpele. Bun.

În cîteva minute aveam să ne îmbrăcăm şi să ieşim pe poarta căminului, purtîndu-ne ca şi cînd nimic nu s-a întîmplat, deşi teama se cuibărise de cîteva zile în noi, aveam să trecem pe la cantină pentru un ceai şi două felii de pîine cu salam, noduri peste noduri în gîturile noastre subţiri, apoi s-o pornim pe unul dintre drumurile noastre obişnuite, într-o misiune deloc obişnuită. Ne trebuia o cărămidă.

Eram studente în anul trei, eram firave ca puii căzuţi din cuib, eram ca două surori – se pare că începuserăm şi să ne asemănăm; în aceşti ani petrecuţi zi de zi împreună, nu o dată ni se întîmplase să fim luate drept surori, iar astăzi, privind în urmă, înţeleg că ceea ce i s-a întîmplat ei putea la fel de bine să mi se fi întîmplat şi mie, dar asta e doar un fel de a spune, fiindcă într-un fel ceea ce i s-a întîmplat ei, iată, chiar mi s-a întîmplat şi mie. Iar acum căutam împreună, aşa cum împreună deciseserăm că va trebui, o cărămidă. Misiunea nu părea una complicată, nu în faza asta a ei, însă în toate zilele trecute, de cînd hotărîserăm că vom încerca să facem ceea ce urma să facem, nu întîlniserăm absolut nici una; te-ai aştepta ca, dacă ai decis că ai nevoie de o cărămidă, asta o să fie de ajuns, şi imediat o să îţi iasă în cale o cărămidă, şi nu o să fie nevoie să bîntui cu ochii în pămînt străzile anume în căutarea unei cărămizi, şi nimic să nu te împiedice ca în dimineaţa de duminică să ai cărămida în cameră, dacă ai decis că vei avea o cărămidă în cameră. Dar întîmplător nici una din noi nu văzuse nici o cărămidă în toate zilele trecute, nici în drum spre facultate, din mersul poticnit al tramvaiului 16, pe la Lizeanu, pe la Obor, pe la Iancului, şi nici la întoarcere, din 17, ocolind pe Reînvierii, şi nici primprejurul căminului, deşi tot ce făceam era să ne uităm în stînga şi-n dreapta după vreo amărîtă de cărămidă, aşa că deodată ceea ce la început părea foarte simplu devenise acum o problemă. Ah, dar de vină, ne ziceam, era doar faptul că nu ne plimbaserăm destul, plimbat la pas adică, cu ochii în pămînt adică, cu asfaltul sub tălpi, pe străduţe, aşa cum porniserăm acum, cîini de vînătoare în căutarea unei cărămizi. Ce putea să fie mai simplu?

Şi iată-ne amuşinînd pe sectorul de vînătoare, cu toate simţurile în alertă, printre magazine închise, măturînd cu privirea toate frunzele de pe jos, alungînd toţi cîinii vagabonzi din calea noastră, strecurîndu-ne ochii printre paşii puţinilor trecători de duminică, două radare programate să caute un singur lucru: o cărămidă.

Curînd aveam să ne dăm seama că nu era lucru uşor. Trecuserăm de poştă, trecuserăm de şirurile de blocuri de pe Teiul Doamnei, printre magazinele ferecate, ajunseserăm deja pe Colentina şi misiunea noastră se dovedea imposibilă. Unde dispăruseră toate cărămizile din lume?

— Şi oare trebuie una întreagă? Adică n-a zis cît de mare să fie.

— Poate c-ar fi de ajuns şi-o jumătate.

— Dar dacă trebuie întreagă, ştii, ca să aibă o anumită putere? Poate altfel n-are efect. Adică, dacă tot găsim, măcar să luăm una întreagă.

— Dar dacă găsim o jumătate, o luăm şi pe-aia. Adică dacă nu găsim una întreagă.

— O luăm. Măcar şi-atît. Dar cred că bine ar fi una întreagă.

Şi tresăream şi ne uitam la orice cataroi care îşi iţea colţul de sub faldurile vreunui gard viu, de sub fustele vreunei tufe, ridicam crengile uscate cu piciorul, dar erau numai pietre, bolovani ca oricare, buni de nimic.

— Trebuie să fie poroasă, ăsta-i tot şpilul.

— Ce-i aia şpil?

— Şpilul, chestia, ştii tu – şi ne pomeneam rîzînd, aşa cum rîdeam de fiecare dată, de atîţia ani, cînd una din noi folosea regionalisme de care cealaltă nu mai auzise, ea cu cotoiul de pui, eu cu ocoş, ea cu blînda de pe piele, eu cu paradaisa de pe tarabă.

Dar acum rîsul ni se frîngea brusc, ca prins în flagrant, fiindcă aveam o treabă care ne încovoia umerii noştri de pui de provincie, pui de om rătăciţi într-o capitală cu storurile trase, unde nu puteai nici măcar găsi o cărămidă la nevoie.

Atunci mi-a venit o idee. Dacă era imposibil să găseşti o cărămidă pe stradă, de ce nu ne-am fi dus – măi, era la mintea cocoşului! – pe şantierul unde făcusem practică la începutul verii, la sfîrşitul şcolii? Era, destul de aproape de-aici, un turn de zece etaje unde asta făcusem timp de două săptămîni: cărasem, în susul unor scări de beton fără balustradă, ce, ce? Blestemate de cărămizi de BCA! Ha!

— Dar a zis cărămidă. O fi bun şi BCA-ul?

— Eu cred că e bun, e poros, seamănă.

— Dar nu-i cărămidă; şi dacă ţine şi de substanţă, de material, o fi şi ceva chimic, vreo reacţie din asta?

— Nu, măi. Fii atentă. Nu cred. Cred că pur şi simplu trebuie ceva poros, să absoarbă, să emane… O piatră poroasă. Sigur e bine. Dacă e să meargă, sigur merge şi cu d-ăsta. Numai să meargă…

— Crezi?

— Da, măi, da, aşa cred. Hai!

Şi-am pornit-o cu pas hotărît spre blocul cu pricina. N-avea cum să fie gata deja, ne făceam planuri pe drum, nu, n-aveau cum să-l fi terminat deja. Cînd am făcut noi practică, urcam şi căram calupuri de BCA în braţe, de jos, din faţa blocului, etaj cu etaj, pentru a le depozita undeva foarte sus, atente să mergem cît mai aproape de pereţi, fiindcă nu existau balustrade, atente să nu privim în jos printre feliile de planşee pline de mustăţi de fier. N-aveau cum să-l fi terminat peste vară. Şi chiar nu-l terminaseră. Însă l-am găsit înconjurat cu garduri, nici urmă de piatră dincoace de garduri, nici urmă de spărtură în garduri. Dincolo de panourile albastre zăceau mormane de BCA, nu uriaşe cărămizi întregi, doar cioburi măricele, culmea, exact cam cît ne-ar fi trebuit. O bucăţică, am dat ocol tînjind zadarnic după o bucăţică, era imposibil de pătruns. Ieri ar fi fost deschis, mîine ar fi fost deschis, dar nouă ne trebuia astăzi, acum.

Cu coada între picioare am pornit-o înapoi, apucînd de data asta pe străduţe mici, toate pustii, ocolind, adulmecînd, adulmecînd printre case. Timp preţios se scurgea, se apropiau orele prînzului, încă un pic şi planul nostru s-ar fi dus de rîpă. Să aşteptăm încă o săptămînă era de neconceput.

— Orice, numai să n-ajung iar la Marinescu.

Poate că a zis-o, poate că doar a gîndit-o. Sau poate că doar eu am gîndit-o, ştiind că ea ar fi gîndit-o. Poate că am gîndit-o amîndouă. Probabil aşa.

Şi era o zi de toamnă frumoasă, în treacăt fie spus, cu siguranţă era o zi de miere şi rugină, bună de pus la suflete, aşa cum o să fie şi aici, mîine-poimîine va fi toamnă iarăşi şi iarăşi numai miere şi rugină, se vor fi dus şi musafirii mei şi eu voi fi un copoi la vînătoare de frunze prin parcul Sub Arini, şi doar o amintire va fi jocul cu bilele de sticlă cu fetiţa asta care îşi răsuceşte codiţa în faţa mea ronţăindu-şi o unghie pe drumul sinuos spre victorie. Iar frumuseţea acelei zile de toamnă se strecura în inimile noastre strînse de spaimă şi se cerea văzută, atunci, spre orele prînzului, însă era o ruşine imensă să te bucuri atunci. Aşa, privind pe sub pleoapele plecate, pe sub castanii înclinaţi, spre zidurile vechi şi scorojite din stînga străzii, n-aveai altă cale decît să laşi frumuseţea să te întristeze, şi chiar aşa se şi întîmpla, altă cale nu era, nu era altă cale. Însă deodată, cum înaintam pe strada pustie, de dincolo de un zid, înălţate ca nişte măciulii de păpădie, se iviră capetele albe ale unor bătrîni de la azil. Patru erau. Poate cinci.

— Fetelor, n-aveţi o ţigară?

Privirăm în ridul bătrînului care se părea că vorbise.

— N-aveţi o ţigară?

Nu fumam. Dar peste drum era un restaurant, poate că era deschis, şi aş putea spune acum că atunci în sufletul meu era o nevoie de-a alerga într-acolo doar pentru a fugi de aici. Sau doar pentru a cumpăra un pachet de Amiral aşa cum făceam pentru tatăl meu în copilărie, sau doar pentru a