Istoria românilor de la origini până în prezent (vol.1)

De Ovidiu Pecican

Volumul de față include prima parte dintr-o istorie românească urmărită pe o diversitate de planuri, recuperând cele mai variate aspecte, unele lăsate în trecut deoparte; de la obiceiuri populare la schimbări de mentalitate, de la eșecuri și erori la aspirații și izbânzi.O istorie cu domnitori, bătălii și succese diplomatice, dar și una atentă la modificările structurale dintr-o societate policentrică, trăind în mai multe state. Este o istorie a civilizației și culturii românești, din care nu lipsesc nici femeile, nici obiceiurile locului. … O poveste adevărată, scrisă de un istoric neînregimentat politic, unul dintre puținii autori de sinteze aparținând generației ’80, cea care a făcut Revoluția Română.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Cuantic
• Data lansării: 8 dec. 2023
• ISBN: 9786069576434

Previzualizare carte

ÎN LOC DE CUVÂNT-ÎNAINTE

De vreo două decenii, Ovidiu Pecican activează performant în două câmpuri ale culturii: cel literar şi cel al istoriei. Modelul său îndepărtat pare să fie, în acest sens, Nicolae Iorga, deşi ca istoric se revendică de la o altă metodologie. Îl apropie însă de Iorga ambivalenţa structurală a formaţiei intelectuale, cuprinderea enciclopedică şi erudită, precum şi o anumită capacitate intuitivă în interpretarea şi conexarea revelatorie a fenomenelor şi evenimentelor istorice. Are, de asemenea, o memorie fabuloasă şi cultul abundenţei în scris. N-a ajuns la performanţa inumană a lui Iorga, care publica şi câteva zeci de cărţi pe an, dar prezenţa sa editorială şi publicistică este totuşi mai puţin obişnuită, atât cantitativ, cât şi ca diversitate. Ovidiu Pecican este, apoi, o persoană publică foarte vizibilă în mediile culturale şi un democrat cu o ideologie liberală şi cu un spirit civic şi critic dezvoltat. Pe scurt: o personalitate complexă, expansivă şi de o energie debordantă.

În însemnările de faţă, mă voi referi doar la istoricul Ovidiu Pecican, respectiv la recenta Istorie a românilor. De la origini până la 1690, vol. I (ediţia I, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010). Să spun din capul locului că voi face câteva comentarii de cititor pasionat de istorie şi nu neapărat ca un specialist. Totuşi, n-am citit studiile de istorie sau istoriile propriu-zise cu inocenţă, şi asta mai ales după ce i-am descoperit, prin anii ’70 ai veacului trecut, pe istoricii de la „Şcoala Analelor". Astfel, am putut constata, după 1990, emergenţa unei consistente mişcări de emancipare de sub metodologia pozitivismului şi de orientare spre un alt mod de interpretare a ­istoriei, în sincronie cu metodologiile moderne ori postmoderne din Occident.

O panoramare a acestui fenomen, cu exemplificări îndeosebi din lumea universitară transilvană, a făcut-o însuşi Ovidiu Pecican în Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania, 1990-2005 (vol. I, 2005; vol. II, 2006). Autorul Istoriei românilor aparţine acestei mişcări inovatoare şi s-a remarcat, în ultimii ani, prin studiile sale de medievistică, studii care constituie, de fapt, câteva dintre fundamentele lucrării de faţă. În comparaţie cu asemenea studii riguros-analitice, cu o elaborare academică, Istoria românilor are un discurs mai dezinvolt şi mai sintetic, circumscriindu-se însă, fără echivoc, noii metodologii. Asta înseamnă, în principal, renunţarea la preponderenţa factologiei, precum şi la perspectiva politică şi eroic-mitizantă asupra evenimentelor şi asupra personajelor importante. Accentul se pune decisiv pe social şi pe dinamica civilizaţiei şi a culturii. Desigur, nu lipseşte scenariul narativ (desfăşurarea cronologică a evenimentelor, voievozii şi faptele lor esenţiale), dar prioritatea e acordată „fenomenului antropologic, cultural şi social, modului de trai şi mentalităţilor".

Ar mai fi ceva: cartea este urmarea unui proiect, având drept scop „apropierea dintre români şi spanioli – e scrisă, adică, pentru românii din Spania. De aici caracterul ei oarecum recapitulativ, cu încercarea de a răspunde la câteva întrebări: „Cine sunt românii? De unde vin ei? Ce fel de limbă este româna? Ce valori are la bază civilizaţia românească? Prin ce încercări a trecut poporul român?; dar, cu toată această ţintă modestă, nu avem de-a face cu o carte de popularizare, respectiv cu o compilaţie adresată unui public nespecializat. E, dimpotrivă, o lucrare serioasă, cu multe idei originale şi în care se observă numaidecât dubla formaţie a lui Ovidiu Pecican, de istoric şi de literat. Familiarizat cu mai multe limbaje în practica scrisului, el îmbină elegant discursul critic (interpretarea) cu discursul narativ şi cu evocarea de natură epică. Nu literaturizează însă niciodată. Stilul e sobru şi concis, iar imaginaţia epică, intuiţia şi sugestia nu transgresează documentul istoric, dând însă dinamism şi o anumită concreteţe vizuală evenimentelor şi fenomenelor istorice în desfăşurarea lor panoramică.

Foarte expresiv este analizată şi reprezentată, în acest sens, perioada Evului Mediu timpuriu, începând cu venirea slavilor şi până la începutul secolului al XII-lea. Este intervalul marilor migraţii, dar şi al continuării procesului de formare a poporului român şi a limbii sale. Autorul urmăreşte acest proces într-un spaţiu vast, surprinzând, pas cu pas, modul în care populaţia latinofonă (vlahii), răspândită fragmentat în arealul ce depăşea graniţele actualei Românii, începe să-şi asume propria identitate. Dar prima cristalizare documentară a sentimentului apartenenţei la comunitatea românească apare în naraţiunea Gesta lui Roman şi Vlahata, din jurul anului 1400. Numai că aici conştiinţa etnică nu se fundamentează şi pe teritorialitate, ci exclusiv pe latura de rudenie, atât cea de sânge, cât şi cea reli­gioasă, ortodoxă. Un asemenea mod de reprezentare a etnicităţii, cu privilegierea relaţiei religioase, va dura încă multă vreme. Şi e de reţinut că, după formarea celor două state româneşti, legătura de rudenie prin sânge, respectiv a strămoşului comun, aproape că dispare, date fiind frecventele conflicte războinice dintre munteni şi moldoveni. Aşadar, în Evul Mediu era exclusă emergenţa conştiinţei naţionale, în accepţiunea ei modernă. Se înţelege, astfel, că nici în cazul lui Mihai Viteazul nu se poate vorbi despre o conştiinţă naţională şi despre un proiect politic al unificării decurgând dintr-o atare conştiinţă.

Este, în cele de mai sus, doar un exemplu despre felul în care, în consens cu alţi istorici recenţi, Ovidiu Pecican se desparte de vechea istoriografie ideologizantă şi mitificatoare. Dar şi mai evidentă este noua concepţie în evaluarea realistă şi critică a voievozilor celebri şi a bătăliilor lor, îndeosebi ale celor cu turcii. Perspectivei epopeice şi mitologizante i se substituie privirea lucidă, iar limbajului encomiastic, discursul raţional şi analitic. Istoria nu e văzută ca o galerie de eroi şi sfinţi, ci ca un proces complex, în care sunt cuprinse şi contextualizate fenomenele sociale, economice şi politice, dar şi cele culturale, antropologice etc. Istoria formării şi creşterii poporului român este urmărită totodată în relaţie cu vecinătăţile sale succesive, relaţii care implică diverse interferenţe, influenţe, conflicte, alianţe. Mai mult, formarea şi evoluţia structurilor statale şi ale legătu­rilor sociale sunt mereu comparate cu fenomenele similare şi sincronice din Evul Mediu occidental, identificându-se similitudinile sau diferenţele.

Fără îndoială, Ovidiu Pecican nu descoperă o istorie inedită a poporului român. El colaţionează inteligent o bogată bibliografie a temei cu lecturi personale ale unor documente originale şi construieşte, în cele din urmă, o imagine coerentă şi vie, cu accente originale, mai ales în interpretarea câtorva domnitori celebri, de la Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, până la Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Petru Rareş, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi Vasile Lupu. Autorul este bine documentat pe toate nivelurile abordate, aducând chiar o notă de pitoresc, de exemplu în configurarea universului mentalitar (o anumită libertate a femeii, relaţiile de familie, concubinajul, problema violului, drepturile socrului asupra nurorii văduve etc.). Nu-i vorba despre nişte amănunte picante, ci de informaţii relevante, care dau substanţă, culoare şi realism unei istorii care, astfel, devine palpitantă. Corect este descrisă desfăşurarea acestei istorii şi pe nivelul ei de civilizaţie: o creştere continuă, cu unele influenţe fecunde ale modelului occidental, până la aservirea ţărilor române de către turci. De la începutul secolului al XVI-lea, cu excepţia unor scurte intervaluri, urmează o lungă perioadă de decadenţă. Sunt analizate apoi formele de organizare a curţilor domneşti şi a principatului transilvan, rangurile boiereşti, structura oraşului medieval, situaţia elitelor, religia şi modul de funcţionare a bisericii, legăturile permanente dintre cele două ţări româneşti şi Transilvania, reiterarea miturilor identităţii şi ale întemeierii statului şi multe alte fenomene, imposibil de rezumat aici.

Construcţie modulară şi nu naraţiune lineară, Istoria românilor este, în cele din urmă, şi o istorie a ideilor care structurează şi dau sens evenimentelor şi fenomenelor traversate. Ideile sunt însă contextualizate, nu preconcepute, autorul refuzând o eventuală viziune teleologică asupra istoriei. Istoria lui Ovidiu Pecican nu se desfăşoară după un scenariu premeditat, cu un scop final, ci este un proces imprevizibil, în care actanţii principali acţionează de regulă în funcţie de împrejurări şi nu după nişte proiecte vizionare. Singurul proiect oarecum coerent al Evului Mediu românesc rămâne cel privind identitatea şi el constă, în principal, în conservarea cultului ortodox şi, apoi, în lupta antiotomană. Asta nu înseamnă că nu au existat diferite iniţiative şi decizii punctuale (politice, civilizatorii, culturale), care au impulsionat dezvoltarea societăţii, însă ele au avut un caracter mai curând intermitent, determinând o creştere în salturi, cu intervale de regres.

În orice caz, istoricul este mereu echilibrat, onest şi argumentat în atitudinile sale critice. Scrie alert şi seducător, denunţă cu dezinvoltură diverse clişee, desolemnizează limbajul şi are conştiinţa relativităţii adevărului istoric.

Petru POANTĂ

PREFAŢĂ LA EDIŢIA A DOUA

Apariţia, în urmă cu câţiva ani, a prezentei Istorii a românilor de la origini până astăzi, în două volume bogat ilustrate, a constituit pentru mine un moment fast. El întruchipa finalul unei etape în care, scriind pe diverse subiecte, cercetând câteva teme şi recenzând o diversitate de cărţi cu conţinut istoric, am pregătit propria sinteză asupra trecutului nostru. Între timp însă, acel moment a fost depăşit, ecourile receptării primei ediţii s-au estompat, iar revenirea la text mi-a permis completarea versiunii iniţiale cu alte capitole şi paragrafe, menite să întregească mai bine viziunea pe care cartea o exprimă.

Originalitatea, câtă va constata cititorul că este, nu priveşte neapărat materialul propriu-zis, îndeobşte cunoscut, chiar dacă interpretat diferit, în funcţie de noile descoperiri arheologice şi documentare. Ea provine din câteva atuuri pe care nu mă voi feri să le pomenesc chiar aici.

Întâi, este vorba despre o istorie românească scrisă de un autor neînregimentat politic în vreun fel. Faptul are repercusiuni directe asupra conţinuturilor şi abordărilor, căci permite situarea în principiu neutră a autorului faţă de cele mai importante tendinţe de partid. Cum însă răstimpul trecut de la căderea comunismului până astăzi a evidenţiat dificul­tatea reconstruirii statului de drept, a democraţiei şi a unei economii capitaliste viabile, punând în relief şi confruntarea – cu efecte nu dintre cele mai benefice asupra naţiunii şi cetăţenilor României – dintre puterile în stat, adaug că situarea mea de partea democraţiei participative, pentru înaintarea ţării pe calea integrării europene şi racordarea la civilizaţia apuseană, reprezintă jaloanele care marchează opţiunile mele.

Un alt atu pe care îl invoc în favoarea istoriei mele este cel al efortului de a aduce naraţiunea până în actualitatea imediată. Alte sinteze pe acelaşi subiect s-au oprit, prudente, la înlăturarea regimului de extremă stângă în decembrie 1989, în contextul revoluţiei europene anticomuniste, lăsând pe dinafară ultimul sfert de secol, altfel spus istoria imediată. Cred, în contradicţie cu toţi aceşti autori, că istoria în mers nu poate fi trecută cu vederea, mai cu seamă într-o epocă de radicale prefaceri, cum este cea din cel mai recent pătrar de veac.

Pentru cei care preferă să o afle din gura autorului în loc de a consulta cuprinsul cărţii, precizez că istoria din paginile următoare nu se rezumă la faptele de relevanţă politică, diplomatică şi militară, ci are şi un rol recuperator, pe seama istoriei civilizaţiei, al anumitor instituţii, al unei părţi din trecutul românilor – mă refer expres la ramurile balcanice ale romanităţii răsăritene, dar şi la comunităţi din Europa Centrală, precum goralii –, la trecutul jumătăţii obscurizate a populaţiei româneşti, şi anume femeile. Am recuperat, oriunde s-a putut, figuri, evenimente şi procese istorice care, din motive de conformism politic sau de restricţionare ideologic întemeiată la interesul doar faţă de românii din România, nu prea figurează în sintezele altor autori. Am făcut acest lucru după posibilităţi, unde s-a putut şi cât s-a putut, fără a ridica pretenţia că nu am lăsat nimic pe dinafară sau că dau aici o variantă definitivă a cărţii.

Am încercat să surprind, cu toată buna credinţă, dar şi fără a face concesii străine onestităţii istorice, inspirate de vreo obedienţă politică sau de prejudecăţi şi complexe, destinul românilor aşa cum s-a putut. Cum pentru aceasta am convocat nu doar documente, izvoare narative, mărturii arheologice, ci şi spusele unor martori de epocă, străini şi români (după caz), adaug şi că glasul meu răsună în pagină alături de alte destule glasuri, în speranţa obţinerii unei imagini cât mai pregnante şi mai întregitoare.

Departe de a ocoli chestiunile spinoase ale istoriei mele, ba tocmai dimpotrivă, încercând să părăsesc esopismul unor alte sinteze ori expedierea în vag a feluritelor subiecte litigioase, am insistat uneori – poate prea mult – asupra unor probleme de mare interes: dictatura regală, „rebeliunea" legionară, figura mareşalului Ion Antonescu, războiul din Răsărit ş.a. Cred că este esenţial ca identitatea românească să nu se articuleze în jurul unor falsuri şi omisiuni şi că o cât mai bună cunoaştere a adevărului istoric este preferabilă patriotismului vocal întemeiat pe autoiluzionare. Trecutul propriu trebuie privit cu luciditate, înţeles şi asumat cu bune şi cu rele, fără a-l escamota în vreun fel.

Cum cărţile din cărţi se fac, iar sintezele cu atât mai mult, menţionez că am folosit ca material documentar tot ceea ce am putut găsi mai relevant pentru temele cărţii, de la colecţii de documente şi studii erudite, la articole de presă şi enciclopedii online, uneori urmând cu modestie, îndeaproape, spiritul şi chiar litera acestora. În cele mai multe dintre cazuri, trimiterile cuvenite se fac în subsolul paginilor celor două volume. Totuşi, pentru a nu cădea într-o împănare excesivă a textului cu elemente infratextuale, uneori aceste precizări sunt mai puţin vizibile. Cum o astfel de întreprindere solitară nu putea fi dusă la bun sfârşit fără toate categoriile de izvoare şi instrumente de lucru menţionate, autorul le rămâne recunoscător tuturor colegilor săi interesaţi de cunoaşterea trecutului românesc, fie ei istorici, sociologi, literaţi, memorialişti, ziarişti sau erudiţi enciclopedişti.

În linii mari, punctele de vedere expuse aici îi aparţin autorului şi numai autorului. S-ar putea ca, în privinţa lor, cititorul să ia uneori distanţă, după cum este posibil şi un acord. În oricare dintre cazuri, nu poate fi vorba decât ­despre normalitate, pluralitatea punctelor de vedere şi diversitatea lor, legată de fapte incontestabile exprimând o diversitate de opinii, caracteristică epocilor de libertate a expresiei. Vremea interpretărilor unice, a canonului oficial obligatoriu sper că a trecut.

Consecvent cu propriul program de lucru, publicat odinioară – prin 1997 – într-o revistă de cultură, textul de faţă a încercat să facă mai multă dreptate trecutului nostru. Îl dedic deci tuturor cititorilor fără prejudecăţi sau dispuşi să şi le discute, dorindu-le tuturor sănătate şi numai bine.

Autorul

Cluj-Napoca, 12 octombrie 2014

Indo-europenii şi tracii la Dunărea Inferioară şi în Carpaţi

Nevoia de a înţelege apariţia românilor ca etnie şi a statului modern România în teritoriul de la Dunărea de Jos şi Carpaţi – astăzi, marginea răsăriteană a Uniunii Europene – obligă la evocarea unui trecut îndepărtat, a ultimelor milenii dinaintea erei noastre, când teritoriul menţionat era locuit de o serie de triburi şi uniuni de triburi de descendenţă indo-europeană. Venind purtaţi de carele lor greoaie, înarmaţi cu arme superioare, datorită cunoaşterii tehnologiei bronzului, indo-europenii au fost o populaţie nomadă, crescătoare de vite, cu un panteon dominat de figura unei zeităţi masculine reprezentând Cerul Tată şi cu o legătură familială întemeiată pe rudenia între bărbaţi. Urmele lor se văd încă ici şi colo pe amplul teritoriu pe care l-au străbătut, căci obişnuiau să ridice movile deasupra mormintelor, în care presărau ocru – imitând culoarea sângelui – peste cel decedat, socotindu-l semn al vieţii. Ei au ajuns pe teritoriul actualei Românii în perioada sfârşitului de mileniu al III-lea – începutului mileniului al II-lea, provocând, în cele din urmă, dispariţia ­prosperei civilizaţii neolitice de pe aceste meleaguri.

Amestecul indo-europenilor cu sedentarii a dus la formarea unei populaţii pretracice. Între mileniile al II-lea şi I ­apărea populaţia tracică propriu-zisă, ca urmare a contactului dintre triburile din vestul actualei Românii, din Banat, şi cele din podişul vestic, numit astăzi Transilvania. Era de-acum epoca trecerii de la vârsta bronzului la prima vârstă a fierului (Halstatt), când triburile au început să dobândească particularităţi zonale, diferenţiindu-se între ele. Grupul de populaţii trace care locuia la sud de Munţii Balcani – tracii meridionali – îi includea pe odrişi, brianţi, corali, crestoni, crobizi, moesi, tribali şi besi, în timp ce grupul tracilor nordici era alcătuit din geţi (de ambele părţi ale Dunării Inferioare), daci (în zona dintre Carpaţi), costoboci (în nordul Transilvaniei), tyrageţi (la gurile Nistrului) şi carpizi (în centrul şi nordul Moldovei). Toate aceste nume, transmise prin intermediul istoricilor şi geografilor greci din Antichitate, arată că în cadrul popu­laţiei trace se formaseră deja identităţi tribale diverse. Aceasta înseamnă că membrii fiecăreia dintre grupările tribale aveau conştiinţa apartenenţei la aceasta, grupându-se în jurul tradiţiilor şi credinţelor specifice ale acesteia şi încercând să îi întărească poziţia şi prestigiul în raport cu celelalte – fie prin alianţe, fie prin competiţie războinică.

Printre populaţiile tracice despre care există veşti relativ timpurii se numără geţii nord-dunăreni. Ei s-au împotrivit expediţiei persane a regelui Darius, care – după cum spune Herodot – i-a supus pe dată, în pofida vitejiei lor.

Toţi tracii vorbeau aceeaşi limbă, însă cu diferenţe dialectale între diversele triburi şi familii de triburi. Aşezările lor erau, în marea lor majoritate, rurale, fiind vorba despre o locuire sedentară, cu practicarea agriculturii şi a creşterii animalelor. Credinţele lor includeau zeităţi ale cerului şi altele, legate de o activitate subpământeană.

Dacii (Epoca Fierului)

Geograful grec Strabon spune că dacii, care aveau „aceeaşi limbă cu geţii, locuiau în zona muntoasă (pe râul Mureş), până în partea superioară a Dunării, iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării, până la Marea Neagră. La rândul lui, istoricul roman Dio Cassius scrie că regele get Burebista a zdrobit triburile celtice din zonă – pe boii conduşi de regele Critasir –, dar, în alt loc, atribuie victoria aceasta dacilor, ceea ce i-a determinat adeseori pe istorici să creadă că numele de „geţi şi „daci" sunt folosite pentru a denumi unul şi acelaşi popor. De fapt însă, cum în respectivul moment geţii lui Burebista erau în plină expansiune războinică, se poate crede şi că aliaţii daci ai triburilor getice au luptat cu celţii, în beneficiul marii uniuni de triburi conduse de regele Burebista. Cât de multe asemănări şi deosebiri existau între ele este însă greu de spus, mai cu seamă că, după Burebista, refacerea unităţii politice a teritoriului nu a mai fost posibilă în aceeaşi măsură, nici măcar atunci când pericolul roman a cerut-o.

Odată cu apariţia în istorie a diferenţelor tribale tracice, teritoriul locuit de daci şi de geţi a fost numit de autorii antici greci şi latini Dacia, datorită prestigiului sau vizibilităţii mai mari a dacilor în raport cu alte grupări tribale, vorbitoare de alte limbi şi având o altă origine. Niciodată dacii şi geţii nu au fost singurii locuitori ai spaţiului aşa-numitei Dacii, alături de ei ocupând anumite arealuri triburi celtice (în nord-vest) sau scitice (agatârşii, care, în timp, au adoptat obiceiuri dacice, în podişul transilvan, alte triburi scitice în sudul şi estul Carpaţilor). De asemenea, rămâne de înţeles de ce denumirea reşedinţei regale din Munţii Orăştie, faimoasă prin sanctuarele sale – şi nu numai –, s-a numit Sarmizegetusa, combinând în acest toponim, în mod neechivoc, numele sarmaţilor cu cel al geţilor. Se socoteşte, în general, că Dacia a cuprins teritoriul dintre râul Tisa (la vest), râul Nistru şi Marea Neagră (la est), Dunăre (la sud) şi Carpaţii Păduroşi (nord), în unele zone depăşind chiar şi aceste hotare (spre est peste Nistru, spre Bug, iar spre vest, până la Dunărea mijlocie).

Regatul dac al lui Burebista

Regatul dac a ajuns la cea mai mare întindere în timpul regelui Burebista (82-44 î.H.), cuprinzând spre est teritoriul dintre ţărmul vestic al Mării Negre şi râul Bug (în Ucraina), Cadrilaterul boemian, parcursul Dunărea şi Morava – spre vest, Carpaţii Păduroşi – spre nord, iar Muntele Haemus (lanţul Balcanilor) – spre sud. Capitala regatului era oraşul Argedava. Nu ştim despre Burebista nici cum arăta, nici detalii despre viaţa lui sau a anturajului său. Geţii nu foloseau scrierea, netransmiţând faptele memorabile legate de viaţa lor. Ceea ce s-a transmis provine din surse sumare, romane şi greceşti.

Nu se ştie cum a ajuns Burebista în fruntea unei puternice uniuni tribale, aducând la ascultare ulterior – prin tratative, prin înrudiri matrimoniale ori pe cale armată – şi alte grupări de triburi din Dacia. Unificarea era finalizată pe la 60-59 î.H., când Burebista, acum un stăpânitor puternic, îşi începea campaniile împotriva celţilor (boii, tauriscii şi anarţii). În urma victoriei dacilor, teritoriul dominat de Burebista s-a întins către vest până la Morava şi Dunărea mijlocie. Ca urmare, celţii au migrat către vest, puterea dacică rămânând neconcurată în zonă.

Un alt pericol era însă acum avansul roman în Peninsula Balcanică, unde coloniile greceşti fuseseră cucerite de generalul roman Lucullus încă din 73-72 î.H. Iniţial, geţii s-au aliat cu bastarnii şi, împreună cu grecii din partea locului, răsculaţi acum împotriva guvernatorului roman, au înlăturat dominaţia italică. Ulterior însă, Burebista a răsturnat raportul de putere, cucerind pe seama formaţiunii sale politice respectivele cetăţi. Autoritatea lui a ajuns astfel până la Bug şi Tyras, în răsărit, şi a coborât, de-a lungul litoralului pontic, până în Munţii Haemus (Balcani).

Intervenind diplomatic în conflictul dintre Caesar şi Pompei, Burebista s-a declarat – în primăvara anului 48 î.H. – de partea ultimului, obţinând recunoaşterea hotarelor stăpânirii sale. Faptul i-a atras inamiciţia lui Caesar, potenţată şi de îngrijorarea reală a romanilor faţă de ­puterea regelui geţilor şi al dacilor, care ajunsese atât de mare, încât împăratul roman a plănuit o expediţie împotriva lui. Asasinarea lui Caesar în senat aproape că a coincis însă cu asasinarea lui Burebista însuşi. Numai planul confruntării dintre cele două puteri nu a dispărut.

În anii ’80 ai secolului trecut, propaganda dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu a văzut în statul marelui rege dac un predecesor direct al statalităţii româneşti contemporane, făcând din România, în mod ridicol şi neîntemeiat, cel mai vechi stat din Europa.

Apoteoza şi dispariţia statului dac

Ca urmare a dispariţiei enigmaticului rege get, fostul lui regat s-a împărţit în patru şi apoi în cinci regate gete şi dacice mai mici, fiecare dintre ele corespunzând, probabil, câte unei uniuni de triburi mai puternice şi mai închegate, care asimilase – sau era pe cale să o facă – triburile mai mici şi mai puţin diferenţiate.

În Transilvania, centrul de putere zonal a fost condus de Deceneu. Se crede că lanţul de fortificaţii din această regiune, situat în Munţii Orăştiei, fusese ridicat încă de Burebista, dar el a adăpostit, în etapa următoare, epopeea ultimului rege dac, Decebal, prins într-o tragică încleştare cu romanii.

Abia Decebal (87-106 d.H.) – numit, până să ajungă la conducerea statului său, Diurpaneus – a reuşit să reasambleze parţial teritoriile daco-getice într-un singur regat, mult mai mic totuşi decât cel al lui Burebista. Statul lui a cuprins Transilvania, Banatul, Oltenia şi Moldova central-sudică. Deşi mai restrâns decât cel stăpânit de înaintaşul său, statul lui Decebal era mai bine structurat, fiind, după toate probabilităţile, întemeiat pe dezvoltarea demografică, economică şi culturală a uniunii tribale dacice din Transilvania, în jurul căreia gravitau şi alte triburi şi uniuni tribale dacice, ca şi populaţii de altă limbă şi origine, aliate, din motive strategice, cu dacii.

Se crede că pe Columna lui Traian de la Roma chipul lui Decebal a putut fi identificat. Profilul lui, cu nasul drept, ­cărnos, fruntea oblică şi gura cu buze groase, aparţine unui bărbat purtător de mustăţi şi de barbă, tuns scurt. Este o fizionomie de om puternic, robust, pe care istoricul roman Dio Cassius o întregeşte un secol şi jumătate mai târziu. Rezultă că Diurpaneus era un strateg şi un tactician valoros, fiind nu numai un conducător militar priceput, ci şi un luptător individual curajos, înzestrat cu o tehnică de luptă redutabilă.

Populaţia îşi ducea viaţa în familii organizate după tipic patriarhal (moştenire indo-europeană), în care rolul prin excelenţă al bărbatului rămânea cel de războinic şi vânător. Religiozitatea dacică presupunea, pe lângă credinţa în zei celeşti (Gebeleizis) şi zei chtonieni (Zamolxis sau Zalmoxis), şi zeităţi silvatice (Bendis, un fel de Artemis/Diana). În credinţele religioase ale dacilor se afirmă şi o componentă totemică substanţială, animalul lor totemic fiind lupul (Mircea Eliade). Acest carnasier prădător ar fi oferit modelul mitic războinicilor daci, care i-au folosit capul, ca element esenţial, pe propriul stindard, pe care figura un animal fabulos, cu cap de lup şi corp de şarpe, acoperit cu blană. Este o primă ipostază de bestiar fantastic legată – fie şi indirect – de istoria românilor, prezenţa zoologiei supranaturale în credinţele acestora din urmă putând fi constatată până astăzi. În timpul Crăciunului, la colindat, în diferitele regiuni ale României, se recurge la un repertoriu de dansuri ritualice a căror scenografie presupune prezenţa unor „capre, a „ţurcii şi a „cerbului" sau chiar a ursului natural, semn că spiritele pădurii şi prezenţele unor duhuri din perimetrul pădurii populează, în continuare, imaginarul iniţiatic şi religios românesc, fie el şi dominat de ipostazieri creştine.

Atacurile de „lupi" ale dacilor, la vreme de iarnă, la sud de Dunărea îngheţată, ca şi eforturile lor de reorganizare i-au determinat pe romani să revină la ideea supunerii regatului dac. De altfel, nevoile de propagandă – consolidarea prestigiului imperial –, economia consumistă, ca şi atracţia faţă de bogăţiile de la nord de Dunăre, împreună cu dorinţa de a da o ripostă incursiunilor, l-au determinat pe împăratul Domiţian să îl atace pe Decebal chiar de la începutul domniei acestuia, în 87–88. Cornelius Fuscus, prefectul gărzii pretoriene, a traversat Dunărea cu unităţile de sub comanda lui, dar dacii l-au înfrânt într-un defileu, Fuscus fiind ucis. Decebal a luat prizonieri, trofee şi chiar stindardul legiunii a V-a.

În anul următor (88), o nouă armată romană, în frunte cu Tettius Iulianus, a atacat iar, intrând în regatul lui Decebal prin Banat. Confruntarea a avut loc la Tapae, într-un alt defileu. Înfrânt de astă dată, Decebal a putut totuşi încheia o pace confortabilă cu romanii (89), căci diplomaţia lui îi aţâţase, între timp, împotriva romanilor pe quazii şi marcomanii din Panonia, punând astfel armata romană în dificultate. Recunoscându-se rege clientelar Romei, Decebal primea acum bani şi meşteri, ceea ce i-a permis ca în următorii ani – mai bine de un deceniu – să îşi consolideze statul în pace. Cererea lui de asistenţă demonstrează că modelul roman de civilizaţie devenise deja influent printre daci, cel puţin sub raport tehnic.

Aranjamentul acesta, în loc să aducă beneficii materiale şi de imagine, mai curând îi păgubea pe romani. De aceea au revenit curând la obiectivul iniţial de a supune regatul dac în totalitate. Odată cu urcarea la cârma imperiului (în 97) a lui Marcus Ulpius Nerva Traianus/Traian (18.09.53 – după 9.08.117), soluţionarea problemei dacice a devenit o prioritate. Provenind dintr-o familie stabilită în provincia Baetica, localizată în actuala Spanie, a participat la războaiele lui Domiţian cu germanii din zona Rinului şi a fost primul imperator roman de origine neitalică. În 101, o treime din efectivul armatei romane a trecut iar Dunărea, decisă să îl învingă hotărâtor pe Decebal. Două legiuni avansau în inima teritoriului nord-dunărean, arzând aşezările şi pustiind totul în cale. Bătălia s-a dat, iarăşi, la Tapae, iar dacii au fost iar înfrânţi. Ca urmare, în 102, Decebal şi-a unit forţele rămase cu cele ale aliaţilor sarmaţi şi a atacat, împreună cu ei, garnizoanele romane din Scythia Minor (astăzi Dobrogea). Şi de astă dată însă, romanii au învins. Locul victoriei lor, Adamclisi, este marcat până astăzi de un monument închinat de romani evenimentului.

Decebal s-a predat, iar pacea încheiată de astă dată cu romanii a fost înrobitoare, regele dac fiind obligat să îi predea pe refugiaţii romani în Dacia, pe tehnicienii militari şi pe constructorii care îl ajutaseră după pacea cu Domiţian, restituind şi trofeele capturate odinioară. Pentru a lega Dacia de imperiu, faimosul arhitect Apolodor din Damasc a construit peste Dunăre un pod, ale cărui rămăşiţe se mai văd şi astăzi la Drobeta-Turnu Severin.

După instaurarea păcii, interesat de cooperarea cu dacii în vederea opririi populaţiilor migratoare şi a atacurilor acestora, Traian i-a dat, şi el, lui Decebal tehnică militară şi ajutoare militare, stabilite în garnizoane proprii, ceea ce i-a atras curând criticile senatorilor, care se îndoiau de buna-credinţă a lui Decebal.

Tensiunile s-au manifestat însă curând, cu forţă. După numai trei ani de la sfârşitul primului război, ce-i adusese lui Traian porecla de „Dacicus Maximus", şi ca răspuns la eforturile suveranului dacilor de a atrage populaţiile dimprejur într-o ridicare la luptă împotriva romanilor, a izbucnit cel de-al doilea conflict armat între cele două părţi. De astă dată, bătăliile – despre care nu s-au păstrat detalii – au fost mai multe şi cu mai mulţi inamici: dacii şi aliaţii lor diverşi. Pe parcurs, armata romană a înregistrat pierderi semnificative, ceea ce explică, alături de alte cauze – precum revolta romanilor faţă de obiceiul sacrificiilor umane atestat la daci –, represaliile ce au urmat şi distrugerea nu numai a fortificaţiilor militare dacice (cetăţile din Munţii Orăştiei), ci şi a complexului religios din centrul sacru, reşedinţa regală principală şi ultima redută a învinşilor (Sarmizegetusa).

Asediul acestui ultim loc de refugiu pentru anturajul regal şi al ultimelor unităţi dacice combatante a început în vara lui 106, dar a fost respins. Cucerirea s-a făcut abia după ce romanii au reuşit să întrerupă alimentarea cu apă a cetăţii. Lăsându-şi în urmă aşezarea incendiată, Decebal a fugit, cu gândul de a căuta sprijin. Urmărit de câţiva luptători romani, în faţa perspectivei de a fi capturat şi târât în urma carului de luptă al lui Traian, regele a preferat să se sinucidă. Războiul a mai continuat totuşi, ultima bătălie având loc la Porolissum (Moigrad, nu departe de Zalău). Între timp, ajutaţi de un apropiat al lui Decebal, romanii au găsit locul unde Decebal îşi ascunsese tezaurul (sub apele râului Strei) şi l-au confiscat.

Moştenirea dacică

Bună parte din ceea ce ştim despre războaiele romanilor cu dacii se datorează reprezentărilor de pe Columna lui Traian, monument ridicat în forul roman în cinstea împăratului învingător. Nu s-a observat decât relativ recent că, de fapt, columna este o epopee în tehnica basoreliefului, unde Traian este eroul ahileic, în timp ce Decebal îl echivalează pe troianul Hector, interpretând artistic faptele istorice incontestabile, dar reorganizându-le după nevoile genului de ­creaţie artistică încercat.

Moştenirea dacică este mai mult o realitate culturală a vremurilor mai recente decât una filologică, numărul cuvintelor dace identificate în limba română fiind infim. Nici elementele de viaţă concret istorică ori cele ţinând de credinţele folclorice nu transpar în mod direct, fără dubiu, printre cele ce ar fi putut ajunge până la noi. Această moştenire a fost revendicată, de altfel, şi de secui – socotiţi, conform uneia dintre teoriile referitoare la originea lor, drept urmaşi ai dacilor –, şi de slavi (savantul rus Certkov susţinând că triburile dacice nu erau de origine tracă, ci... slavă), şi de maghiarii din Transilvania (principele transilvan Sigismund Bathory ambiţionându-se, la sfârşitul sec. al XVI-lea, să refacă unitatea Daciei Antice).

Prin componenta lor lingvistică latină, românii au colectat populaţie latinofonă din mai multe rezervoare răsăritene, atât de la nordul, cât şi de la sudul Dunării. În virtutea acestui fapt, ei se pot socoti nu doar daco-romani sau geto-romani (măcar că, pentru unii, geţii şi dacii au alcătuit acelaşi popor, fiind totuna), ci şi – într-un sens mai larg – traco-romani. Cu alte cuvinte, ei sunt, măcar în parte, şi urmaşii ­triburilor trace romanizate din sudul Dunării, care au persistat în folosirea latinei şi după ce bizantinii au abandonat-o, trecând la oficializarea bizantinei (greaca medie) şi după aşezarea slavilor în Balcani, chiar dacă preluând multe elemente lingvistico-gramaticale de la aceştia.

Nici Dacia nord-dunăreană singură, nici patriile balcanice ale latinofonilor din Europa de Sud-Est nu trebuie separate şi absolutizate ca leagăn al limbii şi poporului român.

Dacia romană

Dacia cucerită de Traian a fost Dacia lui Decebal, ceea ce nu corespunde nici cu întinderea populată de uniuni tribale dacice şi getice, nici cu suprafaţa regatului lui Burebista şi nici cu Dacia aşa cum a surprins-o Strabon în geografia lui. Practic, Traian a organizat, ca pe o nouă provincie romană, doar nucleul statului dac stăpânit până la cucerire de Decebal şi s-a mulţumit, pentru restul teritoriului, cu o ţinere sub observare de către garnizoanele romane de la frontieră. În noua formulă erau astfel cuprinse Oltenia, Banatul şi Transilvania, zona locuită de daci. Este posibil ca alipirea Munteniei (partea de la sud de Carpaţi a României de astăzi) şi a sudului Moldovei (partea de la răsărit de Carpaţi, întinsă până la Marea Neagră şi Nistru) la o altă provincie romană, anume Moesia, să se fi datorat şi faptului că această regiune era locuită de triburile getice, neajunse până în acel moment la stadiul unei osmoze depline cu cele dacice şi deci marcând un alt tip de unitate tribală.

Aceste opţiuni au avut însă la bază şi motive de natură militară, strategică, după cum s-a dovedit ulterior, când împăraţii ce i-au urmat lui Traian au abandonat unele părţi din zona cucerită de acesta sau au reorganizat provincia, împărţind-o în mai multe Dacii, spre o mai bună administrare. Astfel, în 119, Hadrian părăsea câmpia dintre Carpaţi şi Dunăre, dar, în vremea lui Septimiu Sever, s-a revenit până spre mijlocul Munteniei, fortificându-se frontiera cu un val de pământ şi castre noi. Această recuperare a durat până în 245, când s-a revenit la graniţa de pe Olt.

În ceea ce priveşte organizarea Daciei, la început ea a fost pusă sub o singură conducere (106), fiind apoi divizată în două provincii (119) şi, încă o dată, în trei (123). Alături de ostaşii romani prezenţi în garnizoane şi de familiile lor, care îi însoţeau în canabae, oficialii au încurajat colonizarea Daciei cu populaţie adusă din toate părţile imperiului. Cei mai mulţi inşi dornici de pământ şi de noi şanse de viaţă prosperă au fost aceia sosiţi din teritoriile învecinate cu Dacia (Peninsula Balcanică şi Câmpia Panonică). Într-un număr mare au venit şi coloniştii din Orientul Apropiat (Anatolia, Siria, Egipt). Toţi au adus însă cu ei elementele comune de civilizaţie romană, uzul limbii latine, şi au trăit după obiceiurile şi legile romane.

Oricât de drastic au fost reprimaţi în prima etapă istorică de după cucerire (mai ales după ce, în 117, dacii s-au răsculat tocmai pe când provincia era atacată din exterior), dacii şi geţii au reintrat curând în contact cu romanii, măcar pentru că, din motive economice, aveau nevoie unii de alţii. La distanţă de o generaţie sau două, în Dacia romană, dacii din perimetrul acesteia nu mai reprezentau inamicul. Atacatorii erau, acum, triburile dacilor liberi, precum şi alte populaţii tentate de prosperitatea romană (sarmaţii, roxolanii, iazygii, în vremea lui Hadrian; germanii şi dacii în timpul guvernării lui Antoninus Pius; marcomanii în 166-175 şi în 177-180, în vremea lui Marc Aureliu ş.a.). Ei au constituit însă, probabil, în bună măsură, acea parte a populaţiei rămasă să trăiască în sate, mai ales în zonele colinare şi de munte ale Daciei, dar şi în zonele de podiş sau mai joase, potrivite pentru agricultură.

În schimb, coloniştii au importat la nordul Dunării formula de viaţă urbană, ridicând 12 oraşe – printre ele Napoca (astăzi Cluj-Napoca), Drobeta (astăzi Drobeta-Turnu Severin), Potaissa (astăzi Turda), Apulum (astăzi Alba Iulia) –, dintre care opt aveau statutul de colonia, cel mai important. Nu toate au fost înălţate pe locurile vechilor dave dacice. Cel mai important oraş al Daciei romane, reşedinţa celor mai înalte oficialităţi, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, se situa la mai multe zeci de kilometri de fosta reşedinţă a lui Decebal.

În timpul stăpânirii romane, s-au produs în Dacia şi primele contacte cu creştinismul. Adevărata fervoare creştină a fost înregistrată însă în secolele următoare, pe teritoriul provinciei Scythia Minor (actuala Dobroge), rămasă sub guvernare romană, unde s-au găsit morminte de martiri, bazilici, obiecte cu însemne creştine.

Retragerea administraţiei şi a armatei romane de la nordul Dunării, survenită în 270-275, în timpul împăratului Aurelian, nu a însemnat golirea de populaţie a Daciei nord-dunărene. Dar