Colectii Jurnalistice

De Dragos Filipescu

Cartea reprezinta o colectie de articole jurnalistice pe teme politice si economice, publicate in timpul vietii de Dragos Filipescu .
Fiecare articol constituie o viziune independenta, liberala despre evenimentele importante din Romania si spatiul european din perioada 2006-2019, adevarate demonstratii de gandire profunda si reflexiva asupra realitatilor romanesti, documentate cu fapte si evidente statistice.

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 10 mai 2022
• ISBN: 9786060715788

Dragos Filipescu

Dragos Filipescu a fost economist in sistemul bancar, doctor in Finante, specializarea Moneda-Credit.Licentiat in Stiinte Economice la Universitatea “Al.I.Cuza” din Iasi, 1994 si studii economice la Universidad de las Islas Baleares din Palma de Mallorca (Spania).Cu o experienta de peste 25 ani in domeniul bancar in activitati diverse – decontari internationale, creditare, customer relationship, management, restructurare credite si work-out, autor a numeroase articole si publicatii pe diverse teme ce cercetare stiintifica, analize economice si politice.

Previzualizare carte

Colecții jurnalistice

Vibrații vizionare în dezordinea lumilor

logotip1

Copyright

Colecții jurnalistice – vibrații vizionare în dezordinea lumilor

COPYRIGHT 2021 DRAGOȘ FILIPESCU

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-578-8

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii COLECȚII JURNALISTICE – VIBRAȚII VIZIONARE ÎN DEZORDINEA LUMILOR, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Colecții jurnalistice – vibrații vizionare în dezordinea lumilor

Copyright

Argument-prefață

Capitolul 1 – Opinii politice

Există alternative reale la politica mainstream?

„Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu". Minte statistica sau mint oamenii?

De ce nu s-a mobilizat electoratul liberal?

Political fiction: Monarhie în România

Nouă motive pentru a vota un politician corupt

Un subiect uitat: reforma organizării administrative. Merită efortul?

„Ne-au votat 3 milioane". Democrația văzută strict cantitativ

Referendum pentru famiglia tradițională

Obsesia „progresului, obsesia „tradiȚiei

Urmările politice ale unui eşec benefic

Despre eternele imperfecţiuni ale democrației

Cum arată iresponsabilitatea politică

Capitolul 2 – Analize economice

Corporațiile multinaționale din România – între legendă și real life

Revoluția fiscală făcută „la nervi" și riscurile ei

Cât de mult ar putea crește salariile în economia României?

Capitolul 3 – Uniunea Europeană

Să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic? De ce nu ar trebui să ne temem de evoluțiile

din Uniunea Europeană

Franța a ales. Contraofensiva liberală în Europa?

„Islamizarea" Europei – paranoia care aduce voturi

Capitolul 4 – Republica Moldova

Unionism 2017 în Republica Moldova

„Unionism" pragmatic: relațiile economice dintre România și Republica Moldova

Anexa 1 – Surse utilizate în documentarea articolelor

Argument-prefață

Am citit cu profund interes articolele politice din acest volum. Nu l-am cunoscut personal pe Dragoș Filipescu, am aflat de dispariția sa prematură de la soția sa, Oana. Îi citisem unele din texte pe platforma „Contributors". Economist din zona finanțelor, era în egală măsură un fin analist al spațiului politic. Se apropia de temele discutate în chip metodic și temeinic. Rigoarea analitică îmi pare a fi fost o caracteristică a modului său de raportare la atât de consternantele realități românești. Avem aici un tezaur de gândire independentă, de viziune liberală, pro-europeană, deschisă, lovinesciană. Dragoș Filipescu a replicat diverselor neo-pășunisme, atavisme și tribalisme accentuând valorile societății deschise. O Românie democratică nu poate prospera în subteranele îmbâcsite ale misticismelor autohtoniste. Individualismul civic este opusul colectivismelor gregare.

Abordarea propusă aici este deopotrivă realistă și deliberat non-utopică. Ipostazierea „progresului este nu mai puțin păgubitoare decât fetișizarea tradiției. Articolele lui Dragoș Filipescu prețuiesc și promovează  acel spirit critic despre care au scris Mihail Sebastian și Marin Preda. Adică opusul spiritului primar agresiv. Nimic bombastic ori pretențios aici. Modestia epistemică se contopește cu indispensabilul recurs la evidențe, la fapte. Este ceea ce marele gânditor liberal Isaiah Berlin a numit „the sense of reality. Nu pot încheia succintul text fără a spune că am citit cu tristețe aceste minieseuri. Autorul, plecat în lumea drepților scandalos de timpuriu, era înzestrat cu darul detașării obiective, dar și cu acela al implicării subiective. Este o imensă nevoie de asemenea analize. Dar, dincolo de tristețe, simt ceea ce înseamnă afinitățile elective, dialogul ca fundament al spiritului public, polifonia ideilor și refuzul oricărei forme de înregimentare.

Vladimir Tismăneanu

Washington, DC

11 August 2021

Capitolul 1. Opinii politice

19/11/2016

Există alternative reale la politica mainstream?

Clasificarea partidelor – în funcție de natura lor doctrinară – în partide de extremă stânga, extremă dreapta, centru-stânga și centru-dreapta nu mai acoperă, cu aceeași acuratețe ca altădată, realitatea scenei politice contemporane. O abordare mai utilizată în timpurile de astăzi este aceea care împarte partidele politice în partide „mainstream (bazate pe doctrinele clasice – social-democrate, liberale, creștin-democrate/populare) și partide așa-numite „antisistem, pe care le-aș împărți în două mari subcategorii – tradiționalist-conservatoare și radical-reformatoare.

O posibilă explicație a acestei evoluții își are originea în epoca Războiului rece: atunci exista confruntarea între cele două mari blocuri ideologice –democrația liberală și comunismul. După înfrângerea acestuia din urmă, sistemul capitalist liberal a devenit dominant și nu a mai avut adversar. Era previzibil ca, în lipsa unui adversar de calibru comparabil, latura contestatară a naturii umane – liberă să se manifeste în condițiile societății democratice – să dea naștere unor mișcări „antisistem".

Noțiunile de „dreapta și „stânga mai sunt valabile cel mult pentru segmentul mainstream, cu mențiunea că și în cazul acestui gen de partide există destule întrepătrunderi și chiar confuzii doctrinare. Bineînțeles, asta în cazul fericit în care principala caracteristică a partidelor respective este o ideologie anume, și nu pur și simplu corupția.

Tradiționalismul conservator – un melanj paradoxal

În ceea ce privește însă zona extremelor politice, aproape nimic nu mai seamănă azi cu ce era cândva. Practic, extrema stângă și extrema dreaptă nu mai există, cele două asimilându-se reciproc. Cum a fost posibilă această „contopire" între două curente politice altădată ireconciliabile și adversare de moarte, protagoniste ale ultimei conflagrații mondiale?

În secolul XX, extrema stângă era populistă și internaționalistă, extrema dreaptă era naționalist-fascistă. În perioada naționalistă a deceniilor 2 și 3, comunismul (tutelat de Moscova) și fascismul (cu centrul de greutate în Europa Centrală – Germania, Italia) se defineau prin caracteristici diametral opuse.

Ce a urmat se știe. Fascismul a fost învins odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, comunismul a triumfat pentru 45 de ani, acaparând jumătate de planetă. În deceniile 8 și 9 însă, devenise deja evident că sistemul comunist pierduse competiția economică și tehnologică cu Occidentul democratic și capitalist. După prăbușirea regimurilor comuniste, țările din Europa de Est, sateliți ai URSS, s-au desprins din lagărul sovietic cu o rapiditate greu de imaginat la începutul anilor ’80 și s-au orientat aproape imediat către Uniunea Europeană și NATO. În disperare de cauză și în încercarea de a-și găsi o sursă de legitimitate, unele regimuri și unii lideri comuniști au adoptat soluția de circumstanță a naționalismului, adesea în forma lui extremă („ultimul refugiu al ticăloșilor – apud Samuel Johnson), reinventându-se ca „patrioți. Ceaușescu a fost cazul clasic în anii ’80 (devenit naționalist fără a renunța însă la obsesiile comuniste), iar Miloșevici în anii ’90, în Serbia. După 1989, discipolii foștilor lideri comuniști au prelungit tradiția reorientării către naționalism.

Grefarea naționalismului pe muribunda ideologie comunistă a determinat suprapunerea treptată – până la identificare – a celor două extreme politice. Ascensiunea lui Vladimir Putin, agresiunile mediatice sau agresiunile propriu-zise ale Rusiei în spațiul european ori al vecinătății europene au grăbit și clarificat acest proces paradoxal. Atât extremiștii de stânga, cât și cei de dreapta s-au regăsit în politica agresivă și antioccidentală a liderului rus. Astfel că astăzi, fostele extreme pot fi încadrate în aceeași categorie – cea a partidelor tradiționalist-conservatoare (TC); alături de ele au ajuns treptat – din nou greu de imaginat cu câteva decenii în urmă – grupările cele mai radicale din partidele conservatoare europene, în special din partidul conservator britanic, care au ajuns să privească concepte precum integrarea europeană sau multiculturalismul ca adevărate amenințări la identitatea lor națională și religioasă.

În general, TC a preluat o parte din trăsăturile extremei drepte clasice (naționalismul/ultranaționalismul, o doză de fundamentalism religios – catolic sau ortodox, accentul apăsat pe tradiții și pe familia tradițională), dar a asimilat treptat și multe caracteristici specifice mai curând fostelor partide de extremă stânga – atitudinea anticorporatistă și antiglobalistă, ostilitatea față de unele instituții internaționale (UE, NATO, WTO, FMI etc.), populismul, admirația față de modele de leadership gen Putin.

Radicalismul reformator – reacție la sistem sau extremă a sistemului?

Un alt curent politic non-mainstream este cel al reformatorilor radicali (RR), denumit impropriu și stânga radicală sau neomarxistă.

Preferința pentru termenul „non-mainstream reflectă o anumită rezervă a încadrării RR în categoria „antisistem. Putem considera că TC s-au dezvoltat ca reacție față de dominația necontestată a democrației liberale și capitalismului și față de ceea ce TC considerau a fi „excese" ale acestui sistem (drepturi extinse pentru minoritățile etnice și LGBT, political correctness, multiculturalism etc. – care au câștigat teren prin acțiunea grupurilor de presiune RR). În schimb, nu e foarte clar dacă RR au apărut ca reacție la sistem sau din dorința de a radicaliza sistemul, dacă nu cumva RR își au originea mai curând în interiorul sistemului (în grupările cele mai radicale din partidele mainstream) și mai puțin în afara lui.

Ridicat în ultimii ani pe valul unor mișcări gen „Occupy sau „United We save, combinat cu activismul pacifist și ecologist, RR are atât elemente comune, cât și fundamental diferite față de TC. Ce au în comun cele două curente care în multe privințe se combat și se stigmatizează reciproc? Discursul antiglobalizare, anticorporații, credință în teoriile conspiraționiste gen „Noua ordine mondială sau „grupul Bielderberg etc.

Dar ceea ce individualizează RR – și în același timp îl poziționează diametral opus față de TC – sunt principalele sale linii de acțiune: promovarea „corectitudinii politice, acordarea de drepturi extinse pentru minoritățile LGBT (căsătorie, adopție), multiculturalismul, minimizarea până la eliminare a rolului religiei în societate, în educație (sunt cunoscute cazurile de „corectitudine politică excesivă, în care unele autorități din Occident au interzis bradul de Crăciun ca să nu lezeze sensibilitatea religioasă a musulmanilor). În plus, spre deosebire de TC, RR preferă un stat „slab" și nu unul autoritar, lideri precum Putin sau Trump fiind considerați naționaliști și homofobi.

Multe din aceste linii de acțiune au fost preluate în agenda partidelor mainstream, ceea ce a radicalizat reacția TC, cei din acest curent acuzând un „exces de zel democratic", în disprețul tradițiilor și într-un ritm mult prea rapid față de ceea ce societatea este pregătită să accepte.

Sloganuri și soluții

Atât confruntările, cât și colaborările conjuncturale între grupările politice din cele 3 categorii și din interiorul fiecărei categorii în parte vor continua. În cazul în care partidele „antisistem (sau „non-mainstream) vor continua să crească, este posibil ca terminologia să se inverseze, actualele partide mainstream să devină antisistem…

Un lucru pare sigur: noțiunile de extremă stânga și extremă dreapta și-au pierdut din relevanță. Îmi este imposibil să consider „de dreapta un individ sau un partid care – pe lângă faptul că e naționalist și tradiționalist – îl admiră nedisimulat pe V.V. Putin (fost ofițer KGB în timpul regimului comunist sovietic) și este ostil unor instituții fundamentale ale sistemului capitalist și pieței libere (Uniunea Europeană, corporațiile multinaționale, FMI, Organizația Mondială a Comerțului). Extrema stângă comunistă și extrema dreaptă fascistă există încă în forma lor „clasică, dar ele tind să aibă o influență neglijabilă,