Tragedia păcii imposibile. Eternele ciocniri sub schimbătoarele hegemonii

De Egmond-Gabriel Dulman

Ipoteza care a circulat în cadrul cercetării noastre s-a legat de întrebarea dacă conflictele sunt sau nu recurente, de-a lungul istoriei. Judecând după mersul istoriei, ele par inevitabile, legate în mod adânc de procesul evolutiv, de progres chiar. Imperiile, de-a lungul procesului, s-au înlocuit în postura de stăpânitori ai lumii. Am văzut că marii hegemoni au fost mai mereu imperii, pentru că, până şi de SUA - deşi termenul s-a demodat - putem vorbi că este o asemenea forţă. Au existat autori care au pus conflictul tocmai pe seama comportamentelor inflamabile ale acestor entităţi în spaţiul internaţional. Însă, înainte de constituirea acestor forme de organizare umană, indivizii au cunoscut forme de conflict, atât uşoare cât şi mai severe. Ca să-i parafrazăm puţin pe Hobbes sau Hegel, istoria tuturor societăţilor de până astăzi este istoria conflictului. O istorie a păcii nu se poate scrie pentru că ar intra deja pe literatura utopiei, pacea fiind un oftat adânc, resimţit şi auzit atunci când zgomotele războiului se sting în realitate, dar nu şi în amintire. În amintire, de obicei, nu prea au timp să se stingă, pentru că răgazul lăsat de decidenţii trecerii la arme nu este decât temporar. Secolul al XX-lea, cu două conflicte de mare calibru, ne-a demonstrat mai mult decât convingător că fiinţa umană este capabilă să se angajeze în asemenea masacre petrecute la numai 20 de ani distanţă unul de celălalt. De aceea, speranţele legate de o pace mondială la care să adere toate popoarele au fost năruite sau măcar mult distruse. Probabil că epoca războiului rece, oricât de ciudată a părut, a dat mai degrabă garanţii de pace, datorită (putem folosi acest termen) echilibrului nuclear. Cu o mică excepţie (criza rachetelor din Cuba, din 1962). În rest, pacea a crescut practic, dintre morminte, fiica terorii şi a concesiilor, născută mai degrabă din frica de nimicire decât din dorinţa reală de convieţuire în bună înţelegere.

• Limbă: Română
• Editor: Egmond-Gabriel Dulman
• Data lansării: 25 feb. 2014
• ISBN: 9786068504032

Egmond-Gabriel Dulman

Born 16th of January, 1985, in Iasi, Romania Graduated from "Al.I.Cuza" University of Iasi, Department of Philosophy and Social-Political Sciences: - BA in International Relations and European Studies (2008) - MA in Political Marketing and Communication (2010) - PhD in Philosophy (2013) Stages of study/research: Bergen University (Norway)- 2010; University "Sidi Mohammed ben Abdellah" of Fez (Morocco) - 2012-2013; articles in scientific journals. Chess player, master candidate in Romania.

Previzualizare carte

CAPITOLUL I

LIMITAREA CONFLICTULUI. ILUZIA PĂCII ETERNE ÎN FILOSOFIA POLITICĂ

Preambul

În acest capitol ne vom concentra mai ales pe marii gânditori ai umanităţii, ca sursă primară de cunoaştere pentru a izbuti să decelăm în ce constau mecanismele de apărare a societăţii de pericolele declanşării unor situaţii belicoase. Altfel spus, facem apel la înţelepţi, cei care ne-au delectat de la începuturile lumii - aşa cum o cunoaştem noi - cu adevărate dovezi de vizionarism, libertate a cugetului, argumente şi, nu în cele din urmă, curaj în a-şi susţine propriile lor teze, în ciuda tuturor pericolelor care implicau acest demers. Deoarece dintotdeauna libertăţile de tot felul au constituit un pericol pentru puterea suverană (a Bisericii, monarhului etc.), aceşti gânditori luminaţi au riscat mult, punându-şi deseori în joc cariera sau chiar viaţa, pentru ca noi, generaţiile ce le-am succedat, să păstrăm vie moştenirea lor şi mai ales să ştim cum să aplicăm în mod practic principiile clarvăzătoare pe care ei le-au gândit şi perfecţionat în timp.

Filosofii s-au preocupat dintotdeauna de zona socială, mai mult decât sfera individuală, închisă oarecum în cadrul strict privat. Deşi filosofia este un leac al spiritului până la urmă, căci sămânţa sa şi eventualul său rod sunt produse ale unei atente introspecţii (deci a individualului), ea, spre deosebire de alte ştiinţe, tinde a analiza mai degrabă macrofenomenele sociale; în special o ramură precum filosofia politică, care se trudeşte să găsească anumite norme logice în care să organizeze haosul politic, ce pare de numeroase ori scăpat din mâinile oricărui raţionament principial, are rolul (după cum o arată şi denumirea) de a înţelepţi polisul, cetatea zbuciumată de răfuieli, convergând energiile interne ale acesteia nu în lupte sterile pentru putere, ci în căutarea binelui social comun.

Încă de pe timpul animalului politic aristotelian, s-a constatat că omul, fiind o fiinţă socială, trebuie să se adapteze regulilor şi cerinţelor Cetăţii pentru ca aceasta să supravieţuiască şi, în acelaşi timp, să îl protejeze pe individ de abuzurile pe care alţii le-ar putea exercita asupra sa. Filosofii politici au căutat, de-a lungul secolelor, cele mai bune formule care le-ar permite cetăţenilor să trăiască în pace cu liderii lor, între ei, dar şi cu duşmanii exteriori pe care, inevitabil, orice grup organizat îi va identifica, dincolo de propriile graniţe. Astfel, putem spune că ei au stabilit atât principii ce ţin de guvernarea internă a unui astfel de spaţiu, cât şi de relaţiile pe care indivizii le desfăşoară cu cei din alte grupuri diferite. Afirmăm astfel că există o bază importantă a ceea ce am putea numi fără rezerve filosofia relaţiilor internaţionale. Chiar dacă exprimarea pare pretenţioasă pentru a exprima analiza primelor contacte inter-umane între grupuri diferite, întâile consideraţii la adresa conceptelor de pace şi război, credem totuşi că o putem păstra, în special pentru a caracteriza constanţa în timp a acestor interacţiuni dintre diverse grupuri, ce stau la baza disciplinei aşa cum o cunoaştem astăzi.

De ce am folosit în titlu conceptul de conflict şi nu pe cel tradiţional de război? După cum vom mai avea ocazia să explicăm, conflictul presupune o stare premergătoare declanşării ostilităţilor, să le spunem militare. Ideal nu este să împiedicăm folosirea armelor, ci să diminuăm cauzele, să eradicăm motivele care ar putea conduce spre o asemenea desfăşurare a evenimentelor. Ori, filosofii politici şi-au propus dintotdeauna să cunoască modalităţile prin care se poate guverna societatea în mod armonios, s-au preocupat ca puterile statului să se tempereze reciproc, iar abuzul de putere din partea liderilor să fie sancţionat în mod eficient de către mase. Calea către un echilibru stabil a fost un deziderat major al acestor gânditori, iar noi vom arunca o privire asupra sfaturilor pe care ni le-au lăsat, pentru a aprecia la rândul nostru care sunt posibilităţile noastre de a limita conflictele de tot soiul.

În cadrul acestui demers, vom urma mai ales o cale cronologică, iar ceea ce ne interesează în mod deosebit este viziunea lor despre pace şi război, pentru a putea apoi ajunge la o concluzie privind im(posibilitatea) unei păci stabile şi continue. Trebuie să fim însă atenţi: absenţa războiului, întreruperea sa nu coincide cu instaurarea imediată a păcii şi a fericirii între combatanţi. De cele mai multe ori, ei percep pacea ca pe o perioadă de respiro, în care se continuă pregătirile în vederea reînceperii luptelor. Pentru ca pacea să fie durabilă, combatanţii trebuie să fie reciproc mulţumiţi de condiţiile impuse, să le respecte şi să dovedească aceasta în timp. De aceea este de multe ori dificil să discutăm despre pace în vremea contemporaneităţii noastre, pentru că nu putem şti cât de stabilă este aceasta. Am considerat necesar a-i „învia pe unii dintre filosofi pentru a-i „întreba cum explică unele evenimente contemporane.

I.1. CETATEA IDEALĂ ÎN ANTICHITATEA GREACĂ

Cetatea ideală pentru omul ideal - cazul Socrate

Primul filosof important pe care dorim să îl aducem în discuţie este Socrate. Acest atenian al Antichităţii a fost primul pilon al unei gândiri politici în sensul adevărat al cuvântului, un fel de creator de şcoală. Totuşi, ceea ce este incert cu privire la acesta este atribuirea anumitor puncte de vedere, pentru că Socrate nu a lăsat nimic scris. Astfel, toate mărturiile despre el vin de la Platon, iar aici nu este sigur că acesta a redat întocmai viziunile profesorului său. După câte se pare, Socrate ar fi fost un adversar al democraţiei, însă nu în sensul în care am afirma astăzi despre o persoană oarecare că este antidemocratică. El dorea ca Cetatea să fie condusă de filosofi, pentru că, dintre toţi oamenii, aceştia se pot cunoaşte cei mai bine pe ei înşişi, iar acesta este un demers necesar, fiindcă nu poţi şti cum ar dori alţii să trăiască dacă tu singur nu realizezi care îţi sunt trebuinţele tale. Pentru Socrate, înţelepţii erau persoanele potrivite pentru această sarcină, însă nu toţi cercetătorii sunt de părere că Socrate era în favoarea acestor regi-filosofi. În orice caz, el este cel care a spus că atunci când găseşti pacea în tine însuţi, devii genul de persoană care poate trăi în pace cu ceilalţi. Ceea ce înseamnă că nu putem căuta pacea decât în primul rând în adâncul nostru, în suflet şi în conştiinţă, pentru că altminteri va fi imposibil să privim împăcaţi şi în afara noastră. Astfel, Nosce te ipsum (cunoaşte-te pe tine însuţi!) devine premiza principală a oricărei relaţii de pace în societate. Aflăm că nu există cale de pace fără o cunoaştere interioară; putem echivala această nevoie cu cea care adeseori lipseşte din calculele politice ale secolului nostru: o mai bună înţelegere a istoriei unei regiuni poate conduce la o abordare mai de succes a relaţiilor cu aceasta. Simplificarea vieţii este unul din paşii către o pace interioară, ne mai învaţă Socrate. O simplificare persistentă va crea o stare de bine, interioară şi exterioară, care va aduce armonie în viaţa cuiva. De posesiuni ne-am putea dispensa, pentru că ele sunt un balast către obţinerea acestui deziderat, mai importantă fiind alinierea credinţelor, principiilor cu modul de viaţă. Acţiunile noastre în viaţă nu trebuie să fie egocentrice, ci orientate către un bine general, pentru întreaga familie umană. Prefigurând cu mult timp ceea ce Creştinismul avea să proclame multe secole mai târziu, Socrate consideră că prin iubire se poate ajunge la pace, deoarece iubirea este cea mai puternică forţă. În momentul în care măcar ne vom respecte unii pe alţii, în calitate de fiinţe umane (foarte important-în mod reciproc!), atunci bineînţeles că războiul nu este nici alternativă, nici rezultat. Criteriul după care Socrate ne sfătuieşte să judecăm dacă un gând sau o acţiune sunt benefice pentru noi, este să evaluăm dacă respectivele ne aduc sau nu pacea interioară.

Este bine să reţinem din filosofia politică a lui Socrates faptul că un regim politic nu poate fi impus cuiva din exterior.[1] Cum să obligăm pe alţii la un anumit lucru când noi înşine nu suntem în stare să ne organizăm eficient? E drept, în secolul nostru, democraţia liberală şi economia capitalistă îşi arogă pretenţia de a fi singurele organizări viabile şi fiabile ale umanităţii, drept pentru care consideră a fi dreptul lor de a le răspândi pe toată planeta. Însă aceasta este o problemă mai complicată, pe care o vom aborda mai târziu. Suntem convinşi că problema alegerii regimului politic din interior este o învăţătură foarte importantă pe care ne-a lăsat-o acest spirit, după unii profetic[2], deoarece deseori vorbea despre un singur Dumnezeu şi lua în râs panteonul zeilor greci, dovedindu-le falsitatea.

De asemenea, Socrate afirma cu convingere că filosoful nu deţine Adevărul, ci că este doar într-o continuă căutare a acestuia, dar fără certitudinea de a se găsi vreodată pe drumul cel bun. De aici şi sintagma: ştiu că nu ştiu nimic – adică sunt pe deplin conştient că nu pot avea certitudini. Faptul că unii consideră că au aceste certitudini nu îi face stăpâni peste Adevăr. Astfel, nici ideologiile nu se pot proclama ca fiind universale, deoarece o anumită ideologie poate funcţiona într-un context, dar poate fi lipsită de legitimitate în altă parte.

Socrate sublinia că el nu este înţelept; că nu se află în posesia adevărului, ci este un căutător, un explorator, un iubitor al adevărului. Acest fel de a fi [...] este exprimat de cuvântul «filozof», adică iubitor de înţelepciune şi căutător al acesteia, ca opus «sofistului», adică înţeleptului de profesie. Dacă a susţinut vreodată că oamenii de stat trebuie să fie filozofi, nu putem înţelege prin aceasta decât că, fiind împovăraţi de răspunderi covârşitoare, ei trebuie să fie căutători ai adevărului şi conştienţi de propriile limitări[3], subliniază Karl Popper.

Platon - Eşecul cetăţii ideale în istorie

Un alt filosof care a analizat în detaliu statul, guvernul ideal a fost un discipol al lui Socrate, numele său fiind Platon[4]. Este încă dificil de făcut o distincţie între care sunt ideile platoniciene de sine stătătoare şi care au fost reproducerile celor ale profesorului său. Pe noi ne interesează însă mai degrabă ideile ca atare, nu neapărat cine le-a formulat. Platon consideră societatea ca fiind împărţită pe trei clase, fiecăreia corespunzându-i o parte a corpului. Muncitorii, în care sunt incluşi tâmplarii, zidarii, fermierii, constructorii etc., ca fiind clasa productivă (abdomenul trupului). Apoi, pieptul este reprezentat de bravii soldaţi ai forţelor armate, gardienii sau războinicii – clasa protectivă. Iar în final, capul este reprezentat de Guvernare (conducători, filosofi regi), care sunt raţionali, inteligenţi şi care trebuie să servească binele public. Putem constata că această ierarhizare nu are nimic peiorativ, ci este mai degrabă o diviziune a muncii privită cu respect. Astfel, există cei care iau decizii, de preferat înţelepte, prin care cei ce muncesc primesc sarcini adecvate, potrivite pentru dezvoltarea societăţii, fiind în acelaşi timp protejaţi de clasa aflată la mijloc. Între aceste clase nu trebuie să existe o luptă, ci mai degrabă o armonie, în interesul tuturor.

Platon vede pe regii-filosofi la conducerea cetăţii. Din fericire, el nu îi consideră o elită închisă, la care nimeni nu trebuie să aibă acces, ci pune accent pe un sistem educaţional care să dezvolte în oameni această latură, pentru că, precum nu toată lumea se naşte doctor sau căpitan de navă , la fel nu oricine poate conduce o cetate fără cunoştinţe prealabile, fără a mânui această artă. Cel care doreşte să-şi servească ţara nu trebuie să aibă doar puterea de a gândi, ci şi voinţa de a acţiona, ne mai spune el. Astfel, în fruntea cetăţii nu este nevoie de o persoană pasivă, chiar dacă meditativă într-un sens bun, ci un individ care să aibă capacitatea de a întreprinde schimbări în vederea dezideratelor sale. Pentru noi cei care, în secolul XXI, suntem sătui de ceea ce vedem pe scena politică, lăsându-ne de multe ori pradă dezgustului, plictiselii şi blazării, Platon are un sfat util: „cea mai mare pedeapsă pentru a refuza să conduci este să fii condus de către cineva inferior ţie." Astfel, el sugerează implicarea în viaţa politică a acelora care sunt potriviţi pentru această activitate şi nu resemnarea pasivă.

Cu privire la regimul politic, un punct foarte interesant atins de Platon se leagă de ce este de preferat între o democraţie rea şi o tiranie. Explicaţia lui punctează că în democraţie pot fi mai mulţi ispitiţi să facă rele, pe când în tiranie problema acelor fapte este a unuia singur. Nuanţând aceasta, democraţia în sine nu garantează per se respectul în faţa legilor. Democraţia este un sistem expus şi el vulnerabilităţilor în faţa abuzurilor de putere ca oricare alt sistem, dacă nu permite elaborarea unor măsuri instituţionale care să vegheze asupra respectării drepturilor. Este o naivitate să considerăm că e un sistem perfect, aşa cum se încearcă să ni se inducă astăzi. Democraţia nu înseamnă automat legi drepte pentru toţi sau separarea puterilor în stat. Demos-ul poate lua nişte decizii incredibile şi anti-democratice chiar, în momentul în care deţine o majoritate. Sau democraţia reprezentativă, despre care vom mai discuta, este departe de a fi un mecanism perfect. Congresul american (reprezentativ, nu-i aşa?) poate da legi prin care se spionează proprii indivizi, producându-se o intruziune în viaţa privată. Faptul că mamutul european adoptă şi el o asemenea directivă, pe care toate statele, sub ameninţarea sancţiunilor, trebuie să o adopte, nu este de mirare. Suntem părtaşi la deciziile anti-democratice luate de o societate democratică, în scopul declarat de a apăra principiile democratice. Faptul că aceste explicaţii sunt ilogice pare a nu mai preocupa pe nimeni, mulţi luându-le ca atare şi asimilându-le unui limbaj de lemn specific epocii.

Platon consideră că fiecare regim politic poate fi înfrânt tocmai prin ceea ce se consideră a fi propriul său principiu, matricea sa esenţială: timocraţia - prin abuzul de putere, oligarhia - prin dragostea nestăvilită de bogăţie, iar democraţia - printr-o libertate excesivă care nu poate conduce, după părerea sa, decât la o sclavie excesivă, deoarece, promovând dezordinea ca ultim reper, deschide calea unui tiran ce, beneficiind de luptele într-un fel haotice dintre părţi pentru putere, câştigă adeziunea publicului larg, care îi legitimează astfel orice acţiune viitoare, fie ea şi violentă, în special pe plan extern, tocmai pentru a abate atenţia de la strategia sa internă ce îi vizează pe duşmanii săi personali.[5]

Revenind la Platon, acesta are nişte afirmaţii cel puţin interesante cu privire la rolul femeii în război. Se pare că el nu încuraja neapărat un rol domestic al acesteia, ci o vedea perfect capabilă de a contribui la apărarea cetăţii, alături de bărbaţi. Astfel, în cartea a V-a din Republica, în dialogurile dintre Socrate, Polemarchos, Adeimantos, Trasymachos, Adrastos şi Glaucon, putem citi următoarele: „- În consecinţă, pe femei va trebui să le instruim în aceleaşi arte, ca şi în aceea a războiului...."[6] sau „- Aşadar, trebuie să alegem femei asemănătoare cu războinicii noştri, care vor trăi cu ei şi vor păzi împreună cetatea, deoarece şi ele sunt în stare de acest lucru, iar naturile lor sunt înrudite".[7] Acesta este oarecum un rol extrem de modern atribuit femeii, care în general nu putea lua parte la viaţa socio-politică a Cetăţii. După cum vom vedea însă, nici copiii nu sunt scutiţi de la aceste îndatoriri civice. şi ei trebuie învăţaţi de mici ce înseamnă luptele şi cum să se salveze atât pe ei înşişi, cât şi pe ceilalţi. Aceste indicaţii ale lui Platon ne conving asupra fragilităţii păcii dintotdeauna. Ce fel de pace există când întreaga Cetate trebuie să fie în alertă, pregătită practic de luptă?

Un alt punct important prin care putem realiza, chiar şi în mod indirect, care era opinia filosofului asupra forţei armate, ca să o numim printr-un termen modern astfel, este comportamentul faţă de soldaţi, glorificarea lor în cazul în care se dovedesc bravi eroi, retrogradarea lor pentru laşitate sau acordarea anumitor privilegii acestora. „- Vom urma aşadar în acest punct autoritatea lui Homer; în sacrificii şi în toate celelalte ceremonii înrudite, îi vom onora pe cei bravi, conform meritelor, nu numai prin imnuri şi prin distincţiile despre care tocmai am vorbit ci şi prin locuri rezervate, prin cărnuri şi prin cupe pline."[8]

Deosebit de instructiv este şi modul în care Platon le recomandă oştenilor să se comporte la încheierea unei bătălii. „- Grecii nu vor distruge Grecia şi nu vor arde casele; nu vor considera drept adversari toţi locuitorii unei cetăţi, bărbaţi, femei şi copii, ci numai pe aceia, reduşi numeric, care poartă responsabilitatea conflictului; prin urmare, şi dat fiind că majoritatea cetăţenilor sunt prietenii lor, ei se vor abţine să le distrugă recoltele şi casele; în sfârşit, nu vor face să ţină diferendul decât până în momentul în care vinovaţii sunt constrânşi, de inocenţi, să sufere pedeapsa meritată."[9] Dat fiind faptul că în acele timpuri conflictele aveau loc mai ales pe teritoriul Greciei, între diferitele oraşe-stat ale acesteia, el dă dovadă de prudenţă şi nu recomandă distrugerile inutile, deoarece vinovaţi sunt doar cei care au declanşat diferendul şi doar aceia trebuie să plătească. Acesta este un sfat etic, ca şi cel de a considera populaţia civilă drept prietenă, şi nu inamică. Din păcate, am văzut, cel puţin în secolul al XX-lea, cum civilii au de suferit pierderi imense de pe urma diverselor războaie, iar uneori chiar aceasta a şi fost tactica folosită pentru a distruge rezistenţa psihologică şi un eventual suport al războiului din partea populaţiei.

Oricum, războiul nu se face la întâmplare, ne mai învaţă Platon; persoanele trimise ca ostaşi trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, printre care cele mai importante sunt cunoaşterea unei ştiinţe precum matematica – numerele şi calculele, pentru a putea ordona o armată, mai exact geometria. Aceasta este neapărat necesară „pentru a stabili o tabără, a cuceri amplasamente fortificate, a desfăşura sau a strânge o armată şi a o face să execute toate manevrele care sunt necesare într-o bătălie".[10] Dar aceasta nu este singura ştiinţă pe care comandanţii trebuie să o stăpânească; ei i se adaugă şi astronomia, pentru a recunoaşte anotimpul şi a anticipa schimbările care se produc în atmosferă.[11] Impactul fenomenelor naturale asupra mediului de luptă nu este deloc unul de neglijat, iar urmările catastrofale ale omiterii acestor detalii le putem observa în campania de iarnă a lui Napoleon I în Rusia, precum şi în operaţiunea Barbarossa a Germaniei naziste, la peste 100 de ani mai târziu.

Platon mai are o observaţie deosebit de interesantă, şi anume că se poate întâmpla ca liderii să nu dorească înarmarea populaţiei, deoarece se pot gândi că aceasta va dori să îi răstoarne de la putere.[12] Acest lucru se poate întâmpla sau nu, dar mai degrabă, din desfăşurarea istoriei, invazia externă a fost folosită ca mijloc de a coaliza puterea cu supuşii sau pentru a o legitima pe aceasta. Tema pericolului extern este folosită şi astăzi, în multe părţi, măcar cu iz electoral. Partidele încearcă să câştige votanţi introducând în scenă discursuri care să îi înfricoşeze pe aceştia şi expunând diverse măsuri prin care ele îi vor proteja. Astfel ajunge ca punct de referinţă situaţia ţiganilor din spaţiul comunitar sau invazia forţei de muncă bulgaro-române care îi va lăsa pe autohtoni fără locuri de muncă. Evident, multe din aceste afirmaţii sunt exagerări voite, în scopuri politice. Ele nu reflectă situaţia reală, ci folosesc doar frânturi ale realităţii pentru a deservi anumite interese.

În opinia lui L. Robin, Platon are un merit indiscutabil în a fi dorit să identifice morala cu politica şi de a subordona administrarea afacerilor unei culturi [...] generale.[13] [...] Visul platonician nu a rămas poate fără ecou. El a inspirat în mod indirect organizarea teocratică a Evului Mediu creştin, şi concepţia sa despre o putere spirituală care guvernează în mod suveran forţa militară, şi prin intermediul său societatea civilă a laicilor.[14]

Aristotel - despre etic şi politic

Un alt filosof important al Antichităţii este Aristotel[15], un student al lui Platon şi a cărui lucrare, Politica, o vom aduce în atenţia noastră. În cartea a 2-a, capitolul al 4-lea, Principalele teorii asupra statului şi cercetarea lor din punct de vedere critic, Aristotel face o analiză critică a Constituţiei formulate de Phaleas. De ce ne interesează pe noi această critică, în momentul de faţă? Tocmai pentru că Aristotel îi reproşează redactorului Constituţiei faptul că a uitat de dimensiunea externă a importantului document, adică tocmai relaţiile pe care Cetatea le va dezvolta cu cei din afara sa. Phaleas nu pomeneşte de o structură militară, care este indispensabilă apărării statului şi, mai mult decât atât, în calcularea finanţelor publice acesta omite să asigure resursele în vederea organizării apărării.[16] Aristotel se axează deci pe importanţa menţinerii unui nivel eficace de defensivă, iar rezervele statului trebuie să permită lupta contra unui duşman ce dispune de forţe egale. De asemenea, o altă învăţătură esenţială a filosofului este legată de un calcul atent al investiţiei pe care o presupune un război. El consideră că este inutil să te arunci în luptă fără să ştii dacă ceea ce vei câştiga sau eventualele despăgubiri primite vor reuşi să compenseze cheltuiala. Acest principiu ar trebui să ne determine astăzi să ne punem mai multe întrebări atunci când auzim sintagme precum „război pentru instaurarea democraţiei". Democraţia nu se exportă niciodată gratuit, iar în spatele ei se află de obicei nişte interese care trebuie căutate. Considerăm că explicaţiile de genul SUA invadează Afganistanul sau Irakul pentru a învinge teroriştii sunt cel puţin puerile. Teroriştii nici nu trebuie lichidaţi în totalitate, cel puţin în calitate de concept, pentru că astfel se poate oferi oricând pretextul reînceperii unui conflict. Lipsa teroriştilor înseamnă şi un duşman în minus, iar atunci trebuie neapărat să apară altceva. Un pericol extern va trebui să fie înlocuit cu un altul, ori pentru a menţine coeziunea în cadrul naţiunii, ori pentru a justifica o anumită invazie externă.

O afirmaţie destul de controversată se regăseşte în Cartea a VI-a, capitolul III, în care se afirmă că Socrate nu are nevoie de clasa războinicilor decât în momentul în care şi-a statul şi-a extins teritoriul său şi se găseşte în stare de conflict/război cu popoarele vecine.[17] Totuşi, cum îţi măreşti teritoriul dacă nu tot cu ajutorul unor războinici? şi, dacă eşti un stat mic şi lipsit de importanţă, asta înseamnă că vecinii te vor lăsa în pace? Dimpotrivă, un stat mic este asimilabil ideii de slăbiciune, considerând că resursele sale materiale şi umane nu sunt suficiente pentru a lupta împotriva unui inamic puternic. Exemplul dat de Sun-Tzu în al său manual de război[18] este tocmai dorinţa unui stat mare de a cotropi necondiţionat ceea ce consideră a fi ceva incapabil să îi pună obstacole. Însă această atitudine arogantă este uneori periculoasă, fiindcă poate subestima răspunsul statului considerat victimă sigură. Până la urmă, chiar şi în cazul unei victorii, cuceritorul riscă să piardă mai mult decât învinsul.

Războiul este un element intrinsec şi necesar alcătuirii statului, mai crede Aristotel.[19] Am arătat că nu putem calcula bugetul unui stat fără a ne gândi la eventuale războaie (lucru tradus în epoca actuală de bugetul de apărare al fiecărei ţări), cheltuielile publice trebuie să ţină cont de această eventualitate. Se constată astfel cum din cele mai vechi timpuri preocuparea principală ţinea de război, văzut ca omniprezent, şi nu de pacea care pare aproape imposibil de prezervat. Un alt citat interesant al lui Aristotel, care nu trebuie deloc neglijat ca înţelegere a mecanismelor politice dintr-un anume stat, se referă la relaţia dintre guvernanţi şi guvernaţi. Astfel, în Cartea a VIII-a, Capitolul V, el spune: „Revoluţia atinge oligarhiile în timp de război ca şi în timp de pace. În timp de război, guvernământul se ruinează din neîncredere faţă de popor, pe care se vede silit a-l întrebuinţa spre a alunga pe inamic. Atunci ori şeful unic, în mâinile căruia se încredinţează puterea militară uzurpă tirania, ca Timofan la Corint, ori, dacă şefii armatei sunt numeroşi ei îşi creează pentru ei înşişi şi prin violenţă o oligarhie dinastică. Câteodată, de asemenea, de teama acestor două pericole, oligarhiile au dat drepturi politice poporului ale cărui forţe ele erau datoare să le întrebuinţeze."[20] Abordarea este deosebit de surprinzătoare. Rezultă din acest citat că liderii, oligarhii (cei puţini, dar puternici) se tem în primul rând să nu fie răsturnaţi de cineva din exterior. De aceea, pentru a-şi asigura sprijinul intern, ei îi investesc pe cei din popor cu anumite drepturi politice. Nu este exclus ca de la această frică de inamicul din afară să fi beneficiat popoarele de dreptul de a avea un cuvânt de spus în chestiunile politice. Astfel, conducătorii recrutează o armată de care să se servească, însă în acelaşi timp se tem de aceasta, mai ales în perioadele de pace. Atunci, ei delegă în fruntea acesteia un comandant neutru din punct de vedere politic, dar care, tocmai prin această putere asupra tuturor, devine într-un fel foarte influent.[21] Masa pe care acesta o controlează direct îi conferă posibilitatea de a răsturna oricând guvernarea. Sunt destule cazuri în istorie de regimuri militare, mai mult sau mai puţin dictatoriale, care au rezistat uneori şi vreme îndelungată.

O cauză obişnuită a revoluţiei într-un stat mai este dată, spune Aristotel, de prăpastia între „mizeria extremă a unora şi bogăţia nemăsurată a altora."[22] Această stare de fapt este un butoi cu pulbere, pentru că se află mereu într-o latenţă care oricând poate izbucni în accente mai agresive, revoluţionare. Săracii lumii pot fi oricând o masă de manevră, pentru că fiind săraci, sunt în mod repetat şi umiliţi. Revenind la actualitate - partidele de orientare ideologică stângistă pot pe bună dreptate exploata situaţia acestor oameni. În timp ce o dreaptă destul de cinică îi găseşte tot pe săraci vinovaţi de sărăcie (de obicei cu argumente puerile de genul: nu muncesc, sunt ineficienţi, uitând sau făcându-se voit că uită că nu nevoiaşii conduc lumea şi stabilesc salariile, primele şi bonusurile), ei îşi găsesc în stângă refugiu şi sprijin, precum şi posibilitatea îndeplinirii anumitor doleanţe. Faptul că de multe ori ei pătimesc şi sub noii lor lideri nu este un motiv pentru renunţarea la speranţă. Liderii Stângii au „reuşit" să strice un program marxist fezabil cu aberaţii leninisto-staliniste, aberaţii care în actualitate sunt folosite de liderii Dreptei în scopul de a invoca imposibilitatea programului marxist. Aristotel a prevăzut încă de atunci că acest clivaj al claselor sociale este cheia declanşării revoluţiilor, conflictelor interne, dar nu numai. Rămânând nerezolvat, el riscă să se constituie mereu într-un pretext folosit de unii către ceilalţi, iscând de aici un potenţial conflict.

Pentru o mai bună înţelegere a subiectelor abordate de către Aristotel în principala sa lucrare despre politică, am decis să facem pe scurt o descriere cărţilor, în special cele care dezvoltă o legătură cu tema noastră legată de conflict. În prima carte, filosoful discută despre Cetate (Polis) sau comunitatea politică şi cum poate fi aceasta organizată de către oameni într-un mod cât mai natural, deoarece ei sunt animale politice, care trebuie astfel să îşi organizeze viaţa publică. Cartea a doua face referire la cel mai bun regim politic. Se face o analiză a regimului imaginat de Platon în Republica şi continuă cu cel din Legile lui Platon. Se discută de asemenea şi sistemele politice prezentate de alţi filosofi, precum Phaleas din Calcedonia şi Hippodamus din Milet. Apoi, trecând de la aşa-zisele sisteme ideatice, el analizează şi trei tipuri de regimuri din epocă, anume cel spartan, cretan şi cartaginez. În cea de a treia carte filosoful încearcă să răspundă la întrebarea cine este un cetăţean. El ajunge la o concluzie diferită de cea a lui Platon, deoarece consideră că majoritatea oamenilor se pot achita de guvernare, ceea ce îi face pe toţi cetăţeni, spre deosebire de elita lui Platon. Tot în această carte se discută despre clasificarea constituţiilor, dreapta distribuire a puterii politice sau tipurile de monarhie (absolută, barbară, dictatorială).

Cartea a IV-a ia în considerare teoria politică, de ce există mai multe tipuri de constituţii, se dezbat tipuri de oligarhii şi democraţii, în acest punct ajungând Aristotel la concluzia că democraţia nu este un regim dăunător, dar este totuşi forma pervertită a celui perfect-Politeia. De ce ar fi democraţia o pervertire este simplu de explicat. Aristotel considera că orice constituţie bună trebuie să aibă în vederea asigurarea binelui comun al societăţii. Ori, numai o guvernare constituţională ar putea să asigure echilibrul în acest sens. În momentul în care se ajunge la democraţie, se consacră tocmai ruperea acestui echilibru, deoarece poporul nu este nici atât de inteligent în totalitatea sa pentru a putea conduce cu discernământ, nici loial intereselor comunităţii, ci doar a unei mari părţi, lăsând totuşi o minoritate ce poate fi însemnată în afară. Este drept, democraţia este de preferat unei oligarhii (ce deturnează binele comun înspre interesele unui grup restrâns cu averi însemnate) sau unei tiranii, care duce spectrul regalităţii către tiranie, adică către puterea absolută şi despotică a unui singur conducător, ne arată Aristotel.

Cartea a V-a descrie schimbările constituţionale, revoluţiile în diferitele tipuri de constituţii, precum şi modalităţi de păstrare a legii fundamentale. Pe lângă aceasta, demonstrează instabilitatea tiraniilor. În cartea a VI-a sunt puse în paralel constituţiile democratice cu cele oligarhice, în timp ce ultimele două cărţi propun un cadru ideatic, în care se discută despre statul ideal, cu populaţia, teritoriul şi poziţionarea sa, cetăţenii pe care trebuie să îi aibă şi educaţia lor. Nu se face astfel în Politica lui Aristotel o trimitere directă către relaţiile „externe" ale cetăţilor, însă precum am observat am putut trage multe concluzii indirecte din însuşi modul de organizare al cetăţii.

Din perspectiva naşterii unei filosofii a relaţiilor internaţionale, aceşti gânditori ai Antichităţii greceşti reprezintă temelia ulterioarelor construcţii şi viziuni socio-politice şi juridice ale veacurilor ce au urmat. După un Ev Mediu întunecat, de pe urma căruia nu au rămas foarte multe documente şi care nu a marcat un progres evident al gândirii politice, a trebuit să apară fenomenul renascentist pentru a redescoperi sursele de inspiraţie antică. Astfel, am beneficiat şi de ajutorul arabilor, civilizaţia islamică care, ajunsă la apogeu, a încercat să recupereze valorile lumii antice şi să le pună la dispoziţia contemporaneităţii. Astfel, următorul gânditor ale cărui texte le vom analiza în continuare a trăit la peste 1500 de ani distanţă de Aristotel. Iar de acum înainte suntem obligaţi să analizăm şi un alt aspect al gândirii politice care de altfel va deveni definitoriu pentru întreaga perioadă a Evului Mediu, până târziu în modernitate, şi anume relaţia dintre puterea divină şi puterea terestră sau, din perspectiva instituţiilor care le reprezintă – între papalitate şi (cel mai adesea) monarhie. Aceasta a fost disputa principală în toate secolele ce au urmat, soldându-se în final cu... drepturile popoarelor.

I.2. UTOPIE ŞI CONFLICT LA GÂNDITORII EVULUI MEDIU

Rădăcinile religioase ale conflictului

Am precizat anterior că religia poate reprezenta o sursă a conflictului. Nu neapărat credinţa interioară a fiecăreia, ci folosirea, manipularea acesteia ca pretext pentru a ataca pe cel ce este diferit din acest punct de vedere. Într-un anume fel, emergenţa şi persistenţa conflictului s-ar manifesta parţial şi din cauza religiei (mai ales de masă, mai puţin celei individuale), care ar asigura decorul necesar pentru neînţelegeri şi violenţe. Totuşi, autorii H. Frisch şi S. Sandler, într-un articol publicat în anul 2004[23], încearcă să atragă atenţia că o astfel de abordare, deşi într-un fel exactă, nu este totuşi completă, deoarece multe conflicte, spre exemplu Kosovo, Bosnia sau Cipru, pentru a da doar nişte exemple, „s-au concentrat inevitabil mai degrabă de auto-determinare şi control al teritoriului şi