Cicatrici de lup: Codreia, #2

De Lucian Zup

Înainte de a participa la aventurile din Virusul din pădurea noastră, lupul Vezi-Că-Cicatricile-Mele-Nu-Sunt-Abțibilduri și-a trăit propria poveste, la fel de plină de peripeții.

A fost o poveste înzăpezită, stranie, plină de simboluri și de cicatrici. A învățat din ea? Ce? Îi va prinde bine mai departe?  Dar ție? Trimite răspunsurile pe adresa castelului lui din oase de spirite. O găsești în carte.

Un bunic rege de haită fioroasă pe care, după o moarte violentă, încearcă să-l conducă conform vechilor obiceiuri lupești spre lumea cealaltă. Un arici care vorbește cu pământul și cu furnicile lui. O veveriță nebună. Un foc ce se ține de glume. Un cerb drogat cu mătasea broaștei. Cadavratori. Lupi care vor să fie câini. O haită condusă de o lupoaică. Și omul, eternul inamic al lupului.

Ce-i cu toți aștia? Dacă afli, trimite răspunsurile pe adresa castelului lui din oase de spirite.

Umor, ironie, neprevăzut, simboluri, mit, aventuri și multe altele în noul roman despre pădurea noastră. 140 p.

• Limbă: Română
• Editor: Lucian Zup
• Data lansării: 24 feb. 2024
• ISBN: 9798224202676

Lucian Zup

 Copil obraznic, tatăl unui prieten i-a pus în mână Cei trei mușchetari. Cartea i-a plăcut atât de mult încât de atunci a uitat orice altceva în afara cititului. Citea și pe sub bancă, la ore, iar o profesoară i-a confiscat cartea și aruncat-o la coșul de gunoi.  La scurt timp, a dorit el însuși să devină scriitor. Cumva a fost trecere firească, deoarece pronunța mai greu cuvintele.  A terminat dreptul, apoi literele, cu o lucrare de doctorat pe romanul japonez modern. Acum e bibliotecar și editor.  A început să publice printr-un roman inovator în stil (Râul curge lent). I-au urmat o distopie (Fumatul interzis), un roman realist (Manual de jocuri pentru copii) și literatură pentru copii precum Barba lui moș Crăciun, Aventura mâncăruri-lor de Paște și Fuga de ceas.  Acum scrie îndeosebi la seria inițiată de Virusul din Pădurea noastră și la cea de romane polițiste antelucem.

Previzualizare carte

VIRUSUL DIN PĂDUREA NOASTRĂ

ANEXA 2

LUCIAN ZUP

Cicatrici de lup

roman

img zupia nou

Iași, 2021

img zupia nou

ZUP LUCIAN-ȘTEFAN ÎNTREPRINDERE Individuală

Iași, str. Spinți nr. 1

www.zupia.ro

ORICE REPRODUCERE, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al autorului, este strict interzisă și se pedepsește conform legii în vigoare.

In nomine lupis

Et spiritus caninis...

1. Un joc

PE VREMEA CÂND BUNICUL conducea haita, ni-meni nu le stătea în cale.

Bunicul era un lup mare și sur, care putea do-borî chiar și un urs. Reușise să adune sub coman-da lui vreo treizeci de lupi, un număr mare chiar și atunci.

Dormea pe un pat făcut din oase de diverse animale. Spunea că astfel i se fortifică spatele și, în plus, comunică cu animalele ucise. Nu comuni-ca pentru a-și exprima părerile de rău în numele necesităților de hrană sau a le întreba de sănătate, ci spre a afla pe unde se plimbă suratele lor vii ca să le vâneze. Nimeni nu știa cum funcționează această comunicare cu spiritele din oase, însă ni-ciunul nu se îndoia de capacitățile lui extrasenzo-riale. Bunicul părea oricum un lup ancestral. Se zicea că ar fi nemuritor, fiindcă depășise de mult vârsta la care lupii obișnuiți mureau, iar de el nici rănile nu se legau.

Lupușorii se fereau de acest loc, pe care îl nu-meau „regatul de oase". Credeau că bunicul le-ar pune și lor oasele în colecție. Chiar dacă bătrânul era plecat la vânătoare, îi putea mirosi de la mii de copaci depărtare.

Mereu îl puneau pe Vezi-Că-Cicatricile-Mele-Nu-Sunt-Abțibilduri să fie oaia, pentru că era plă-pând și de-abia reușea să muște sau să sară sau să facă alte chestii necesare în luptă. Nu putea fi agresiv, nici măcar fioros și devenise ținta bătăi-lor celorlați de joc.

În plus, tata voise să-și întemeieze propria hai-tă, însă nici bine nu-și aranjase vizuina preluată de la o vulpe și își marcase un teritoriu cât mai în-tins, când a nimerit într-o capcană și s-a rănit. În-soțitorii l-au mâncat. Nemaiavând sprijinul haitei de lupi tocmai destrămate, mama a fost nevoită să-și ia puii de curând născuți și să solicite ajuto-rul socrului, deși își pierdea statutul de femelă al-fa.

I s-a dat cel mai nenorocit colț din văgăună, soacra o punea la muncile cele mai umilitoare, iar doi dintre băieți i-au murit în accidente suspecte. A fost obligată să le mănânce resturile. A înghițit printre lacrimi bucățile dragi, în speranța că astfel puii rămași vor fi protejați.

Rămăseseră trei surori și Vezi-Că-Cicatricile-Mele-Nu-Sunt-Abțibilduri. Dar lupușorul nu se simțea protejat, ba chiar avea o bănuială că cei-lalți încercau din răsputeri să-i facă felul. Îl perce-peau ca străin.

În acea noapte, ceilalți erau trei:

Mușcă-Beregata era un lupușor suplu și vigu-ros, cu blana lucioasă și o coadă maiestuos arcui-tă. Câștiga orice întrecere între pui și era prefera-tul fetelor. Se spunea că avea să devină următorul mascul alfa.

Urechi-Vârtej era grăsuț de abia se ținea pe la-be, îngăduit în preajma lui Mușcă-Beregata fiind-că îl distra. Se tăvălea prin frunze, își rotea ochii în cap, își atârna limba până mai jos de gât, dar talentul lui cel mai mare era să facă tot felul de giumbușlucuri din urechi, care aveau o mobilitate extremă. Tot timpul trebuia să mănânce ceva și înfuleca orice. Mușcă-Beregata se amuza când vedea cum o râmă se zbate între colții dolofanu-lui.

Sfâșie-Inimi era numită așa nu din consideren-te metaforico-romantice, ci pentru că pur și sim-plu adora să-și gâdile papilele gustative cu orga-nele respective ale animalelor răpuse. Savura în-delung bucățile pe care se sfâșia din inimi, neîn-durându-se să le dea drumul spre stomac decât după ce le golea de gust. Visa să întemeieze ea în-săși o haită, în care femelele să joace cele mai im-portante roluri și credea că dacă se aține pe lângă Mușcă-Beregata va prinde suficiente tehnici încât să devină cea mai tare șefă.

– Hai, fugi, oițo! s-a răstit Mușcă-Beregata. Fii o oiță bună și aleargă ca să te vânăm.

Vezi-Că-Cicatricile-Mele-Nu-Sunt-Abțibilduri nu prea avea chef de alergare.

– Cred că mă confunzi cu un cerb.

– Eu vreau să fiu cerbul, a zis Urechi-Vârtej. O să-mi pun niște crengi în urechi. Sau mai bine – uite cum îmi transform urechile în coarne și îm-pung cu ele. Mrr! Mrrr!

Își încrețise pielea de pe urechi încât dădea im-presia de ramificații și împungea cu ele, aplecân-du-și nările în pământ de unde scoteau norișori prăfuiți. Mușcă-Beregata a râs cu poftă, iar Sfâși-e-Inimi s-a luat după el. Îi ieșea din ce în ce mai bine un râs asemănător cu al viitorului alfa.

– Ai să faci un terci de animale la cât le ames-teci.

Cei trei se uitară urât la el.

– Bine, dacă-ți place terciul, n-am nimic împo-trivă. Cred c-o fi gustos: o buclă de oaie, un ochi de cerb, frunte de bou, nas de linx, le băgăm pe toate într-o oală, facem o fiertură și...

– Să-l mușc? a întrebat cu poftă Urechi-Vârtej. Să gust puțin din zeflemeaua lui îmblănită?

– Lasă că se rănește singur la cât de neîndemâ-natic e, a râs Mușcă-Beregata, imaginându-și sce-ne cu accidente.

– Băi, băieți (și o fată), dar voi n-aveți altele de făcut? Că nu vreau să vă rețin din antremente sau ce mai faceți voi. Iar eu am să mă duc frumușel să îmi fac temele la marcarea teritoriului, să nu mă trezesc că mâine m-ascultă și n-am ce s-arăt.

– Treaba noastră e antrenamentul. Trebuie să fim niște lupi cât mai puternici și abili, nu? Iar tu ne vei ajuta în privința asta.

– Vei fi oița pe care o vânăm, a confirmat Sfâ-șie-Inimi. Și chiar ne așteptăm de la tine să fugi cât