Vulpea în labirint: Codreia, #3

De Lucian Zup

Vulpea rebelă din "Virusul din Pădurea noastră", maestră în arta furtișagurilor și a păcălelilor, desprinsă parcă din povești, transformându-se în personalități diferite și pitorești cu fiecare aventură prin care trece (își schimbă mereu numele), reușește să dea peste cap întreg universul unei închisori-labirint în care intră, de bună-voie, pentru a sustrage o… coadă de urs. Da, poate cea din povestea cu ursul și vulpea.

Abilă, înzestrată cu un special simț al observației, folosindu-se atât de șiretlicuri ingenioase, cât și de farmecul personal, atrage în aventurile sale un orbete singuratic, dispus să facă orice pentru un "strop" de companie și care cunoaște în detaliu harta închisorii-labirint.

E urmărită atât de corbii cărora le sustrăsese cașcavalul, cât și de păianjenii-paznici. Un râs face un reportaj despre închisoare, un șoarece are propriul său teritoriu compus dintr-o bucătărie, iar un uliu e un ucigaș sadic ce trebuie învins.

De aici, un întreg șir de situații spumoase, tensionate, neprevăzute, pline de suspans, umor, fină ironie.

194 p.

• Limbă: Română
• Editor: Lucian Zup
• Data lansării: 25 feb. 2024
• ISBN: 9798224104468

Lucian Zup

 Copil obraznic, tatăl unui prieten i-a pus în mână Cei trei mușchetari. Cartea i-a plăcut atât de mult încât de atunci a uitat orice altceva în afara cititului. Citea și pe sub bancă, la ore, iar o profesoară i-a confiscat cartea și aruncat-o la coșul de gunoi.  La scurt timp, a dorit el însuși să devină scriitor. Cumva a fost trecere firească, deoarece pronunța mai greu cuvintele.  A terminat dreptul, apoi literele, cu o lucrare de doctorat pe romanul japonez modern. Acum e bibliotecar și editor.  A început să publice printr-un roman inovator în stil (Râul curge lent). I-au urmat o distopie (Fumatul interzis), un roman realist (Manual de jocuri pentru copii) și literatură pentru copii precum Barba lui moș Crăciun, Aventura mâncăruri-lor de Paște și Fuga de ceas.  Acum scrie îndeosebi la seria inițiată de Virusul din Pădurea noastră și la cea de romane polițiste antelucem.

Previzualizare carte

VIRUSUL DIN PĂDUREA NOASTRĂ

ANEXA 3

LUCIAN ZUP

Vulpea în labirint

roman

img zupia nou

Iași, 2022

img zupia nou

ZUP LUCIAN-ȘTEFAN ÎNTREPRINDERE Individuală

Iași, str. Spinți nr. 1

www.zupia.ro

ORICE REPRODUCERE, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al autorului, este strict interzisă și se pedepsește conform legii în vigoare.

„Ce fiară periculoasă

Merge într-o haină de blană roșie,

Greble pentru zăpadă, destui șoareci

Acoperă toate urmele în spatele ei?

Ea îi va înșela pe toți cu pricepere,

La urma urmei, ea este încă un diavol.

Coada este roșie și pufoasă.

Jucăușă, dar rapidă,

Va trece peste toți

Și va ieși pe poartă."

fox-gf807b63b6_1920

1. Intrarea

– ASCULTAȚI-MĂ: EU VREAU să intru.

– Nu se poate chiar așa.

– Am și eu dreptul să intru la pușcărie, ca toți cetățenii respectabili.

– Numai cei vinovați sunt închiși.

– Adică cei vinovați au mai multe drepturi de-cât noi?

– Nu se cheamă că au drepturi. De fapt, și le pierd. Dacă intră, nu mai pot ieși să se plimbe prin pădure.

– Bine, dar eu de ce nu pot intra?

– Păi dacă n-ai comis vreo infracțiune...

– Am comis, am fost prinsă, închisă, apoi am evadat.

– Ce să-ți fac dacă nu ți-a plăcut înăuntru!

– Uite că m-am răzgândit.

– N-am mai pomenit pe cineva ca tine. Toată lumea se ferește să ajungă aici, iar tu te zbați să intri. Ce te motivează în halul ăsta?

– Lasă-mă pe mine cu motivațiile. Sunt secre-te. Dar să știi că am un scop nobil. Dacă mă ajuți, ai să te simți fericit.

– Nu-mi pasă.

– Hai, laaasă-mă! Nu fi crud.

Vulpea se uită printre gene la păianjen. Încercă să-și facă ochii apoși. Dar asta probabil mergea doar la pisici. Gardianul nu reacționă în vreun fel. O privea nici măcar cu curiozitate din ochii pe ca-re vulpea n-avea chef să-i numere

Poate vreun ochi o fi fost mai afectiv decât ceilalți. Dar în ciuda faptului că a studiat fiecare retină în parte, niciuna n-a dat semne că posesorul ar fi priceput măcar ce i se spusese.

Păianjenul ăsta era impersonalizat de meserie.

Dar Rupe-Fierul n-avea de gând să se lase bă-tută atât de ușor. Nu trecuse prin atâtea doar ca niște bețe pe care păianjenul le numea picioare să o blocheze să pătrundă într-un loc în care altădată își înfoia blănița cât erau coridoarele de înguste.

În plus, următorii se apropiau din ce în ce. În curând aveau s-o ajungă din urmă și nu va scăpa chiar foarte ușor de ciocurile lor sfârtecătoare.

– Dac-am înțeles eu bine, pot să intru doar da-că am comis o infracțiune.

– Da.

– Atunci o s-o comit chiar acum.

– Ce anume ai de gând?

Ochii lui, opt la număr (îi numărase deși nu avusese de gând) o ațintiră fără amuzament.

Ăștia probabil sunt antrenați să-și piardă prin pânze orice sentiment.

– Deja ți-am făcut-o.

– Ce anume?

– Ta-na!

Vulpea îi arătă o stație de emisie-recepție. Fă-cuse iar magie. Gardianul nici nu-și dăduse seama când îi dispăruse de sub picioruș.

– Poți s-o păstrezi.

– Cum adică?

– E stricată. Aveam de gând oricum s-o arunc.

– Dar tot furt se cheamă.

– Probabil.

– Păi și n-ai de gând să iei nicio măsură?

– Ce măsură?

– Arestează-mă. Dacă vrei, am să mă opun arestării, ca să fie ceva mai grav. Apoi aruncă-mă în cea mai neagră celulă. De acolo mă descurc eu.

– Asta nu e slujba mea.

– Păi tu nu urmărești să fie respectată legea?

– Meseria mea e doar să păzesc intrarea, încât să nu se amestece cei dinăuntru cu cei dinafară.

– Și nu-ți pasă dacă se comite ceva grav în fața ta?

– Nu. Nu vreau să mă bag peste țânțari. Ei prind infractorii. Apoi ca să ajungi la mine, trebu-ie să treci și pe la judecător. Fără hotărâre judecă-torească nu-ți deschid porțile.

– Nici dacă te bat?

– În primul rând, nu știu dacă ai reuși. Am eu mijloacele mele să previn astfel de evenimente. În al doilea rând, chiar dacă s-ar produce o astfel de imposibilitate, tot nu poți să intri aici fără a par-curge pașii menționați: țânțari și judecător.

În acel moment poarta grea, metalică se des-chise.

Firește că nu pentru vulpe.

Un râs cam jumulit era escortat de doi păianje-ni spre libertate.

– Ai grijă ce faci să nu te mai întorci aici, îl sfătuia unul dintre ei, bătându-l pe râs pe un umăr din care lipsea o bucată de blană, iar în locul ei era tatuajul unei mușcături.

Râsul dădu mohorât din cap.

În colți purta un geamantan mic din lemn, cu tot felul de abțibilduri colorate (care reprezentau în special țări) pe aproape toată suprafața bușită.

Vulpea strigă:

– Legea echilibrului: unul iese, altul intră!

Nu știa ce-o apucase să țipe, dar așa i se părea grozav.

Apoi, înainte ca păianjenii să-și dea seama ce se-ntâmplă, o zbughi printre ei, prin poarta des-chisă.

Primul păianjen, care era încă sub efectele hip-notizante ale unei conversații ce-i mai diluase din monotonia zilnică, se repezi după vulpe, dar ni-meri în colegii lui și se prăbușiră cu toții.

Nu reuși să se ridice suficient de rapid, ba chiar și-a încâlcit piciorușele cu ale colegilor. În noduri marinărești.

Totuși mai apucă să țipe:

– Vulpe obraznică! Nu se face așa ceva! N-o să am liniște până nu te-oi prinde. Nu-mi scapi tu!

2 - corb

2. Pe o creangă

CIOC-CIUNTIT SE UITĂ la un punct roșiatic dispă-rând printre frunze. Undeva, în zare. Dar asta nu era o scuză că nu și-a dat seama dacă e vorba de-spre vulpea căutată sau nu. Putea fi doar o frunză.

A adoptat expresia meditativă. Așa tovarășii lui vor crede că se gândea la o strategie, nu că-i slăbise vederea. Ceilalți nu trebuiau să afle că nu mai reușea să distingă detaliile de la depărtare. În cel mai bun caz l-ar fi înlocuit din postura de șef. Ar fi putut să-l lase să putrezească într-un cuib ui-tat de vânt, dacă devenea inutil.

Dar oare ce i se întâmplase? Vârsta? Dar nu era atât de bătrân. Sau nu se simțea. Câți ani să fi avut? Cine n-are altceva de făcut decât să-i nume-re? În orice caz era tânăr.

Probabil de la lupta cu ciocănitoarea aia bles-temată să i se fi tras. Despre care tovarășilor lui le spusese că fusese un ditamai vulturul. Iar în unele versiuni, un dragon.

– Ce facem acum, șefu'?

Întrebarea i-o adresase Pană-Pătată, care se prefăcea că are treabă cu ciocul prin șanțurile crengii. Bine că doar se prefăcea, că altfel s-ar fi trezit cu toți fără creanga de sub gheare și cu pe-nele prin aer, zburând de unele singure.

Pe ăsta Cioc-Ciuntit îl bănuia ca fiind spion. Sigur dădea informații clanului care controla cea-laltă jumătate a pădurii. Prea punea întotdeauna întrebări de genul: ce facem?, încotro mergem?, când ajungem?, cu ce te-ai ocupat azi?

În plus, era tot timpul elegant și se îngrijea de propria toaletă, ceea ce-i oricum ciudat pentru un corb. Cel puțin pentru unul adevărat.

Când o să pună gheară pe vreo dovadă certă, o să-i învârtă gâtul ca pe un titirez.

Nu i-a răspuns.

Atunci și-a făcut apariția Gheară-n-Ghenă. Nu îl observase venind, dar nu s-a dat de gol. L-a speriat și prin aterizarea bruscă, la o petală distan-ță de penele lui – și acum și-a blocat reacțiile.

Gheară-n-Ghenă avea ochi ciudați. Unul se ro-tea în stânga, celălalt în dreapta. Poate de asta nici n-avea o direcție precisă de zbor și se izbea de toate crengile din cale. Nici la aterizări nu se prea se pricepea. De-abia-l evitase pe șef. Și cu greu și-a recăpătat echilibrul. De fapt, nici nu se chema că și-l recăpătase: se bâțâia înainte și înapoi de parc-ar fi băut ceva. Poate căzuse în vreun butoi cu țuică lăsat de oameni în urmă.

Ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, mai ținea și o bucată din limbă atârnată în afara ciocului. Poate se credea simpatic în acest fel. Și chiar era. Îi era cel mai credincios șefului, așa că ciudățeniile lui puteau fi socotite chiar amuzante.

Acum purta un medalion auriu prins cu un lanț gros